Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 

Interviul Papei Francisc acordat agenției de presă argentiniene Télam

"Din criză nu ieșim singuri, ieșim riscând și luându-l de mână pe celălalt"

de Bernarda Llorente

Afară, căldura toridă nu pare să descurajeze miile de turiști care, în soare arzător, se împart în rândurile lungi pentru a intra în Vatican. La câțiva metri de acolo, la "Sfânta Marta", programul său intens se realizează pas după pas. Câteva mișcări par să anunțe că urmează să vină. Francisc, Sanctitatea Sa, papa argentinian, unul din liderii care dictează astăzi agenda socială și politică a lumii, merge cu un zâmbet radios. Pare să-și fi revenit. Conștient de toate transformările realizate în timpul celor nouă ani ai săi de pontificat și cu o privire clarvăzătoare asupra viitorului omenirii, al credinței și al nevoii de noi răspunsuri. În timp ce intrăm împreună în cameră unde totul este gata pentru interviu cu agenția de presă internațională Télam, care va dura o oră și jumătate, știu că în această zi de 20 iunie 2022 trăiesc un moment excepțional și unic.

Francisc, dumneavoastră ați fost una dintre vocile cele mai importante într-o perioadă de mare singurătate și frică în lume în timpul pandemiei. Ați știut s-o descrieți ca limitele unei lumi în criză în domeniu economic, social și politic. Și cu acea ocazie ați spus o frază: "Dintr-o criză nu ieșim niciodată egali, ieșim mai buni sau mai răi". Cum credeți că ieșim din ea? Încotro ne îndreptăm?

Nu-mi place. În unele sectoare a existat o creștere, dar în general nu-mi place, pentru că a devenit selectivă. Uite, însuși faptul că Africa nu are vaccinurile sau are dozele minime înseamnă că salvarea de boală a fost dozată și pe baza altor interese. Faptul că Africa are așa de multă nevoie de vaccinuri arată că nu a funcționat ceva. Când spun că nu ieșim niciodată egali, este pentru că în mod inevitabil criza te schimbă. În afară de asta, crizele sunt momente ale vieții în care se face un pas înainte. Există criza adolescenței, cea a vârstei majore, cea a celor patruzeci de ani. Viața marchează etapele cu crizele. Deoarece criza te pune în mișcare, te face să dansezi. Și trebuie să știi să le înfrunți, pentru că dacă n-o faci, le transformi în conflict. Și conflictul este ceva închis, caută soluția în interiorul său și se autodistruge. În schimb, criza este în mod necesar deschisă, te face să crești. Unul dintre cele mai serioase lucruri ale vieții este de a ști să trăiești o criză, nu cu amărăciune. Ei bine, cum am trăit criza? Fiecare a făcut ceea ce a putut. Au existat eroi, pot vorbi despre cei pe care i-am avut mai aproape aici: medici, asistenți, asistente, preoți, surori, laici, laice, care cu adevărat și-au dat viața. Unii au murit. Cred că în Italia au murit peste șaizeci. A da viața pentru alții este unul dintre lucrurile reieșite în această criză. Și preoții s-au comportat bine, în general, pentru că bisericile erau închise, dar au telefonat oamenilor. Erau preoți tineri care îi întrebau pe bătrâni de ce anume au nevoie de la piață și făceau cumpărături pentru ei. Adică crizele te constrâng să fii solidar, pentru că toți sunt în criză. Și acolo creștem.

Mulți credeau că pandemia a pus limite: la inegalitatea extremă, la nepăsarea față de încălzirea globală, la individualismul exacerbat, la reaua funcționare a sistemelor politice și de reprezentare. Totuși, există sectoare care insistă în reconstruirea condițiilor pre-pandemice.

