Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc
în Malta
(2-3 aprilie 2022)

Întâlnire de rugăciune

Sanctuarul naţional "Ta' Pinu" la Gozo, sâmbătă, 2 aprilie 2022

Lângă crucea lui Isus sunt Maria şi Ioan. Mama care l-a adus pe lume pe Fiul lui Dumnezeu este îndurerată pentru moartea sa în timp ce întunericul învăluie lumea; discipolul iubit, care a părăsit toate pentru a-l urma, acum este oprit la picioarele Învăţătorului răstignit. Totul pare pierdut, totul pare sfârşit pentru totdeauna. Şi în timp ce ia asupra sa rănile omenirii, Isus se roagă: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mt 27,46; Mc 15,34). Aceasta este şi rugăciunea noastră în momentele vieţii marcate de suferinţă; este rugăciunea care se înalţă în fiecare zi către Dumnezeu din inima voastră, Sandi şi Domenico: mulţumesc pentru perseverenţa iubirii voastre, mulţumesc pentru mărturia voastră de credinţă!

Şi totuşi, ora lui Isus - care în Evanghelia lui Ioan este ora morţii pe cruce - nu reprezintă încheierea istoriei, ci începutul unei vieţi noi. De fapt, lângă cruce noi contemplăm iubirea milostivă a lui Cristos care deschide larg braţele spre noi şi, prin moartea sa, ne deschide la bucuria vieţii veşnice. De la ora sfârşitului se deschide o viaţă care începe; de la acea oră a morţii începe o altă oră plină de viaţă: este timpul Bisericii care se naşte. De la acea celulă originară Domnul va aduna un popor, care va continua să străbată drumurile întortocheate ale istoriei, aducând în inimă mângâierea Duhului, cu care să şteargă lacrimile omenirii.

Fraţi şi surori, din acest sanctuar de la Ta' Pinu putem medita împreună despre noul început care izvorăşte din ora lui Isus. Şi în acest loc, înaintea edificiului splendid pe care-l vedem astăzi, era numai o capelă mică în stare de părăsire. A fost hotărâtă demolarea ei: părea sfârşitul. Dar o serie de evenimente au schimbat cursul lucrurilor, ca şi cum Domnul voia să spună acestei populaţii: "Nu ţi se va spune «Părăsită» şi ţara ta nu va mai numită «Devastată», căci ţi se va spune «Plăcerea mea este în ea» şi ţării tale, «Măritată»" (Is 62,4). Acea bisericuţă a devenit sanctuarul naţional, ţintă a pelerinilor şi izvor de viaţă nouă. Ne-ai amintit asta tu, Jennifer: aici mulţi încredinţează Sfintei Fecioare Maria suferinţele lor şi bucuriile lor, şi toţi se simt primiţi. Aici a venit pelerin şi Sfântul Ioan Paul al II-lea, a cărei aniversare a morţii este astăzi. Un loc care părea pierdut, acum regenerează credinţă şi speranţă în poporul lui Dumnezeu.

În lumina acestui lucru, să încercăm să percepem şi pentru noi invitaţia orei lui Isus, a acelei ore a mântuirii. Ne spune că, pentru a reînnoi credinţa noastră şi misiunea comunităţii, suntem chemaţi să ne întoarcem la acel început, la Biserica de la început pe care o vedem lângă cruce în Maria şi Ioan. Dar ce înseamnă a ne întoarce la acel început? Ce înseamnă a ne întoarce la origini?

Înainte de toate, este vorba de a redescoperi esenţialul credinţei. A ne întoarce la Biserica de la începuturi nu înseamnă a privi în urmă pentru a copia modelul eclezial al primei comunităţi creştine. Nu putem "sări istoria", ca şi cum Domnul n-ar fi vorbit şi n-ar fi realizat lucruri mari şi în viaţa Bisericii din secolele succesive. Nu înseamnă nici a fi prea idealişti, imaginând că în acea comunitate nu existau dificultăţi; dimpotrivă, citim că discipolii discută şi ajung chiar să se certe între ei, şi că nu înţeleg întotdeauna învăţăturile Domnului. Mai degrabă, a ne întoarce la origini înseamnă a recupera spiritul acelei prime comunităţi creştine, adică a ne întoarce la inima şi a redescoperi centrul credinţei: relaţia cu Isus şi vestirea evangheliei sale întregii lumi. Şi acesta este esenţialul! Aceasta este bucuria Bisericii: a evangheliza.

