Papa Francisc: Omilia de la Liturghia Crismei (14 aprilie 2022)

În lectura din profetul Isaia pe care am ascultat-o, Domnul face o promisiune încărcată de speranţă care ne atinge de aproape: "Voi vă veţi numi preoţi ai Domnului / şi vi se va zice slujitori ai Dumnezeului nostru. / […] Le voi da răsplată în adevăr / şi voi încheia cu ei o alianţă veşnică" (61,6.8). Iubiţi fraţi, a fi preoţi este un har, un har foarte mare, care nu este în primul rând un har pentru noi, ci pentru oameni[1]; şi pentru poporul nostru este un dar mare faptul că Domnul alege, în mijlocul turmei sale, pe unii care să se ocupe de oile sale în mod exclusiv, ca părinţi şi păstori. Însuşi Domnul plăteşte răsplata preotului: "Eu le voi da răsplată în adevăr" (Is 61,8). Şi el, o ştim, este plătitor bun, deşi are particularităţile sale, ca aceea de a plăti mai întâi pe cei din urmă şi apoi pe cei dintâi: este în stilul său.

Lectura din Cartea Apocalipsului ne spune care este răsplata Domnului. Este Iubirea sa şi iertarea necondiţionată a păcatelor noastre cu preţul sângelui său vărsat pe Cruce: "Celui care ne iubeşte şi ne-a eliberat de păcatele noastre în sângele său şi ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeu şi Tatăl său" (1,5-6). Nu există răsplată mai mare decât prietenia cu Isus, să nu uităm asta. Nu există pace mai mare decât iertarea sa şi asta o ştim toţi. Nu există preţ mai scump decât cel al Sângelui său preţios, pe care nu trebuie să permitem să fie dispreţuit cu o conduită nedemnă.

Dacă citim cu inima, iubiţi fraţi preoţi, acestea sunt invitaţii ale Domnului de a-i fi fideli, de a fi fideli faţă de Alianţa sa, de a ne lăsa iubiţi, de a ne lăsa iertaţi; sunt invitaţii nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru ca noi astfel să putem sluji sfântul popor al lui Dumnezeu, cu o conştiinţă curată. Oamenii merită asta şi au şi nevoie de asta. Evanghelia lui Luca ne spune că, după ce Isus a citit textul din profetul Isaia în faţa oamenilor săi şi s-a aşezat, "ochii tuturor erau îndreptaţi spre el" (4,20). Şi Apocalipsul ne vorbeşte astăzi despre ochii îndreptaţi spre Isus, despre atracţia irezistibilă a Domnului răstignit şi înviat care ne duce la adorare şi la recunoaştere: "Iată că vine cu norii şi orice ochi îl va vedea, chiar şi cei care l-au străpuns!. Îşi vor bate pieptul din cauza lui toate triburile pământului" (1,7). Harul final, când Domnul înviat se va întoarce, va fi cel al unei recunoaşteri imediate: în vom vedea străpuns, vom recunoaşte cine este el şi cine suntem noi, păcătoşi; nimic mai mult.

"A ne îndrepta ochii spre Isus" este un har pe care, ca preoţi, trebuie să-l cultivăm. La sfârşitul zilei face bine să privim la Domnul şi ca el să ne privească inima, împreună cu inima persoanelor pe care le-am întâlnit. Nu este vorba de a contabiliza păcatele, ci de o contemplaţie iubitoare în care privim la ziua noastră cu privirea lui Isus şi vedem astfel harurile zilei, darurile şi tot ceea ce a făcut pentru noi, pentru a mulţumi. Şi îi arătăm şi ispitele noastre, pentru a le recunoaşte şi a le respinge. Aşa cum vedem, este vorba de a înţelege ce anume este plăcut Domnului şi ce anume vrea de la noi aici şi acum, în istoria noastră actuală.

Şi probabil, dacă susţinem privirea sa plină de bunătate, la rândul său va exista şi o aluzie pentru ca să-i arătăm idolii noştri. Acei idoli care ca Rahela, le-am ascuns sub pliurile mantiei noastre (cf. Gen 31,34-35). A lăsa ca Domnul să privească idolii noştri ascunşi – toţi avem, toţi! – Şi a lăsa ca Domnul să privească aceşti idoli ascunşi ne face puternici în faţa lor şi le ia puterea.

Privirea Domnului ne arată că, în realitate, în ei noi ne glorificăm pe noi înşine[2], pentru că acolo, în acel spaţiu în care trăim ca şi cum ar fi exclusiv, se interpune diavolul adăugând un element foarte rău: face în aşa fel încât nu numai să ne "complăcem" noi înşine dând frâu liber unei patimi sau cultivând altă patimă, ci ne conduce şi la înlocuirea cu ei, cu acei idoli ascunşi, a prezenţei Persoanelor Divine, a prezenţei Tatălui, a Fiului şi a Duhului, care locuiesc în noi. Este ceva care, de fapt, se întâmplă. Cu toate că unul îşi spune sieşi că distinge perfect ce anume este un idol şi cine este Dumnezeu, în practică luăm spaţiu Treimii pentru a-l da diavolului, într-un soi de adoraţie indirectă: aceea a celui care îl ascunde, dar încontinuu ascultă discursurile sale şi consumă produsele sale, în aşa fel încât la sfârşit nu rămâne niciun colţişor pentru Dumnezeu. Pentru că el este aşa, el merge înainte lent. Şi apoi altă dată am vorbit despre demonii "educaţi", aceia care Isus spune că sunt mai răi decât acela care a fost alungat. Dar sunt "educaţi", sună la sonerie, intră şi pas cu pas iau casa în posesie. Trebuie să fim atenţi, aceştia sunt idolii noştri.