Nu ne putem întoarce la siguranța falsă a structurilor politice și economice pe care le aveam înainte. Așa cum spun că nu ieșim din criză egali, ci ieșim mai buni sau mai răi, spun și că din criză nu ieșim singuri. Ori ieșim toți, ori niciunul. Prezumția că un singur grup poate să iasă din criză pe moment îți poate da salvarea, dar este o salvare parțială, economică, politică sau a unor sectoare ale puterii. Dar nu se iese complet. Rămâi închis de alegerea de putere pe care ai făcut-o. De exemplu, ai transformat-o într-o afacere sau te-ai întărit cultural în timpul crizei. A folosi criza în avantajul propriu înseamnă a ieși rău din ea și, mai ales, a ieși singuri din ea. Din criză nu ieșim singuri, ieșim riscând și luându-l de mână pe celălalt. Dacă n-o poți face, nu poți ieși din ea. Așadar, acesta este aspectul social al crizei. Este o criză de civilizație. Și există cazul în care și natura este în criză. Îmi amintesc că în urmă cu câțiva ani am primit diferiți șefi de guvern și șefi de stat din țările polineziene. Și unul dintre ei a spus: "Țara noastră se gândește să cumpere pământuri în Samoa, pentru că peste 25 de ani poate că nu vor mai exista pentru că nivelul mării crește mult". Nu ne dăm seama, dar există o vorbă spaniolă care trebuie să ne facă să reflectăm: "Dumnezeu iartă mereu". Fiți siguri că Dumnezeu iartă mereu și noi oameni iertăm din când în când. Dar natura nu iartă niciodată. Se răzbună. Folosești natura, iar ea te distruge. O lume supraîncălzită ne îndepărtează și de construirea unei societăți drepte și fraterne. Există criza, pandemia și vestitul covid. Când eram student, maximul pe care ți-l provocau virușii "corona" era răceala. Dar după aceea au fost mutații și s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Este foarte curioasă mutația virușilor, pentru că suntem în fața unei crize virale, dar și a unei crize mondiale. O criză mondială în raportul nostru cu universul. Nu trăim în armonie cu creația, cu universul. Și îl luăm la pălmuit încontinuu. Folosim rău forțele noastre. Există persoane care nu-și imaginează pericolul în care se află astăzi omenirea cu această supraîncălzire și această manipulare a naturii. Vă relatez o experiență personală: în 2007, eram în grupul de redactare a Documentului de la Aparecida și atunci veneau propunerile brazilienilor care vorbeau despre îngrijirea naturii. "Dar acești brazilieni, ce au în cap?", mă întrebam în acea vreme, pentru că nu înțelegeam nimic. Dar puțin câte puțin m-am trezit și atunci am simțit urgența de a scrie ceva. După mulți ani, când m-am dus la Strasbourg, președintele François Hollande l-a trimis pe ministrul mediului să mă primească, în acea vreme era Ségol?ne Royale. La un moment dat, m-a întrebat: "Este adevărat că scrieți ceva despre ambient?" Când i-am răspuns că da, mi-a cerut: "Vă rog, publicați-o înainte de Conferința de la Paris". Astfel, am întâlnit din nou oamenii de știință care mi-au înmânat o schiță, apoi am întâlnit teologii care mi-au înmânat o altă schiță, și astfel s-a născut Laudato si'. A fost o exigență pentru a crea conștiința că luăm la pălmuit natura. Și natura se va răzbuna... Se răzbună.

În enciclica Laudato si' dumneavoastră avertizați că se vorbește adesea de ecologie, dar separând-o de condițiile sociale și de dezvoltare. Care ar fi aceste noi reguli în termeni economici, sociali și politici, în mijlocul a ceea ce dumneavoastră ați definit o criză de civilizație și cu un Pământ care cel mult spune "nu mai reușesc"?

Este totul unit, este armonios. Nu te poți gândi la persoana umană fără natură și nu te poți gândi la natură fără persoana umană. Este ca acel text din Geneză: "Fiți rodnici, înmulțiți-vă și stăpâniți pământul". A stăpâni înseamnă a intra în armonie cu Pământul pentru a-l face rodnic. Și noi avem această vocație. Există o expresie a aborigenilor din Amazonia care îmi place: "a trăi bine". Au această filozofiei a lui a trăi bine, care nu are nimic de-a face cu al nostru porte?o"a se distra" sau cu italianul dolce vita Pentru ei, este vorba de a trăi în armonie cu natura. Este necesară aici o alegere interioară din partea persoanelor și a țărilor. O convertire, am spune noi. Când îmi spuneau că Laudato si' era o enciclică frumoasă despre ambient, răspundeam că nu era așa, că era "o enciclică socială". Pentru că nu putem separa socialul de ambient. Viața bărbaților și a femeilor se dezvoltă în cadrul unui ambient. Îmi vine în minte o vorbă spaniolă, sper nu prea guarango, care spune "Celui care scuipă spre cer, îi cade în cap". Maltratarea naturii este așa ceva. Natura se răzbună. Repet: natura nu iartă niciodată, dar nu pentru că este răzbunătoare, ci pentru că noi punem în mișcare procese de degenerare care nu sunt în armonie cu ființa noastră. În urmă cu câțiva ani, am rămas înmărmurit când am văzut fotografia unei nave care depășise pentru prima dată Polul Nord. Polul Nord navigabil! Ce înseamnă? Că ghețarii se distrug, se topesc, din cauza încălzirii. Când se văd aceste lucruri, trebuie să punem o frână. Și tinerii sunt cei care observă asta mai mult. Noi adulții ne-am obișnuit rău, spunem "nu este o problemă" sau pur și simplu nu înțelegem.

Tinerii, politica și discursul de ură

Tinerii, cum subliniați, par să aibă o conștiință ecologică mai mare, dar adesea pare să fie segmentată. Astăzi, vedem mai puțină angajare politică și chiar atunci când este vorba de a vota, participarea este foarte scăzută printre cei de sub 35 de ani. Ce le-ați spune acestor tineri? Cum pot fi ajutați să reconstruiască speranța lor?

Ai atins un punct dificil, adică dezinteresul politic al tinerilor: de ce nu se angajează în politică, de ce nu intră în joc? Pentru că parcă sunt descurajați. Au văzut - nu spun toți, nicidecum - situații de acorduri mafiote și de corupție. Când tinerii dintr-o țară văd, cum se obișnuiește să se spună, că "este vândută chiar și mama" numai să se facă o afacere, atunci cultura politică scade. Și pentru aceasta nu vor să fie în politică. Și totuși, avem nevoie de ei, pentru că ei trebuie să propună salvarea politicii universale. Și pentru ce salvarea? Pentru că dacă nu schimbăm atitudinea noastră față de ambient, ne afundăm cu toții. În decembrie, am avut o întâlnire științifico-teologică despre această situație ambientală. Și îmi amintesc că directorul Academiei Italiene de Științe a spus: "Dacă nu se schimbă, nepoata mea care s-a născut ieri va trebui să trăiască peste 30 de ani într-o lume nelocuibilă". Pentru aceasta le spun tinerilor că nu este vorba numai de a protesta, ci trebuie să găsească și modul de a lua asupra lor procesele care ne vor ajuta să supraviețuim.