De fapt, vedem că, după ora morţii lui Isus, primii discipoli, ca Maria Magdalena şi Ioan, văzând mormântul gol, fără a pierde timp, cu inima trepidantă, aleargă pentru a merge să anunţe vestea bună a Învierii. Plânsul de durere de lângă cruce se transformă în bucuria vestirii. Şi mă gândesc şi la apostoli, despre care este scris: "În fiecare zi, în templu şi prin case, nu încetau să înveţe şi să-l vestească pe Cristos Isus" (Fap 5,42). Principala preocupare a discipolilor lui Isus nu era prestigiul comunităţii şi al slujitorilor săi, nu era influenţa socială, nu era căutarea cultului. Nu. Neliniştea care îi mişca era vestirea şi mărturia evangheliei lui Cristos (cf. Rom 1,1), pentru că bucuria Bisericii este a evangheliza.

Fraţi şi surori, Biserica malteză se bucură de o istorie preţioasă din care să scoată atâtea bogăţii spirituale şi pastorale. Totuşi, viaţa Bisericii - să ne amintim mereu - nu este niciodată numai "o istorie trecută de amintit", ci un "mare viitor de construit", docil faţă de proiectele lui Dumnezeu. Nu poate să ne fie suficientă o credinţă făcută din obiceiuri transmise, din celebrări solemne, ocazii populare frumoase, momente forte şi emoţionante; avem nevoie de o credinţă care se întemeiază şi se reînnoieşte în întâlnirea personală cu Cristos, în ascultarea zilnică a cuvântului său, în participarea activă la viaţa Bisericii, în sufletul evlaviei populare.

Criza credinţei, apatia practicii credincioase mai ales în perioada de după-pandemie şi indiferenţa atâtor tineri faţă de prezenţa lui Dumnezeu nu sunt probleme pe care trebuie "să le îndulcim", crezând că în general un anumit spirit religios încă rezistă, nu. De fapt, uneori schela poate să fie religioasă, dar înăuntrul acelei haine credinţa îmbătrâneşte. De fapt, garderoba elegantă a hainelor religioase nu corespunde mereu unei credinţe vii animate de dinamismul evanghelizării. Trebuie vegheat pentru ca practicile religioase să nu se reducă la repetarea unui repertoriu din trecut, ci să exprime o credinţă vie, deschisă, care să răspândească bucuria evangheliei, pentru că bucuria Bisericii este a evangheliza.

Ştiu că aţi început, prin Sinod, un proces de reînnoire: vă mulţumesc pentru acest drum. Fraţilor, surorilor, aceasta este ora în care să ne întoarcem la acel început, sub cruce, privind la prima comunitate creştină. Pentru a fi o Biserică la a cărei inimă se află prietenia cu Isus şi vestirea evangheliei sale, nu căutarea de spaţii şi atenţii; o Biserică ce are în centru mărturia şi nu vreun obicei religios; o Biserică ce doreşte să meargă în întâmpinarea tuturor cu făclia aprinsă a evangheliei şi nu să fie un cerc închis. Nu vă fie frică să întreprindeţi, aşa cum faceţi deja, parcursuri noi, eventual chiar riscante, de evanghelizare şi de vestire, care ating viaţa, pentru că bucuria Bisericii este a evangheliza.

Să privim iar la origini, la Maria şi Ioan sub cruce. La izvoarele Bisericii este gestul lor reciproc de încredinţare. De fapt, Domnul încredinţează pe fiecare îngrijirilor celuilalt: Ioan Mariei şi Maria lui Ioan, aşa încât "din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el" (In 19,27). A ne întoarce la început înseamnă şi a dezvolta arta primirii. Printre ultimele cuvinte ale lui Isus de pe cruce, acelea adresate Mamei şi lui Ioan îndeamnă să facem din primire stilul peren al uceniciei. De fapt, n-a fost vorba de un simplu gest de milă, prin care Isus a încredinţat-o pe mama lui Ioan pentru ca să nu rămână singură după moartea sa, ci de o indicaţie concretă despre modul de a trăi porunca supremă, cea a iubirii. Cultul adus lui Dumnezeu trece prin apropierea de fratele.

