Papa Francisc: Angelus (26 iunie 2022)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Evanghelia de la liturgia din această duminică ne vorbeşte despre o cotitură. Spune aşa: "Când s-au împlinit zilele înălţării sale, s-a îndreptat cu hotărâre spre a merge la Ierusalim" (Lc 9,51). Aşa începe "marea călătorie" spre cetatea sfântă, care cere o decizie specială pentru că este ultima. Discipolii, plini de entuziasm încă prea lumesc, visează că Învăţătorul merge în întâmpinarea triumfului; în schimb Isus ştie că la Ierusalim îl aşteaptă refuzul şi moartea (cf. Lc 9,22.43b-45); ştie că va trebui să sufere mult; şi asta cere o hotărâre. Aşa merge Isus cu pas hotărât spre Ierusalim. Este aceeaşi decizie pe care trebuie s-o luăm noi, dacă vrem să fim discipolii lui Isus. În ce anume constă această decizie? Pentru că noi trebuie să fim discipoli ai lui Isus în mod serios, cu adevărată hotărâre, nu - aşa cum spunea o bătrânică pe care am cunoscut-o - "creştini superficiali". Nu! Creştini hotărâţi. Şi ne ajută să înţelegem asta episodul pe care evanghelistul Luca îl relatează imediat după aceea.

În timp ce erau pe drum, un sat de samariteni, aflând că Isus se îndrepta spre Ierusalim - care era cetatea adversară -, nu-l primeşte. Apostolii Iacob şi Ioan, mâniaţi, îi sugerează lui Isus să-i pedepsească pe acei oameni făcând să coboare un foc din cer. Isus nu numai că nu acceptă propunerea, ci îi mustră pe cei doi fraţi. Ei vor să-l implice în dorinţa lor de răzbunare şi el nu se bagă (cf. v. 52-55). "Focul" pe care el a venit să-l aducă pe pământ este un altul (cf. Lc 12,49), este Iubirea milostivă a Tatălui. Şi pentru a face să crească acest foc este nevoie de răbdare, este nevoie de statornicie, este nevoie de spirit penitenţial.

În schimb Iacob şi Ioan se lasă cuprinşi de mânie. Şi asta ni se întâmplă şi nouă atunci când, deşi făcând bine, eventual cu sacrificiu, în loc de primire găsim o uşă închisă. Atunci vine mânia: încercăm chiar să-l implicăm pe însuşi Dumnezeu, ameninţând cu pedepse cereşti. În schimb Isus parcurge o altă cale, care, departe de a se traduce în duritate, implică răbdare, calm, blândeţe, totuşi fără a încetini vreun pic angajarea în a face binele. Acest mod de a fi nu denotă slăbiciune, ci, dimpotrivă, o mare forţă interioară. A ne lăsa cuprinşi de mânie în contrarietăţi este uşor, este instinctiv. Ceea ce este dificil în schimb este să ne stăpânim, făcând ca Isus care - spune Evanghelia - "a mers în alt sat" (v. 56). Asta înseamnă că, atunci când găsim închideri, trebuie să ne îndreptăm să facem binele în altă parte, fără reproşuri. Astfel Isus ne ajută să fim persoane senine, mulţumite de binele făcut şi care nu caută aprobările umane.

Acum să ne întrebăm: noi la ce punct suntem? La ce punct suntem noi? În faţa contrarietăţilor, a neînţelegerilor, ne adresăm Domnului, îi cerem fermitatea sa în a face binele? Sau căutăm confirmări în aplauze, ajungând să fim aspri şi supărăcioşi când nu le auzim? De câte ori, mai mult sau mai puţin conştient, căutăm aplauzele, aprobarea altuia? Facem acel lucru pentru aplauze? Nu, nu merge. Trebuie să facem binele pentru slujire şi nu să căutăm aplauzele. Uneori credem că fervoarea noastră este datorată simţului de dreptate pentru o cauză bună, dar în realitate de cele mai multe ori nu este altceva decât orgoliu, unit cu slăbiciune, susceptibilitate şi nerăbdare. Aşadar să-i cerem lui Isus forţa de a fi ca el, de a-l urma cu hotărâre fermă pe acest drum de slujire. De a nu fi răzbunători, de a nu fi intoleranţi când se prezintă dificultăţi, când ne dedicăm pentru bine şi ceilalţi nu înţeleg asta, ba mai mult, când ne descalifică. Nu, tăcere şi înainte.

Fecioara Maria să ne ajute să ne însuşim hotărârea fermă a lui Isus de a rămâne în iubirea până la capăt.

________________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

Urmăresc cu preocupare ceea ce se întâmplă în Ecuador. Sunt aproape de acel popor şi încurajez toate părţile să abandoneze violenţa şi poziţiile extreme. Să învăţăm: numai cu dialogul se va putea găsi, sper repede, pacea socială, cu atenţie deosebită faţă de populaţiile marginalizate şi faţă de cei mai săraci, dar respectând mereu drepturile tuturor şi instituţiile ţării.

Doresc să exprim apropierea mea de cei din familie şi de surorile sorei Luisa Dell'Orto, Mică Soră a Evangheliei ale lui Charles de Foucauld, ucisă ieri la Port-au-Prince, capitala lui Haiti. De douăzeci de ani sora Luisa trăia acolo, dedicată mai ales slujirii copiilor străzii. Încredinţez lui Dumnezeu sufletul său şi mă rog pentru poporul haitian, în special pentru cei mici, pentru ca să poată avea un viitor mai senin, fără mizerie şi fără violenţă. Sora Luisa a făcut din viaţa sa un dar pentru alţii până la martiriu.

Vă salut pe voi toţi, romani şi pelerini din Italia şi din atâtea ţări. Văd steagul argentinian, conaţionalii mei, vă salut mult! Îndeosebi, salut credincioşii care provin din Lisabona, studenţii de la Institutul Notre-Dame de Sainte-Croix din Neuilly, din Franţa, şi cei din Telfs, din Austria. Salut corul polifonic din Riesi, grupul de părinţi din Rovigo şi comunitatea pastorală Fericitul Serafino Morazzone din Maggianico. Văd că sunt steaguri din Ucraina. Acolo, în Ucraina, continuă bombardamentele, care provoacă morţi, distrugere şi suferinţe pentru populaţie. Vă rog, să nu uităm acest popor chinuit de război. Să nu-l uităm în inimă şi cu rugăciunile noastre.

Vă urez o duminică frumoasă. Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 48.