Credeți că parte din frustrarea unor tineri face în așa fel încât să fie seduși de discursurile de ură și de opțiunile politice extreme?

Procesul unei țări, procesul de dezvoltare socială, economică și politică, are nevoie de o reevaluare continuă și de o ciocnire continuă cu alții. Lumea politică este această ciocnire de idei, de poziții, care ne purifică și ne face să mergem înainte împreună. Tinerii trebuie să învețe această știință a politicii, a conviețuirii, dar și a luptei politice care ne purifică de egoisme și ne face să înaintăm. Este important a-i ajuta pe tineri în această angajare socio-politică, precum și de a nu "lăsa să li se vândă o căsuță poștală". Dar astăzi cred că tinerii sunt mai treji. În timpurile mele nu ne "vindeau o căsuță poștală", ne vindeau Poșta Centrală. Astăzi sunt mai treji, mai vii. Am multă încredere în tineri. "Da, dar nu vin la liturghie!", îmi spune un preot. Răspund că trebuie să-i ajutăm să crească și să-i însoțim. Apoi Dumnezeu va vorbi fiecăruia dintre ei. Dar trebuie să-i lăsăm să crească. Dacă tinerii nu sunt protagoniștii istoriei, suntem fripți. Pentru că sunt prezentul și viitorul.

În urmă cu câteva zile ați vorbit despre importanța dialogului inter-generațional.

În această privință, aș vrea să spun un lucru pe care-mi place să-l subliniez: trebuie să restabilim dialogul între tineri și bătrâni. Tinerii trebuie să dialogheze cu rădăcinile lor și bătrânii trebuie să-și dea seama că lasă o moștenire. Tânărul, când întâlnește pe bunicul sau pe bunica, primește limfă, primește lucruri și le duce înainte. Și bătrânul, când întâlnește pe nepotul sau pe nepoata, are speranță. Există un vers foarte frumos de Bernádez, nu știu în care poezie, care spune: "Ceea ce copacul are înflorit, vine din ceea ce este îngropat". Nu spune "florile vin de jos". Nu, florile sunt deasupra. Dar acest dialog de sus în jos, al luării din rădăcini și a duce înainte, este adevărata semnificație a tradiției. M-a impresionat și o frază a compozitorului Gustav Mahler: "Tradiția este garanția viitorului". Nu este o piesă de muzeu. Este ceea ce îți dă viață, numai să te facă să crești. Cu totul altceva înseamnă a merge înapoi, ceea ce este un conservatorism nesănătos. "Pentru că mereu s-a făcut așa, nu risc un pas înainte", raționează ei. Probabil că asta are nevoie de explicații ulterioare, dar eu merg la esența dialogului tinerilor cu bătrânii, pentru că de acolo se naște adevărata semnificație a tradiției. Nu este tradiționalism. Este tradiția care te face să crești, este garanția viitorului.

Relele timpului

Francisc, dumneavoastră descrieți adesea trei rele ale timpului: narcisismul, descurajarea și pesimismul. Cum se combat?

Cele trei lucruri pe care le-ai citat - narcisism, descurajare și pesimism - fac parte din așa-numita psihologie a oglinzii. Narcis, desigur, se privea în oglindă. Și această privire nu înseamnă a privi înainte, ci a ne întoarce asupra noastră înșine și a ne linge rana încontinuu. Când, în realitate, ceea ce te face să crești este filozofia alterității. Când în viață nu există confruntare, nu se crește. Cele trei lucruri pe care le-ai citat sunt cele ale oglinzii: o privesc pentru a mă privi pe mine însumi și a mă plânge. Îmi amintesc de o soră care se plângea tot timpul și în convent o numeau "sora Plângere". Ei bine, există persoane care se plâng încontinuu de relele timpului. Dar există ceva ce ajută mult împotriva acestui narcisism, descurajare și pesimism: simțul umorului. Este ceea ce face mai umani. Există o rugăciune foarte frumoasă a Sfântului Thomas Morus, pe care o recit în fiecare zi de peste 40 de ani, care începe cerând: "Dă-mi, Doamne, o bună digestie, precum și ceva de digerat". Dă-mi simțul umorului, pentru ca eu să știu să apreciez o glumă ["Dă-mi, Doamne, simțul umorului, dă-mi harul de a înțelege o glumă", n.r.]. Simțul umorului relativizează mult și face mult bine. Merge împotriva acestui spirit de pesimism, de "plângere". Era Narcis, nu-i așa? Să ne întoarcem la oglindă. Narcisism tipic.

Deja în 2014 dumneavoastră susțineați că lumea intra într-un al treilea război mondial și astăzi realitatea nu face decât să confirme previziunile dumneavoastră. Lipsa de dialog și de ascultare este un factor agravant al situației actuale?