Este că idolii au ceva – un element – personal. Când nu-i demascăm, când nu lăsăm ca Isus să ne arate că în ei ne căutăm în mod rău pe noi înşine fără motiv şi că lăsăm un spaţiu în care Cel Rău se interpune. Trebuie să amintim că demonul cere ca noi să facem voinţa sa şi să-l slujim, dar nu cere întotdeauna ca să-l slujim şi să-l adorăm încontinuu, nu, ştie să se mişte, este un mare diplomat. A primi adoraţie din când în când îi este suficient pentru a demonstra că este adevăratul nostru stăpân şi că el chiar se simte dumnezeu în viaţa noastră şi în inima noastră.

Spunând asta, aş vrea să împărtăşesc cu voi, la această Liturghie a Crismei, trei spaţii de idolatrie ascunsă în care Cel Rău utilizează idolii săi pentru a slăbi vocaţia noastră de păstori şi, puţin câte puţin, să ne despartă de prezenţa benefică şi iubitoare a lui Isus, a Duhului şi a Tatălui.

Un prim spaţiu de idolatrie ascunsă se deschide acolo unde există mondenitate spirituală, care este "o propunere de viaţă, este o cultură, o cultură a efemerului, o cultură a aparenţei, o cultură a lui maquillage"[3]. Criteriul său este triumfalismul, un triumfalism fără Cruce. Şi Isus se roagă pentru ca Tatăl să ne apere de această cultură a mondenităţii. Această ispită a unei glorii fără Cruce merge împotriva persoanei Domnului, merge împotriva lui Isus care se umileşte în Întrupare şi care, ca semn de contradicţie, este singurul medicament împotriva oricărui idol. A fi sărac cu Cristos sărac şi "pentru că Cristos a ales sărăcia" este logica Iubirii şi nu alta. În textul evanghelic de astăzi vedem cum Domnul se situează în capela sa umilă şi în micul său sat, cel din toată viaţa, pentru a da aceeaşi Veste pe care o va da la sfârşitul istoriei, când va veni în Gloria sa, înconjurat de îngeri. Şi ochii noştri trebuie să fie îndreptaţi spre Cristos, aici şi acum în istoria lui Isus cu mine, aşa cum vor fi atunci. Mondenitatea de a merge în căutarea propriei glorii ne fură prezenţa lui Isus umil şi umilit, Domn aproape de toţi, Cristos suferind cu toţi cei care suferă, adorat de poporul nostru care ştie cine sunt adevăraţii săi prieteni. Un preot lumesc nu este altceva decât un păgân clericalizat. Un preot lumesc nu este altceva decât un păgân clericalizat.

Un alt spaţiu de idolatrie ascunsă îşi pune rădăcinile acolo unde se dă primat pragmatismului numerelor. Cei care au acest idol ascuns se recunosc prin iubirea lor faţă de statistici, acelea care pot să şteargă orice trăsătură personală în discuţie şi să dea proeminenţă majorităţii, care, în definitiv, devine criteriul de discernământ, este urât. Acesta nu poate să fie unicul mod de a proceda nici unicul criteriu în Biserica lui Cristos. Persoanele nu se pot "număra", şi Dumnezeu nu dă Duhul "cu măsură" (cf. In 3,34). În această fascinaţie pentru numere, în realitate noi ne căutăm pe noi înşine şi ne complăcem în controlul asigurat nouă de această logică, ce nu se interesează de feţe şi nu este cea a iubirii, iubeşte numerele. O caracteristică a marilor sfinţi este că ştiu să se dea înapoi aşa încât să lase tot spaţiul lui Dumnezeu. Acest a ne da înapoi, acest a uita de sine şi a voi să fim uitaţi de toţi ceilalţi este caracteristica Duhului, care nu are imagine, Duhul nu are imagine proprie pur şi simplu pentru că este în întregime Iubire care face să strălucească imaginea Fiului şi, în ea, pe cea a Tatălui. Înlocuirea Persoanei sale, căreia deja în sine îi place "să nu apară" – pentru că nu are imagine – este lucrul la care tinde idolul numerelor, care face în aşa fel încât totul "să apară", deşi în mod abstract şi contabilizat, fără întrupare.

