Papa Francisc: Omilia din Duminica a II-a a Paştelui (sau a Milostivirii Divine) (24 aprilie 2022)

Astăzi Domnul înviat le apare discipolilor şi lor, care îl părăsiseră, le oferă milostivirea sa, arătând rănile sale. Cuvintele pe care le adresează lor sunt ritmate de un salut, care apare în Evanghelia de astăzi de trei ori: "Pace vouă!" (In 20,19.21.26). Pace vouă! Este salutul Celui Înviat, care vine în întâmpinarea oricărei slăbiciuni şi greşeli umane. Aşadar să urmăm cele trei pace vouă! ale lui Isus: vom descoperi în ele trei acţiuni ale milostivirii divine în noi. Înainte de toate ea dă bucurie; apoi trezeşte iertarea; în sfârşit mângâie în oboseală.

1. În primul rând milostivirea lui Dumnezeu dă bucurie, o bucurie specială, bucuria de a ne simţi iertaţi gratuit. Când în seara de Paşte discipolii îl văd pe Isus şi aud spunându-li-se pentru prima dată pace vouă!, se bucură (cf. v. 20). Erau închişi în casă de frică; dar erau închişi şi în ei înşişi, dărâmaţi de un sentiment de eşec. Erau discipoli care l-au părăsit pe Învăţătorul: în momentul arestării sale, au luat-o la fugă. Petru chiar l-a renegat de trei ori şi unul din grupul lor - unul dintre ei, tocmai! - a fost trădătorul. Existau motive pentru a se simţi nu numai înfricoşaţi, ci faliţi, oameni de nimic. Desigur, în trecut făcuseră alegeri curajoase, îl urmaseră pe Învăţătorul cu entuziasm, angajare şi generozitate, dar la sfârşit totul s-a prăbuşit; frica a prevalat şi au comis marele păcat: să-l lase singur pe Isus în momentul cel mai tragic. Înainte de Paşte credeau că sunt făcuţi pentru lucruri mari, discutau despre cine era cel mai mare între ei şi aşa mai departe... Acum au ajuns chiar la capăt.

În acest climat vine primul pace vouă! Discipolii ar fi trebuit să simtă ruşine, şi în schimb ei se bucură. Cine îi înţelege... De ce? Pentru că acea faţă, acel salut, acele cuvinte mută atenţia lor de la ei înşişi la Isus. De fapt "discipolii s-au bucurat - precizează textul - văzându-l pe Domnul" (v. 20). Sunt deviaţi de la ei înşişi şi de la propriile eşecuri şi atraşi de ochii săi, unde nu este severitate, ci milostivire. Cristos nu reproşează cu privire la trecut, ci le dăruieşte bunăvoinţa din totdeauna. Şi asta îi reînsufleţeşte, revarsă în inimile lor pacea pierdută, îi face oameni noi, purificaţi de o iertare dăruită fără calcule, o iertare dăruită fără merite.

Aceasta este bucuria lui Isus, bucuria pe care am simţit-o şi noi experimentând iertarea sa. Ni s-a întâmplat să ne asemănăm cu discipolii de la Paşte: după o cădere, un păcat, un eşec. În acele momente pare că nu mai este nimic de făcut. Dar chiar acolo Domnul face orice pentru a ne dărui pacea sa: printr-o Spovadă, prin cuvintele unei persoane care se apropie, printr-o mângâiere interioară a Duhului, printr-un eveniment neaşteptat şi surprinzător... În diferite moduri Dumnezeu se îngrijeşte să ne facă să simţim îmbrăţişarea milostivirii sale, o bucurie care se naşte din primirea "iertării şi păcii". Da, bucuria lui Dumnezeu este o bucurie care se naşte din iertare şi lasă pacea. Aşa este: se naşte din iertare şi lasă pacea; o bucurie care ridică fără a umili, ca şi cum Domnul n-ar înţelege ce anume se întâmplă. Fraţilor şi surorilor, să comemorăm iertarea şi pacea primite de la Isus. Fiecare dintre noi le-a primit; fiecare dintre noi are această experienţă. Să comemorăm un pic, ne va face bine! Să punem amintirea îmbrăţişării şi dezmierdărilor lui Dumnezeu înaintea amintirii greşelilor noastre şi a căderilor noastre. Astfel vom alimenta bucuria. Pentru că nimic nu mai poate fi ca înainte pentru cel care experimentează bucuria lui Dumnezeu! Această bucurie ne schimbă.

2. Pace vouă! Domnul spune asta a doua oară, adăugând: "Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi" (v. 21). Şi le dăruieşte discipolilor pe Duhul Sfânt, pentru a-i face făcători de reconciliere: "Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate" (v. 23). Nu doar primesc milostivire, ci devin împărţitori ai aceleiaşi milostiviri pe care au primit-o. Primesc această putere, dar nu pe baza meritelor lor, a studiilor lor, nu: este un pur dar de har, care se sprijină însă pe experienţa lor de oameni iertaţi. Şi mă adresez vouă, misionari ai Milostivirii: dacă fiecare dintre voi nu se simte iertat, să se oprească şi să nu fie misionarul Milostivirii, până în momentul în care se simte iertat. Şi din acea milostivire primită veţi fi capabili să daţi atâta milostivire, să daţi atâta iertare. Şi astăzi şi întotdeauna în Biserică iertarea trebuie să ajungă la noi astfel, prin bunătatea umilă a unui duhovnic milostiv, care ştie că nu este deţinătorul vreunei puteri, ci un canal de milostivire, care revarsă asupra altora iertarea de care el, cel dintâi, a beneficiat. Şi de aici se naşte acel a ierta tot, pentru că Dumnezeu iartă tot, tot şi mereu. Noi suntem cei care încetăm să cerem iertarea, dar El iartă mereu. Şi voi va trebui să fiţi canale ale acestei iertări, prin experienţa voastră de a fi iertaţi. Nu trebuie torturaţi credincioşii care vin cu păcatele, ci trebuie înţeles ce este, ascultat şi iertat şi dat un sfat ajutând să meargă înainte. Dumnezeu iartă tot: nu trebuie închisă acea uşă...

"Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate". Aceste cuvinte sunt la originea sacramentului Reconcilierii, dar nu numai atât. Toată Biserica a fost făcută de Isus o comunitate dispensatoare de milostivire, un semn şi un instrument de reconciliere pentru omenire. Fraţilor, surorilor, fiecare dintre noi a primit Botezul în Duhul Sfânt pentru a fi bărbat şi femeie de reconciliere. Când experimentăm bucuria de a fi eliberaţi de povara păcatelor noastre, a falimentelor noastre; când ştim personal ce înseamnă a ne renaşte, după o experienţă care părea fără cale de ieşire, atunci trebuie să împărtăşim pâinea milostivirii cu acela care este lângă noi. Să ne simţim chemaţi la asta. Şi să ne întrebăm: eu, aici unde trăiesc, eu, în familie, eu, la muncă, în comunitatea mea, promovez comuniunea, sunt ţesător de reconciliere? Mă angajez pentru a dezamorsa conflictele, pentru a duce iertare acolo unde este ură, pace acolo unde este supărare? Sau eu cad în lumea bârfei, care ucide mereu? Isus caută în noi în faţa lumii nişte martori ai acestor cuvinte ale sale: Pace vouă! Am primit pacea: o dau celuilalt.

3. Pace vouă!, repetă Domnul a treia oară când se arată din nou discipolilor după opt zile, pentru a întări credinţa truditoare a lui Toma. Toma vrea să vadă şi să atingă. Şi Domnul nu se scandalizează de necredinţa sa, ci îi vine în întâmpinare: "Adu-ţi degetul aici: iată mâinile mele" (v. 27). Nu sunt cuvinte de provocare, ci de milostivire. Isus înţelege dificultatea lui Toma: nu-l tratează cu duritate şi apostolul este răscolit înăuntru de atâta bunăvoinţă. Şi astfel din necredincios devine credincios şi face mărturisirea de credinţă cea mai simplă şi frumoasă: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (v. 28). Este o invocaţie frumoasă, putem să ne-o însuşim şi s-o repetăm în timpul zilei, mai ales atunci când experimentăm îndoieli şi obscurităţi, ca Toma.

Pentru că în Toma este istoria fiecărui credincios, a fiecăruia dintre noi, a fiecărui credincios: există momente dificile, în care pare că viaţa dezminte credinţa, în care suntem în criză şi avem nevoie să atingem şi să vedem. Dar, ca Toma, chiar aici redescoperim inima Domnului, milostivirea sa. În aceste situaţii, Isus nu vine spre noi în mod triumfător şi cu încercări strivitoare, nu face minuni răsunătoare, ci oferă semne calde de milostivire. Ne mângâie cu acelaşi stil din Evanghelia de astăzi: oferindu-ne rănile sale. Să nu uităm asta: în faţa păcatelor, a celui mai urât păcat, al nostru sau al celorlalţi, există mereu prezenţa Domnului care oferă rănile sale. Să nu uităm asta. Şi în slujirea noastră de duhovnici, trebuie să arătăm oamenilor că în faţa păcatelor lor sunt rănile Domnului, care sunt mai puternice decât păcatul.

Şi ne face să descoperim şi rănile fraţilor şi ale surorilor. Da, milostivirea lui Dumnezeu, în crizele noastre şi în trudele noastre, ne pune adesea în contact cu suferinţele aproapelui. Credeam că noi suntem în apogeul suferinţei, în culmea unei situaţii dificile, şi descoperim aici, rămânând în tăcere, că există cineva care trece prin momente, prin perioade mai rele. Şi, dacă ne îngrijim de rănile aproapelui şi revărsăm pe ele milostivire, se renaşte în noi o speranţă nouă, care mângâie în oboseală. Aşadar să ne întrebăm dacă în ultimele timpuri am atins rănile vreunui suferind în trup sau în spirit; dacă am dus pace unui trup rănit sau unui spirit descurajat; dacă am dedicat un pic de timp pentru a asculta, a însoţi, a mângâia. Când facem asta, îl întâlnim pe Isus, care din ochii celui care este încercat de viaţă ne priveşte cu milostivire şi pace: Pace vouă! Şi îmi place să gândesc prezenţa Sfintei Fecioare Maria printre apostoli, acolo, şi cum după Rusalii am gândit-o ca Mamă a Bisericii: mie îmi place mult să mă gândesc la ea în ziua de luni, după Duminica Milostivirii, ca Mamă a Milostivirii: fie ca ea să ne ajute să mergem înainte în slujirea noastră aşa de frumoasă.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 426.