Expresia pe care am folosit-o atunci a fost "război mondial pe bucăți". Ceea ce se întâmplă în Ucraina trăim de aproape și pentru aceasta ne îngrijorăm, dar să ne gândim la Rwanda în urmă cu 25 de ani, la Siria în urmă cu 10 ani, la Liban cu luptele sale interne sau la Myanmar astăzi. Ceea ce vedem se întâmplă de mult timp. Din păcate, un război este o cruzime pe zi. În război nu se dansează menuet, se ucide. Și există o întreagă structură de vânzare de arme care îl favorizează. Un expert în statistici mi-a spus, nu-mi amintesc cifrele, că dacă nu s-ar fabrica arme timp de un an, n-ar mai fi foame în lume. Cred că a venit momentul de a regândi conceptul de "război just". Poate să existe un război just, există dreptul de apărare, dar modul în care este folosit astăzi conceptul trebuie să fie regândit. Am afirmat că folosirea și posesia de arme nucleare este imorală. A rezolva lucrurile cu un război înseamnă a spune nu capacității de dialog, de a fi constructivi, pe care oamenii o au. Această capacitate de dialog este foarte importantă. Ies din război și trec la comportamentul obișnuit. Gândește-te atunci când vorbești cu vreo persoană și, înainte de termina, te întrerupe și îți răspunde. Nu știm să ne ascultăm. Nu permitem celuilalt să se exprime. Trebuie să ascultăm. Să ascultăm ceea ce spune, să primim. Declarăm război înainte, adică întrerupem dialogul. Pentru că războiul este esențialmente o lipsă de dialog. Când am mers la Redipuglia în 2014, pentru centenarul războiului din 1914, am văzut vârsta morților în cimitir și am plâns. În ziua aceea, am plâns. La 2 noiembrie, după câțiva ani, am mers la cimitirul din Anzio și când am văzut vârsta acelor tineri morți, am plâns din nou. Nu mă rușinez să spun asta. Ce cruzime! Și când a fost comemorată aniversarea debarcării în Normandia, m-am gândit la cei 30.000 de tineri rămași fără viață pe plajă. Deschideau bărcile și le ordonau: "Coborâți, coborâți", în timp ce naziștii îi așteptau. Este justificabil acest lucru? A vizita cimitirele din Europa ajută să ne dăm seama.

Criza instituțiilor

Oare organismele multilaterale eșuează în fața acestor războaie? Este posibil de obținut pacea prin intermediul lor? Este posibil să se caute soluții comune?

După al Doilea Război Mondial a existat multă speranță în Națiunile Unite. Nu vreau să ofensez, știu că există persoane foarte bune care lucrează, dar cu privire la acest punct nu au puterea de a se impune. E adevărat, contribuie la evitarea războaielor, și mă gândesc la Cipru, unde sunt trupe argentiniene. Dar pentru a opri un război, pentru a rezolva o situație de conflict ca aceea pe care o trăim astăzi în Europa, sau ca acelea trăite în alte părți ale lumii, nu au nicio putere. Fără ofensă. Dar constituția de care dispun nu le dă putere.

S-au schimbat puterile în lume și importanța unor instituții?

Este o întrebare pe care nu vreau s-o generalizez prea mult. Vreau să spun așa: există unele instituții demne care sunt în criză sau, și mai rău, care sunt în conflict. Cele aflate în criză mă fac să sper într-un posibil progres. Dar cele aflate în conflict sunt angajate să rezolve probleme interne. În acest moment, este nevoie de curaj și creativitate. Fără aceste două elemente, nu vom avea instituții internaționale care să ne poată ajuta să depășim aceste conflicte foarte grave, aceste situații mortale.

Timp de bilanț

În 2023 se vor împlini 10 ani de la alegerea dumneavoastră, o aniversare ideală pentru a trasa un bilanț: ați reușit să realizați toate obiectivele dumneavoastră? Ce proiecte mai sunt în suspensie?

Lucrurile pe care le-am făcut nu le-am inventat și nici nu le-am visat după o noapte de indigestie. Am adunat tot ceea ce au spus cardinalii în reuniunile pre-conclav pe care următorul papă trebuia să le facă. Apoi am spus lucrurile care trebuiau schimbate, punctele care trebuiau să fie atinse. Ceea ce am pus în mișcare a fost ceea ce mi s-a cerut. Nu cred că există nimic original din partea mea, ci am demarat ceea ce am decis toți împreună. De exemplu, reforma Curiei s-a încheiat cu noua constituție apostolică Praedicate Evangelium, cu care, după opt ani și jumătate de muncă și consultări, am reușit să punem în practică tot ceea ce au cerut cardinalii, schimbări care deja se aplicau. Astăzi există o experiență de tip misionar. Praedicate Evangelium, adică "Fiți misionari". Predicați cuvântul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, esențialul este de a ieși. Curios: în acele întâlniri era un cardinal care amintea că, în textul din Apocalips, Isus spune: "Stau la ușă și bat. Dacă deschide cineva, eu voi intra". Apoi a spus: "Isus continuă să bată, dar ca să-l lăsăm să iasă, pentru că l-am închis". Asta este ceea a fost cerut în acele reuniuni de cardinali. Și când am fost ales, am pus asta în mișcare. După câteva luni, s-au ținut consultările până la redactarea noii constituții. Și, între timp, se aduceau schimbări. Adică nu sunt ideile mele. Să fie clar! Sunt ideile întregului Colegiul al Cardinalilor care a cerut asta.

Dar există o amprentă a dumneavoastră, există o amprentă a Bisericii latino-americane...

Asta da.

În ce mod această perspectivă a făcut posibile schimbările la care asistăm astăzi?

