Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 13 aprilie 2022

Pacea de Paşte

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Suntem în centrul Săptămânii Sfinte, care se întinde de la Duminica Floriilor la Duminica Paştelui. Ambele duminici se caracterizează prin sărbătoarea care este făcută în jurul lui Isus. Dar sunt două sărbători diferite.

Duminica trecută l-am văzut pe Cristos intrând solemn în Ierusalim, ca o sărbătoare, primit ca Mesia: şi pentru el sunt aşternute pe stradă mantii (cf. Lc 19,36) şi ramuri tăiate din copaci (cf. Mt 21,8). Mulţimea exultantă binecuvântează cu glas tare "pe cel ce vine, regele", şi aclamă: "Pace în cer şi glorie în înaltul cerurilor" (Lc 19,38). Acei oameni sărbătoresc acolo pentru că văd în intrarea lui Isus venirea unui nou rege, care va aduce pace şi glorie. Iată care era pacea aşteptată de acei oameni: o pace glorioasă, rod al unei intervenţii regale, aceea a unui Mesia puternic care va elibera Ierusalimul de ocupaţia romanilor. Alţii, probabil, visau restabilirea unei păci sociale şi vedeau în Isus pe regele ideal, care va sătura mulţimile cu pâine, aşa cum făcuse deja, şi va săvârşit mari minuni, aducând astfel mai multă dreptate în lume.

Dar Isus nu vorbeşte niciodată despre asta. Are în faţa sa un Paşte diferit, nu un Paşte triumfal. Singurul lucru la care ţine pentru a pregăti intrarea sa în Ierusalim este să meargă călare pe "un măgăruş legat, pe care nimeni nu s-a aşezat niciodată" (v. 30). Iată cu aduce Cristos pacea în lume: prin docilitate şi blândeţe, simbolizate de acel măgăruş legat, pe care nimeni nu s-a aşezat niciodată. Nimeni, pentru că modul lui Dumnezeu de a acţiona este diferit de modul lumii. De fapt, Isus, chiar înainte de Paşte, le explică discipolilor: "Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea" (In 14,27). Sunt două modalităţi diferite: un mod în care lumea ne dă pacea şi un mod în care Dumnezeu ne dă pacea. Sunt diferite.

Pacea pe care Isus ne-o dă la Paşte nu este pacea care urmează strategiile lumii, care crede că o obţine prin forţă, cu cuceriri şi cu diferite forme de impunere. În realitate, această pace este numai un interval între războaie: ştim bine asta. Pacea Domnului urmează calea blândeţii şi a crucii: înseamnă a se ocupa de ceilalţi. De fapt, Cristos a luat asupra sa răul nostru, păcatul nostru şi moartea noastră. A luat asupra sa toate acestea. Astfel ne-a eliberat. El a plătit pentru noi. Pacea nu este rod al vreunui compromis, ci se naşte din dăruirea de sine. Însă această pace blândă şi curajoasă este greu de primit. De fapt, mulţimea care striga osanale lui Isus este aceeaşi care după câteva zile strigă "Răstigneşte-l" şi, înfricoşată şi dezamăgită, nu mişcă un deget pentru el.

În această privinţă, este mereu actuală o mare relatare a lui Dostoievski, aşa-numita Legendă a Marelui Inchizitor. Se povesteşte despre Isus care, după mai multe secole, se întoarce pe pământ. Imediat este primit de mulţimea în sărbătoare, care îl recunoaşte şi îl aclamă. "Ah, te-ai întors! Vino, vino cu noi!". Dar după aceea este arestat de Inchizitor, care reprezintă logica lumească. Acesta îl interoghează şi îl critică în mod atroce. Motivul final al reproşului este că Cristos, deşi putea, n-a voit niciodată să devină Cezar, cel mai mare rege din această lume, preferând să-l lase liber pe om în loc să-l subjuge şi să-i rezolve problemele cu forţa. Ar fi putut stabili pacea în lume, subjugând inima liberă, dar precară a omului în virtutea unei puteri superioare, dar n-a voit: a respectat libertatea noastră. "Tu - îi spune Inchizitorul lui Isus -, acceptând lumea şi purpura Cezarilor, ai fi întemeiat împărăţia universală şi ai fi dat pacea universală" (Fraţii Karamazov, Milano, 2012, p. 345); şi cu sentinţă biciuitoare conclude: "Dacă există cineva care a meritat mai mult decât toţi rugul nostru, eşti chiar tu" (p. 348). Iată înşelătoria care se repetă în istorie, ispita unei păci false, bazate pe putere, care conduce după aceea la ură şi la trădarea lui Dumnezeu şi la atâta amărăciune în suflet.

La sfârşit, conform acestei relatări, Inchizitorul ar vrea ca Isus "să-i spună ceva, eventual şi ceva amar, teribil". Dar Cristos reacţionează cu un gest dulce şi concret: "se apropie în tăcere şi îl sărută dulce pe bătrânele buze uscate" (352). Pacea lui Isus nu-i stăpâneşte pe ceilalţi, nu este niciodată o pace înarmată: niciodată! Armele Evangheliei sunt rugăciunea, duioşia, iertarea şi iubirea gratuită faţă de aproapele, iubirea faţă de fiecare aproape. Aşa se aduce pacea lui Dumnezeu în lume. Iată de ce agresiunea armată din aceste zile, ca orice război, reprezintă o ofensă adusă lui Dumnezeu, o trădare sacrilegă a Domnului Paştelui, o preferare a feţei dumnezeului fals din această lume în locul feţei sale blânde. Războiul este întotdeauna o acţiune umană pentru a duce la idolatria puterii.

Isus, înainte de ultimul său Paşte, le-a spus discipolilor săi: "Să nu se tulbure inima voastră şi nici să nu se teamă" (In 14,27). Da, pentru că în timp ce puterea lumească lasă numai distrugere şi moarte - am văzut asta în aceste zile -, pacea sa edifică istoria, pornind de la inima fiecărui om care o primeşte. Paştele este aşadar adevărata sărbătoare a lui Dumnezeu şi a omului, pentru că pacea, pe care Cristos a cucerit-o pe cruce în dăruirea de sine, ne este distribuită şi nouă. De aceea Cel Înviat, în ziua de Paşte, se arată discipolilor şi cum îi salută? "Pace vouă!" (In 20,19.21). Acesta este salutul lui Cristos învingător, al lui Cristos înviat.

Fraţilor, surorilor, Paşte înseamnă "trecere". Este, mai ales în acest an, ocazia binecuvântată pentru a trece de la dumnezeul lumesc la Dumnezeul creştin, de la aviditatea pe care o purtăm înăuntrul nostru la caritatea care ne face liberi, de la aşteptarea unei păci aduse cu forţa la angajarea de a mărturisi concret pacea lui Isus. Fraţilor şi surorilor, să ne punem în faţa Răstignitului, izvorul păcii noastre, şi să-i cerem pacea inimii şi pacea în lume.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 378.