Un al treilea spaţiu de idolatrie ascunsă, înrudit cu precedentul, este cel care se deschide cu funcţionalismul, un domeniu seducător în care mulţi, "se entuziasmează mai mult de tabela de scor decât de parcurs". Mentalitatea funcţionalistă nu tolerează misterul, ţinteşte la eficacitate. Puţin câte puţin, acest idol înlocuieşte în noi prezenţa Tatălui. Primul idol înlocuieşte prezenţa Fiului, al doilea idol pe cea a Duhului, şi acesta înlocuieşte prezenţa Tatălui. Tatăl nostru este Creatorul, dar nu numai unul care face "să funcţioneze" lucrurile, ci Unul care "creează" ca Tată, cu duioşie, ocupându-se de creaturile sale şi acţionând pentru ca omul să fie mai liber. Funcţionalistul nu ştie să se bucure de harurile pe care Duhul le revarsă asupra poporului său, din care ar putea "să se hrănească" şi ca muncitor care îşi câştigă salariul său. Preotul cu mentalitate funcţionalistă are propria hrană, care este ego-ul său. În funcţionalism lăsăm deoparte adoraţia adusă Tatălui în lucrurile mici şi mari din viaţa noastră şi ne complăcem în eficacitatea programelor noastre. Aşa cum a făcut David când, ispitit de Satana, s-a hotărât să facă recensământul (cf. 1Cr 21,1). Aceştia sunt îndrăgostiţii de planul de călătorie, de planul de drum, nu de drum.

În aceste ultime două spaţii de idolatrie ascunsă (pragmatismul numerelor şi funcţionalismul) înlocuim speranţa, care este spaţiul întâlnirii cu Dumnezeu, cu întâlnirea empirică. Este o atitudine de laudă deşartă din partea păstorului, o atitudine care dezintegrează unirea poporului său cu Dumnezeu şi plăsmuieşte un nou idol bazat pe numere şi programe: idolul "puterea mea, puterea noastră"[4], programul nostru, numerele noastre, planurile noastre pastorale. A ascunde aceşti idoli (cu atitudinea lui Rahela) şi a nu şti să-i demascăm în propria viaţă zilnică face rău fidelităţii alianţei noastre sacerdotală şi lâncezeşte relaţia noastră personală cu Domnul. Dar ce vrea acest episcop care în loc să vorbească despre Isus ne vorbeşte despre idoli astăzi? Vreunul poate să gândească asta…

Iubiţi fraţi, Isus este singura cale pentru a nu greşi în ce anume simţim, la ce anume ne conduce inima noastră…; el este singura cale pentru a discerne bine confruntându-ne cu el, în fiecare zi, ca şi cum şi astăzi s-ar fi aşezat în biserica noastră parohială şi ne-ar fi spus că astăzi s-a împlinit tot ceea ce am ascultat. Isus Cristos, fiind semn de contradicţie – care nu este întotdeauna ceva sângeros sau dur, pentru că milostivirea este semn de contradicţie şi mult mai mult este astfel duioşia – Isus Cristos, spun, face în aşa fel încât aceşti idoli să se reveleze, să se vadă prezenţa lor, rădăcinile lor şi funcţionarea lor, şi astfel Domnul să-i poată distruge, aceasta este propunerea: să dăm spaţiu pentru ca Domnul să poată distruge idolii noştri ascunşi. Şi trebuie să ne amintim de ei, să fim atenţi, pentru ca să nu renască neghina acestor idoli pe care am ştiut să-i ascundem printre pliurile inimii noastre.

Şi aş vrea să închei cerând Sfântului Iosif, tată preacurat şi fără idoli ascunşi, să ne elibereze de orice dorinţă de posesie, pentru că aceasta, dorinţa de posesie, este terenul fecund în care cresc aceşti idoli. Şi să ne dobândească şi harul de a nu capitula în misiunea grea de a discerne aceşti idoli care, atât de frecvent, îi ascundem sau se ascund. Şi să cerem Sfântului Iosif şi ca, acolo unde ne îndoim despre cum să facem lucrurile mai bine, să mijlocească pentru noi pentru ca Duhul să ne ilumineze judecata, aşa cum a iluminat-o pe a sa când era ispitit să o lase "în ascuns" (lathra) pe Maria, în aşa fel încât, cu nobleţea inimii, să ştim să subordonăm carităţii ceea ce am învăţat prin lege[5].

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Pentru că preoţia ministerială este în slujba preoţiei comune. Domnul a ales unii pentru ca "în numele lui Cristos să desfăşoare pentru oameni în formă oficială funcţia sacerdotală" (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Decretul Presbyterorul ordinis, 2; cf. Constituţia dogmatică Lumen gentium, 10. "De fapt, slujitorii sunt îmbrăcaţi cu putere sacră, îi slujesc pe fraţii lor" (Lumen gentium, 18).

[2] Cf. Cateheză la Audienţa generală, 1 august 2018.

[3] Omilie la Liturghia de la "Sfânta Marta", 16 mai 2020.

[4] J.M. Bergoglio, Meditaciones para religiosos, Bilbao, Mensajero, 2014, 145.

[5] Cf. Scrisoarea apostolică Patris corde, 4, nota 18.

lecturi: 381.