Biserica latino-americană are o lungă istorie de apropiere față de popor. Dacă luăm Conferințele Episcopale - prima la Medellín, apoi la Puebla, Santo Domingo și Aparecida -, a fost mereu în dialog cu poporul lui Dumnezeu. Și asta a ajutat mult. Este o Biserică populară, în adevăratul sens al cuvântului. Este o Biserică a poporului lui Dumnezeu, care a fost denaturată atunci când poporul nu s-a putut exprima și a ajuns să fie o Biserică de caporali, cu agenții pastorali la comandă. Poporul s-a exprimat tot mai mult în domeniul religios și a ajuns să fie protagonist al propriei istorii. Există un filozof argentinian, Rodolfo Kush, care este cel care a perceput mai bine ce este un popor. Pentru că știu că mă veți asculta, vă sfătuiesc să citiți Kush. Este una dintre marile minți argentiniene, cu cărți despre filozofia poporului. În parte, asta este ceea ce a trăit Biserica latino-americană, deși a avut tentative de ideologizare, ca instrumentul de analiză marxistă a realității pentru teologia eliberării. A fost o instrumentalizare ideologică, un parcurs de eliberare - s-o spunem așa - a Bisericii populare latino-americane. Dar una sunt popoarele, alta sunt populismele.

Învățătura periferiilor

Care este diferența dintre cele două?

În Europa trebuie să explic mereu asta. Aici au o experiență foarte tristă a populismului. Abia a apărut o carte, Sindromul 1933, care arată cum s-a generat populismul lui Hitler. De aceea îmi place să spun: să nu confundăm populismul cu popularismul. Popularismul este atunci când poporul duce înainte propriile lucruri, exprimă gândirea în dialog și este suveran. Populismul este o ideologie care unește poporul, care încearcă să-l grupeze într-o unică direcție. Și aici, când le vorbește de fascism și de nazism, înțeleg ce este populismul. Biserica latino-americană prezintă în unele cazuri aspecte de supunere ideologică. Au existat și continuă să existe, pentru că aceasta este o limită umană. Dar este o Biserică ce a știut și știe să exprime tot mai bine evlavia sa populară, de exemplu religiozitatea sa și organizarea sa populară. Când descoperi că pentru sărbătoarea patronală a Miracolului de la Salta i Misachicos coboară de la 3.000 de metri, există acolo o entitate religioasă care nu este superstiție, pentru că se simt identificați cu ea. Biserica latino-americană a crescut mult în acest sens. Și este și o Biserică ce a știut să cultive periferiile, pentru că adevărata realitate se vede de acolo.

De ce adevărata transformare vine din periferie?

M-a impresionat o conferință a lui Amelia Podetti, o filozoafă acum decedată, în care spunea: "Europa a văzut Universul atunci când Magelan a ajuns în sud". Cu alte cuvinte, din periferia mai amplă, s-a înțeles pe ea însăși. Periferia ne face să înțelegem centrul. Putem fi de acord sau nu, dar dacă vrei să știi ce simte un popor, mergi în periferie. Periferiile existențiale, nu numai cele sociale. Mergi la bătrânii pensionari, la copii, mergi în cartiere, în fabrici, în universități, unde se joacă viața de zi cu zi. Și acolo se arată poporul. Locurile în care poporul se poate exprima liber. Pentru mine, acest lucru este fundamental. O politică pornind de la popor care nu este populism. A respecta valorile poporului, a respecta ritmul și bogăția unui popor.

În ultimii ani, America Latină a început să arate alternative față de neoliberalism prin construirea de proiecte populare și inclusive. Cum vedeți America Latină ca regiune?

America Latină este încă pe acest drum lent, de luptă, a visului lui José de San Martín și Bolívar, pentru unitatea regiunii. A fost mereu victimă și va fi victimă mereu până când nu se va elibera total de imperialismele exploatatoare. Toate țările au această problemă. Nu vreau să le menționez, pentru că sunt așa de evidente încât toți le văd. Visul lui de San Martín și Bolívar este o profeție, acea întâlnire a întregului popor latino-american, dincolo de ideologii, cu suveranitatea. Asupra acestui lucru trebuie să lucrăm pentru a ajunge la unitatea latino-americană. Acolo unde fiecare popor să simtă că are propria identitate și, în același timp, să aibă nevoie de identitatea celuilalt. Nu este ușor.

Dumneavoastră indicați un parcurs bazat pe câteva principii politice.

Există patru principii politice care mă ajută, nu numai pentru asta, ci și pentru a rezolva lucrurile în Biserică. Patru principii care sunt filozofice, politice sau sociale dacă vrem. Le citez: "Realitatea este superioară ideii", adică, atunci când te bazezi pe idealisme, ai pierdut; este realitatea, a atinge realitatea. "Totul este superior părții", adică a căuta mereu unitatea întregului. "Unitatea este superioară conflictului", cu alte cuvinte, când privilegiezi conflictele, dăunezi unității. "Timpul este superior spațiului", gândește-te că imperialismele caută mereu să ocupe spații, iar măreția popoarelor este aceea de a demara procese. Aceste patru principii m-au ajutat mereu să înțeleg o țară, o cultură și Biserica. Sunt principii umane, de integrare. Și există alte principii, mai ideologice, de dezintegrare. Dar a reflecta asupra acestor patru principii ajută mult.

Manipularea mass-media

Dumneavoastră sunteți probabil cea mai importantă voce din lume în termeni de leadership social și politic. Uneori simțiți că, de la vocea dumneavoastră disonantă, aveți posibilitatea de a schimba multe lucruri?

