Postul Mare în timp de război

Pentru a rămâne umani

de Sabino Chialà
prior de Bose

Fiecare timp liturgic care ne este dat să-l trăim este un dar, o oportunitate pentru a porni din nou la drum, pentru a reda vigoare paşilor noştri uneori ezitanţi, obosiţi sau dezamăgiţi. Un dar care ne este oferit şi în acest timp de război, îndurat nu numai de locuitorii din Ucraina, ci şi de atâtea alte popoare de pe pământul nostru, angajaţi în lupte mai mult sau mai puţin uitate de opinia internaţională.

Postul Mare este un timp pentru a lupta, dar nu aşa cum facem. "Căci noi nu avem o luptă - spune, de fapt, Paul - împotriva sângelui şi trupului, ci împotriva conducătorilor, împotriva autorităţilor, împotriva puterilor acestei lumi a întunericului, împotriva duhurilor răului" (Ef 6,12). Postul Mare este "momentul potrivit" (cf. 2Cor 6,2) pentru o bătălie care ar vrea să ne pregătească pentru Paşte, care este trecere de la moarte la viaţă şi nu contrariul, spre o existenţă mai respectuoasă faţă de demnitatea noastră, a celorlalţi şi a lumii care ne înconjoară. Un timp care ar trebui să fie locuit de întrebări capabile să ne ajute să ne renaştem; de cuvinte care să exploreze inima, pentru a ne-o revela nouă înşine care o găzduim adesea ignorând ceea ce locuieşte în ea. Este ceea ce sugerează textul din Deuteronom unde Moise justifică drumul poporului lui Israel timp de patruzeci de ani în pustiu cu aceste cuvinte: "Ca să te umilească şi să te încerce, ca să cunoască ce este în inima ta" (Dt 8,2). În textul ebraic nu este clar cine este subiectul acelui "a cunoaşte". Ar părea Dumnezeu, dar el cunoaşte inima noastră mai bine decât noi. Aşadar, este mai probabil că acel verb trebuia să se refere la om, care are nevoie să conştientizeze ceea ce locuieşte în inima sa, pentru că de acolo, aşa cum învaţă şi Isus (cf. Mc 7,21-22), ies gânduri, priviri şi acţiuni.

Inima umană - care biblic vorbind indică nu numai sediul sentimentelor, ci şi conştiinţa şi dimensiunea interioară a fiinţei - este un mare recipient de "cuvinte puternice", cărora noi le facem spaţiu în mod mai mult sau mai puţin conştient, lăsându-ne determinaţi de ele. Sunt loghismele literaturii monastice, cuvinte care devin gânduri şi acţiuni, întocmai. Cuvinte de analizat, pentru a angaja adevărata luptă, care este de îndreptat împotriva a ceea ce ne târăşte la rău.

În prima duminică din Postul Mare am ascultat textul evanghelic, anul acesta în redactarea lui Luca, unde Isus se confruntă tocmai cu aceste cuvinte, adresate lui de "diavol" (cf. Lc 4,1-13). Ele reies seducătoare şi rezolutive faţă de necesităţi, dorinţe şi nevoi, care aparţin în mod constitutiv fiinţei umane, care au o legitimitate a lor, dar care se prestează cu uşurinţă la deformări şi desfigurări. Isus se confruntă, de fapt, cu necesitatea hranei, cu dorinţa de autoritate, cu nevoia de protecţie. Dar ceea ce este sau ar putea apare legitim - de fapt, diavolul motivează cuvintele sale citând Scriptura - se situează pe o creastă de pe care este uşor să se cadă. De fapt, satisfacerea foamei poate induce la alterarea ordinii naturale (pietrele transformate în pâine), autoritatea se poate rezolva în putere abuzatoare (cea promisă de diavol), iar nevoia de protecţie în căutare de spectaculozitate şi vizibilitate lumească (eroisme care uluiesc). Isus evită pericolul măsurând acele cuvinte cu metrul Scripturilor, şi făcând astfel ne indică şi nouă drumul. Acesta este drumul de convertire pe care Postul Mare ne invită să-l parcurgem: să expunem gândurile inimii proprii la lumina Scripturilor.

În celebrarea Paştelui, spre care tinde itinerarul Postului Mare, acest alt mod de a locui propria fiinţă şi propriile nevoi este reprezentat în mod iconic de acţiunea lui Isus. De modul în care el înfruntă acele zile intense şi zbuciumate care se scurg între intrarea sa în cetatea sfântă, în Duminica Floriilor (cf. Lc 19,28-44), şi ieşirea de acolo în seara zilei de Paşte, devenit însoţitor anonim al celor doi discipoli din Emaus (cf. Lc 24,13-35). Chiar acolo Isus, mai mult cu acţiunea decât cu cuvintele, va încerca să arate culmea luptei sale, desenând şi apoi parcurgând un soi de cale de ieşire pe care el o întrevede şi cu care dilată spaţiul îngust unde forţele răului încearcă să-l restrângă pentru a-l elimina. El inventează şi indică acea altă dimensiune a fiinţei şi a timpului, care singură este capabilă să răscumpere viaţa de omogenizarea după propriile instincte care se transformă cu uşurinţă în violenţă împotriva altora. Dăruindu-se în blândeţe, Isus arată nu că viaţa nu are sens, ci că ea posedă o dimensiune ulterioară faţă de aceea pe care suntem obişnuiţi s-o vedem: dimensiunea veşniciei, care nu ia nimic de la istorie, ci o umanizează făcând să se intuiască dimensiunea sa ascunsă, acea parte cealaltă a realităţii care dă gândurilor care locuiesc în fiinţa umană posibilitatea de a fi trăite pentru bine şi nu pentru rău.

Dar toate acestea ce sens pot avea şi ce ajutor pot fi în timpul tragic în care am ajuns să trăim? La sfârşitul unui Post Mare de război şi în preajma celebrărilor pascale care se prospectează triste şi dureroase? Ne pot aminti punctul de la care putem reîncepe lupta noastră pentru a rămâne umani: de la interogarea gândurilor care locuiesc în inima noastră şi de la expunerea lor la lumina Scripturilor. Războaiele "noastre", mici şi mari, între indivizi ca şi între popoare, sunt întotdeauna rezultatul unei lipse de vigilenţă asupra gândurilor care locuiesc în inima noastră de fiinţe umane, al aspiraţiilor care se transformă în deliruri.

Postul Mare şi Paştele ne aminteşte necesitatea pe care o avem de a ne pune mereu aceste întrebări simple fără a înceta vreodată, ca indivizi şi ca societate: De ce anume ne lăsăm dominaţi? Ce dorinţe nutrim în inimă? De asemenea: În care spaţii reducem orizonturile noastre? Suntem capabili să observăm cealaltă dimensiune a timpului şi a istoriei, indispensabilă pentru a dezamorsa puterea aducătoare de moarte care se ascunde în gândurile noastre?

(După L'Osservatore Romano, 9 aprilie 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 342.