Şi cât de important este în Biserică iubirea între fraţi şi primirea aproapelui! Domnul ne aminteşte asta în ora crucii, în primirea reciprocă a Mariei şi a lui Ioan, îndemnând comunitatea creştină din orice timp să nu piardă această prioritate. "Iată fiul tău", "iată mama ta" (v. 26.27); este ca şi cum ar spune: sunteţi mântuiţi de acelaşi sânge, sunteţi o unică familie, aşadar, primiţi-vă reciproc, iubiţi-vă unii pe alţii, îngrijiţi rănile unii altora. Fără suspiciuni, fără diviziuni, vorbării, bârfe şi neîncrederi. Fraţilor şi surorilor, faceţi "sinod", adică "mergeţi împreună". Pentru că Dumnezeu este prezent unde domneşte iubirea!

Preaiubiţilor, primirea reciprocă, nu din pură formalitate, ci în numele lui Cristos, este o provocare permanentă. Este astfel înainte de toate pentru relaţiile noastre ecleziale, pentru că misiunea noastră aduce rod dacă lucrăm în prietenie şi în comuniune fraternă. Sunteţi două comunităţi frumoase, Malta şi Gozo, Gozo şi Malta - nu ştiu care este cea mai importantă sau care este prima! - exact cum doi erau Maria şi Ioan! Cuvintele lui Isus pe cruce să fie, aşadar, steaua voastră polară, pentru a vă primi reciproc, a crea familiaritate, a lucra în comuniune! Şi mergând mereu înainte în evanghelizare, pentru că bucuria Bisericii este a evangheliza.

Dar primirea este şi barometru pentru a verifica efectiv cât de impregnată Biserica de spiritul evangheliei. Maria şi Ioan se primesc nu în refugiul cald al cenacolului, ci lângă cruce, în acel loc întunecat în care erau condamnaţi şi răstigniţi ca răufăcători. Şi noi, nu putem să ne primim numai între noi, în umbra bisericilor noastre frumoase, în timp ce afară atâţia fraţi şi surori suferă şi sunt răstigniţi de durere, de mizerie, de sărăcie, de violenţă. Vă aflaţi într-o poziţie geografică crucială, care are ieşire la Mediterana ca pol de atracţie şi port de salvare pentru atâtea persoane agitate de furtunile vieţii care, din motive diferite, ajung pe malurile voastre. Pe faţa acestor săraci însuşi Cristos se prezintă la voi. Aceasta a fost experienţa apostolului Paul care, după un naufragiu teribil, a fost primit cu căldură de strămoşii voştri. Faptele Apostolilor afirmă: "Localnicii au aprins un foc şi ne-au primit pe toţi alături, căci începuse să plouă şi era frig" (Fap 28,2).

Iată evanghelia pe care suntem chemaţi s-o trăim: a primi, a fi experţi în umanitate, a aprinde focuri de duioşie când frigul vieţii apasă asupra celor care suferă. Şi în acest caz, dintr-o experienţă dramatică s-a născut ceva important, pentru că Paul a vestit şi a răspândit evanghelia şi, după aceea, atâţia vestitori, predicatori, preoţi şi misionari au mers pe urmele sale, împinşi de Duhul Sfânt, pentru a evangheliza, pentru a duce înainte bucuria Bisericii care este a evangheliza. Aş vrea să spun un mulţumesc special lor, acestor evanghelizatori, numeroşilor misionari maltezi care răspândesc în lumea întreagă bucuria evangheliei, atâtor preoţi, călugăriţelor şi călugărilor şi vouă tuturor. Aşa cum a spus episcopul vostru, Mons. Teuma, sunteţi o insulă mică, dar cu inima mare. Sunteţi o comoară în Biserică şi pentru Biserică. Spun asta încă o dată: sunteţi o comoară în Biserică şi pentru Biserică. Pentru a păstra asta, trebuie să ne întoarcem la esenţa creştinismului: la iubirea lui Dumnezeu, motor al bucuriei noastre, care ne face să ieşim şi să parcurgem străzile lumii; şi la primirea aproapelui, care este mărturia noastră cea mai simplă şi frumoasă în lume, şi astfel să mergem înainte parcurgând străzile lumii, pentru că bucuria Bisericii este a evangheliza.

Domnul să vă însoţească pe această cale şi Sfânta Fecioară să vă conducă. Ea, care a cerut să ne rugăm trei "Bucură-te, Marie" pentru a ne aminti de inima sa maternă, să reaprindă în noi fiii săi focul misiunii şi dorinţa de a ne îngrijii unii de alţii. Sfânta Fecioară Maria să vă păzească şi să vă însoţească în evanghelizare.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 314.