Că este disonantă, uneori am simțit asta. Cred că vocea mea poate să schimbe..., dar nu cred că atât mult, pentru că acest lucru îți poate face rău. Spun ceea ce simt în fața lui Dumnezeu, în fața celorlalți, cu onestitate și cu dorința de a fi de folos. Nu mă preocupă mult faptul că va schimba sau nu va schimba lucrurile. Mă preocupă mai mult să spun lucrurile și să le ajut să schimbe ele singure. Cred că în lume, și mai ales în America Latină, există o mare forță pentru a schimba lucrurile cu aceste patru principii pe care tocmai le-am citat. Și este adevărat că dacă vorbesc eu, toți spun "papa a vorbit și a spus asta". Dar este adevărat și că ei scot o frază din context și te fac să spui ceea ce nu intenționai să spui. Cu alte cuvinte, trebuie să fim foarte atenți. De exemplu, cu războiul, a fost o întreagă controversă din cauza unei declarații făcută de mine într-o revistă a iezuiților: am spus că "aici nu există nici buni, nici răi" și am explicat de ce. Dar au luat această declarație singură și au spus: "Papa nu-l condamnă pe Putin!" Realitatea este că starea de război este ceva mult mai universal, mai serios, și nu există buni și răi. Toți suntem implicați și asta e ceea ce trebuie să învățăm.

Lumea a devenit tot mai inegală și asta se reflectă și în mass-media care, grație unei mari concentrări antreprenoriale și a platformelor digitale și a social network, devin tot mai puternice în termeni de producție de discurs. În acest context, care credeți că trebuie să fie rolul mass-media?

Eu îmi însușesc principiul "realitatea este superioară ideii". Îmi vine în minte o carte scrisă de filozoful Simone Paganini, profesor la Universitatea din Aquisgrana, în care vorbește despre comunicare și despre tensiunile care există între autorul unei cărți, cititor și forța cărții însăși. Susține că se dezvoltă o tensiune atât în comunicare, cât și în citirea cărții. Și acest lucru este fundamental în comunicare. Pentru că, într-un fel, comunicarea trebuie să intre într-un raport de tensiune sănătoasă, care să-l facă pe celălalt să reflecteze și să-l determine să răspundă. Dacă asta nu există, este numai informare. Comunicarea umană - și el vorbește despre jurnaliști, comunicatori sau altceva - trebuie să intre în dinamica acestei tensiuni. Trebuie să fim conștienți că a comunica înseamnă a ne angaja. Și trebuie să fim foarte conștienți de necesitatea de a ne angaja bine. De exemplu, există obiectivitatea. Comunic ceva și spun: "s-a întâmplat asta, gândesc asta". Aici intru în joc și mă deschid la răspunsul celuilalt. Dar dacă eu comunic ceea ce s-a întâmplat curățindu-l, fără a spune că îl curăț, sunt necinstit pentru că eu nu comunic un adevăr. Nu se poate comunica un adevăr obiectiv, pentru că dacă îl comunic, pun de la mine. Iată de ce este important a distinge între "s-a întâmplat asta și cred că este asta". Din păcate, astăzi acel "cred" duce la o distorsionare a realității. Și acest fapt este foarte grav.

Dumneavoastră ați vorbit în diferite ocazii despre păcatele comunicării.

Am spus asta pentru prima dată într-o conferință la Buenos Aires când eram arhiepiscop. Mi-a venit în minte să vorbesc despre cele patru păcate ale comunicării, ale jurnalismului. În primul rând, dezinformarea: a spune ceea ce îmi convine și a tăcea despre celelalte. Nu, spune tot, nu poți să dezinformezi. În al doilea rând, calomnia. Inventează lucruri și uneori distrug o persoană cu o comunicare. În al treilea rând, defăimarea, care nu este calomnie, ci este ca a atribui unei persoane o gândire pe care a avut-o într-un alt moment și care acum s-a schimbat. Este ca și cum unui adult i s-ar aduce scutecele murdare pe care le avea când era copil. Eram un copil și gândeam așa. S-a schimbat, acum este așa. Și pentru al patrulea păcat am folosit cuvântul tehnic coprofilie, adică iubirea față de excremente, iubirea față de murdărie. Adică, a încerca să murdărești cu noroi, a căuta scandalul pentru gustul scandalului. Îmi amintesc că spunea cardinalul Antonio Quarracino: "Nu citesc ziarul acela, pentru că fac așa și curge sânge". Este iubirea față de murdărie și față de urât. Cred că mass-media trebuie să fie atentă să nu cadă în dezinformare, în calomnie, în defăimare și în coprofilie. Valoarea lor este aceea de a exprima adevărul. Spun adevărul, dar eu sunt cel care-l exprim și pun de la mine. Dar clarific bine ceea ce este de la mine și ceea ce este obiectiv. Și transmit asta. Chiar dacă uneori în această transmitere se pierde un pic de onestitate, apoi de la turuiala transmiterii treci la un prim pas cu Scufița Roșie care scapă de lupul care vrea s-o mănânce și termini, după comunicare, într-un ospăț la care bunica și Scufița Roșie îl mănâncă pe lup. Trebuie să fim atenți ca o comunicare să nu schimbe esența realității.

Comunicare și putere

Ce valoare atribuiți comunicării?

Comunicarea este ceva sacru. Este probabil unul din cele mai frumoase lucruri pe care-l are o ființă umană. A comunica este divin și trebui să știm să facem asta cu onestitate și autenticitate. Fără a adăuga lucruri inventate de mine și fără să spun asta. "S-a întâmplat asta. Cred că trebuie să fie asta și o interpretez așa", dar să fie clar că este gândirea ta. Astăzi mass-media are o mare responsabilitate didactică: a-i învăța pe oameni onestitatea, a învăța să comunice cu exemplul, a învăța să trăiască împreună. Dar dacă există mass-media care dă impresia că are în mână o grenadă pentru a distruge persoanele - cu selectarea adevărului, cu calomnia, cu defăimarea sau cu noroiul - asta nu va face niciodată să crească un popor. Cer ca mass-media să aibă această obiectivitate sănătoasă, ceea ce nu înseamnă să fie apă distilată. Reafirm: "lucrurile sunt așa și eu cred așa". Și cobori în arenă, dar să fie clar ceea ce gândești. Acest lucru este foarte nobil. Dar dacă vorbești cu programul pe care ți-l impune o mișcare politică, un partid, fără a spune că este așa, acest lucru este nedemn și nu este corect. Comunicatorul, pentru a fi un bun comunicator, trebuie să fie o persoană corectă.

Multe mass-media, dând prioritate propriilor interese, dau spațiu unei agende de globalizare a indiferenței. Acestea sunt temele pe care mass-media decide să le facă vizibile sau să le ascundă din motive diferite.

Da, când uneori mă gândesc la unele mass-media care, din păcate, nu-și desfășoară bine misiunea lor, când mă gândesc la aceste lucruri din cultura noastră în general, din cultura mondială, care dăunează societății însăși, îmi vine în minte o frază din filozofia noastră care pare pesimistă, dar este adevărul: "Hai că totul merge bine! Totul e la fel, și-așa acolo jos în iad ne vom întâlni" [fraze luate din tangoul Cambalache, n.r.]. Cu alte cuvinte, nu contează ce este adevărul și ce nu este. Nu contează dacă această persoană învinge sau pierde. Totul este egal. Hai că totul merge bine! Când această filozofie este difuzată de mass-media, este dezastruoasă deoarece creează o cultură a indiferenței, a conformismului și a relativismului care ne dăunează nouă tuturor.

Tehnologiei îi este atribuită adesea o anumită viață proprie, ca responsabilă a relelor care sunt comise dincolo de utilizarea sa. Cum se poate recupera umanismul în această lume tehnologică?

O sală de operație este un loc în care tehnologia este folosită la milimetru. Și totuși, câtă atenție este acordată într-o intervenție chirurgicală cu noile tehnologii. Pentru că este în joc o viață de care trebuie să se aibă grijă. Criteriul este acesta: ca tehnologia să țină cont mereu că lucrează cu vieți umane. Trebuie să ne gândim la sălile de operație. Aceasta este onestitatea pe care trebuie s-o avem, chiar și în comunicare. Sunt în joc vieți umane. Nu putem face lucrurile ca și cum după aceea nu s-ar întâmpla nimic.

Păstorii poporului

Ați fost mereu un păstor, dar cum poate fi transmisă această Biserică de păstori, Biserica din stradă care le vorbește credincioșilor. Oare astăzi credința este diferită? Lumea are mai puțină credință? Credința se poate recupera?

Îmi place să fac o distincție între păstorii poporului și clericii statului. Un cleric al statului este un ecleziastic din tribunalele franceze, ca monsenior L'Abbé, și uneori noi preoții suntem tentați să flirtăm cu puterea, dar nu acesta este drumul. Adevărata cale este a paște [turma]. A sta în mijlocul poporului tău, în fața poporului tău și în spatele poporului tău. A sta în mijloc pentru a-i simți bine mirosul său, pentru a-l cunoaște bine, pentru că ai fost luat de acolo. A sta în fața poporului tău pentru a marca pasul uneori. Și a sta în spatele poporului tău pentru a-i ajuta pe cei care au rămas în urmă și pentru a lăsa să meargă singur pentru a vedea unde merge, pentru că uneori oile știu intuitiv unde este pășunea. Păstorul este acesta. Un păstor care este numai în fața poporului nu e bine. Trebuie să fie implicat și să participe la viața poporului său. Dacă Dumnezeu te pune să fii păstor, este pentru a fi păstor, nu pentru a condamna. Dumnezeu a venit aici pentru a mântui, nu pentru a condamna. O spune Sfântul Paul, nu eu. Să mântuim persoanele, să nu fim prea severi. Cuiva nu va plăcea ceea ce urmează să spun: există un capitel în bazilica din Vézelay, nu-mi amintesc dacă din anul 900 sau din anul 1100. Se știe că, în epoca medievală, cateheza se făcea cu sculpturile, cu capitelurile. Oamenii le vedeau și învățau. Și un capitel din Vézelay care cu adevărat m-a impresionat este cel al lui Iuda spânzurat, cu diavolul care îl trage în jos și, de cealaltă parte, un bun păstor care-l prinde și îl duce cu un zâmbet ironic. Cu asta învață poporul că Dumnezeu este mai mare decât păcatul tău, că Dumnezeu este mai mare decât trădarea ta, ca nu trebuie să fii disperat din cauza greșelilor comise, că există mereu cineva care te va lua pe umerii săi. Este cea mai bună cateheză despre persoana lui Dumnezeu, despre milostivirea lui Dumnezeu. Pentru că milostivirea lui Dumnezeu nu este un dar care vi-l oferă, este el însuși. Nu poate să fie altfel. Când îl prezentăm pe acest Dumnezeu sever, care vrea cu nesaț pedepsirea, nu este Dumnezeul nostru. Dumnezeul nostru este Dumnezeul milostivirii, al răbdării, Dumnezeul care nu încetează să ierte. Acesta este Dumnezeul nostru. Nu cel pe care noi preoții uneori îl desfigurăm.

Dacă societatea îl ascultă pe acest Dumnezeu și pe acest popor care uneori nu este ascultat, credeți că va fi posibil să se construiască un discurs diferit, alternativ la discursul hegemonic?

Da, desigur. Hegemonia nu este salutară niciodată. Aș vrea să vorbesc despre un lucru înainte de a încheia: în viața noastră liturgică, în evanghelie, există fuga în Egipt. Isus trebuie să fugă, împreună cu tatăl său și cu mama sa, pentru că Irod vrea să-l ucidă. Magii și toate celelalte. Apoi există fuga în Egipt, pe care adesea o gândim că au făcut-o în căruță și nu liniștiți pe un măgăruș. În urmă cu doi ani, un pictor piemontez s-a gândit la drama unui tată sirian care fugea cu fiul și a spus: "Acela este Sfântul Iosif cu pruncul". Ceea ce acel om suferă este ceea ce Sfântul Iosif a suferit în acel moment. Este acel tablou acolo, mi l-a dăruit.

Bergoglio și Francisc

Dincolo de orgoliul de a avea un papă argentinian, mă gândesc mereu la modul în care vă vedeți dumneavoastră: cum îl vede papa pe Bergoglio și cum l-ar vedea Bergoglio pe Francisc?

Bergoglio nu și-ar fi imaginat vreodată să ajungă aici. Niciodată. Am ajuns în Vatican cu o valijoară, cu hainele pe care le aveam pe mine și alte câteva lucruri. În afară de asta, am lăsat la Buenos Aires predicile pregătite pentru Duminica Floriilor. M-am gândit: niciun papă nu-și începe slujirea sa în Duminica Floriilor, deci mă voi întoarce acasă sâmbătă. Cu alte cuvinte, nu mi-aș fi imaginat vreodată că voi fi aici. Și când îl văd pe Bergoglio aici și toată istoria sa, fotografiile vorbesc de la sine. Este istoria unei vieți care a mers înainte cu multe daruri ale lui Dumnezeu, multe lipsuri din partea mea, multe poziții nu atât de universale. În viață se învață să fim universali, să fim caritabili, să fim mai puțin răi. Cred că toate persoanele sunt bune. Cu alte cuvinte, văd un om care a mers, care a luat-o pe un drum, cu urcușuri și coborâșuri, și atâția prieteni care l-au ajutat să continue să meargă. Nu am mers niciodată singur în viața mea. Au existat mereu bărbați și femei, începând de la părinții mei, frații mei - una este încă vie - care m-au însoțit. Nu reușesc să mă imaginez ca o persoană solitară, pentru că nu sunt așa. O persoană care a parcurs viața sa, care a studiat, care a lucrat, care a devenit preot, care a făcut ceea ce putea. Nu reușesc să mă gândesc la niciun alt mod.

Și cum l-ar privi Bergoglio pe papa?

Nu știu cum l-ar privi. Cred că în fond ar spune: "Sărmanul, ce ți-a revenit!" Dar nu este așa de tragic a fi papă. Se poate fi un bun păstor.

Poate că l-ați privi așa cum îl privim toți: l-ați descoperi.

Da, poate că da. Dar nu mi-a venit în minte să-mi pun această întrebare, să mă pun aici. Mă voi gândi.

Simțiți că v-ați schimbat mult de când sunteți papă?

Unele persoane îmi spun că lucrurile care încolțeau în personalitatea mea au venit la suprafață. Că am devenit mai milostiv. În viața mea am avut perioade rigide, în care am pretins prea mult. Apoi am înțeles că nu se poate urma acel drum, că trebuie să știu să conduc. Aceasta este paternitatea pe care o are Dumnezeu. Este un cântec napolitan foarte frumos care descrie ce este un tată napolitan. Spune: "Tatăl știe ce ți se întâmplă, dar se preface că nu știe". Acest a ști să aștepți pe alții este tocmai al unui tată. Știe ce ți se întâmplă, dar face în așa fel încât să te facă să mergi singur, te așteaptă ca și cum n-ar fi nimic. Este cam ceea ce astăzi aș critica despre acel Bergoglio care, în unele etape, nu întotdeauna, ca episcop a fost un pic mai binevoitor. Dar în etapa de iezuit a fost foarte sever. Și viața este foarte frumoasă cu stilul lui Dumnezeu, de a ști să aștepte mereu. A ști, dar a se preface că nu știe și a lăsa să se maturizeze. Este una din înțelepciunile cele mai frumoase pe care ni le dăruiește viața.

Văd că arătați bine, Francisc. Îl vom avea pe Papa Francisc încă un pic?

Să lăsăm s-o spună el acolo sus.

(După L'Osservatore Romano, 1 iulie 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu


 

lecturi: 81.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat