Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a 56-a Zi Mondială a Comunicațiilor Sociale (29 mai 2022)

A asculta cu urechea inimii

Iubiți frați și surori,

Anul trecut am reflectat asupra necesității de "a merge și a vedea" pentru a descoperi realitatea și a o putea relata pornind de la experiența evenimentelor și de la întâlnirea cu persoanele. Continuând pe această linie, doresc acum să îndrept atenția spre un alt verb, "a asculta", decisiv într-o gramatică a comunicării și condiție a unui dialog autentic.

De fapt, pierdem capacitatea de a asculta pe cel pe care-l avem în fața noastră, fie în țesătura normală a raporturilor zilnice, fie în dezbaterile despre cele mai importante teme ale trăirii civile. În același timp, ascultarea cunoaște o nouă dezvoltare importantă în domeniul comunicativ și informativ, prin diferitele oferte de podcast și chat audio, confirmând că ascultarea rămâne esențială pentru comunicarea umană.

Un medic ilustru, obișnuit să vindece rănile sufletului, a fost întrebat care este cea mai mare nevoie a ființelor umane. A răspuns: "Dorința nemărginită de a fi ascultați". O dorință care adesea rămâne ascunsă, dar care interpelează pe oricine este chemat să fie educator sau formator, sau desfășoară oricum un rol de comunicator: părinții și profesorii, păstorii și lucrătorii pastorali, lucrătorii din informație și cei care prestează un serviciu social sau politic.

A asculta cu urechea inimii

Din paginile biblice învățăm că ascultarea nu are numai semnificația unei percepții acustice, ci este în mod esențial legată de raportul dialogic între Dumnezeu și omenire. "Shema’ Israel – Ascultă, Israel" (Dt 6,4), începutul primei porunci din Torah, este repropus încontinuu în Biblie, până acolo încât sfântul Paul va afirma că "credința vine din ascultare" (Rom 10,17). De fapt, inițiativa este a lui Dumnezeu care ne vorbește, căruia noi îi răspundem ascultându-l; și, în fond, și această ascultare vine de la harul său, așa cum se întâmplă nou-născutului care răspunde la privirea și la vocea mamei și a tatălui. Printre cele cinci simțuri, cel privilegiat de Dumnezeu pare să fie tocmai auzul, probabil pentru că este mai puțin invaziv, mai discret decât vederea, așadar lasă ființa umană mai liberă.

Ascultarea corespunde stilului umil al lui Dumnezeu. Este acea acțiune care îi permite lui Dumnezeu să se reveleze ca Acela care, vorbind, îl creează pe om după chipul său, și ascultând îl recunoaște ca interlocutor propriu. Dumnezeu îl iubește pe om: pentru aceasta îi adresează Cuvântul, pentru aceasta "își apleacă urechea" pentru a-l asculta.

Dimpotrivă, omul tinde să alunge relația, să întoarcă spatele și "să închidă urechile" pentru a nu trebui să asculte. Refuzul de a asculta adesea ajunge să devină agresivitate față de celălalt, așa cum li s-a întâmplat ascultătorilor diaconului Ștefan care, astupându-și urechile, s-au năpustit toți împreună împotriva lui (cf. Fap 7,57).

Așadar, pe de o parte este mereu Dumnezeu cel care se revelează comunicându-se gratuit, pe de altă parte este omul căruia îi este cerut să se sintonizeze, să asculte. Domnul îl cheamă explicit pe om la o alianță de iubire, pentru ca el să poată deveni pe deplin ceea ce este: chip și asemănare a lui Dumnezeu în capacitatea sa de a asculta, de a primi, de a da spațiu celuilalt. În fond, ascultarea este o dimensiune a iubirii.

Pentru aceasta Isus îi cheamă pe discipolii săi să verifice calitatea ascultării lor. "Vedeți, așadar, cum ascultați" (Lc 8,18): așa îi îndeamnă după ce a relatat parabola semănătorului, lăsând să se înțeleagă că nu este suficient a asculta, trebuie făcut bine acest lucru. Numai cel care primește Cuvântul cu inima "frumoasă și bună" și îl păstrează cu fidelitate aduce roade de viață și de mântuire (cf. Lc 8,15). Numai acordând atenție celui pe care-l ascultăm, la ceea ce ascultăm, la cum ascultăm, putem crește în arta de a comunica, al cărei centru nu este o teorie sau o tehnică, ci "capacitatea inimii care face posibilă proximitatea" (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 171).

Toți avem urechi, dar de atâtea ori și cel care are un auz perfect nu reușește să-l asculte pe celălalt. De fapt, există o surzenie interioară, mai rea decât cea fizică. De fapt, ascultarea nu se referă numai la simțul auzului, ci la toată persoana. Adevăratul sediu al ascultării este inima. Regele Solomon, deși foarte tânăr, s-a dovedit înțelept pentru că a cerut Domnului să-i dea "o inimă care ascultă" (1Rg 3,9). Și Sfântul Augustin invita la ascultarea cu inima (corde audire), la primirea cuvintelor nu exterior în urechi, ci spiritual în inimi: "Să nu aveți inima în urechi, ci urechile în inimă"[1]. Și Sfântul Francisc de Assisi îndemna pe frații săi să "aplece urechea inimii"[2].

De aceea, prima ascultare de redescoperit atunci când se caută o comunicare adevărată este ascultarea de sine, de propriile exigențe mai adevărate, cele înscrise în interiorul fiecărei persoane. Și nu se poate decât să se repornească ascultând ceea ce ne face unici în creație: dorința de a fi în relație cu ceilalți și cu Celălalt. Nu suntem făcuți pentru a trăi ca atomi, ci împreună.

Ascultarea drept condiție a bunei comunicări

Există o folosire a auzului care nu este o adevărată ascultare, ci opusul său: a trage cu urechea. De fapt, o ispită mereu prezentă și care astăzi, în timpul lui social web, pare să se fi acutizat este aceea de a trage cu urechea și a spiona, instrumentalizându-i pe ceilalți pentru un interes al nostru. Dimpotrivă, ceea ce face comunicarea bună și pe deplin umană este tocmai ascultarea celui pe care-l avem în fața noastră, față în față, ascultarea celuilalt de care ne apropiem cu deschidere leală, încrezătoare și onestă.

Lipsa de ascultare, pe care o experimentăm de atâtea ori în viața zilnică, apare din păcate evidentă și în viața publică, unde, în loc de a ne asculta, adesea "ne vorbim pe la spate". Acesta este simptom al faptului că, mai mult decât adevărul și binele, se caută consensul; mai mult decât la ascultare, suntem atenți la audience. În schimb, buna comunicare nu încearcă să impresioneze publicul cu gluma cu efect, cu scopul de a-l ridiculiza pe interlocutor, ci acordă atenție motivațiilor celuilalt și încearcă să ducă la perceperea complexității realității. Este trist atunci când, și în Biserică, se formează grupări ideologice, ascultarea dispare și lasă locul la contrapoziții sterile.

În realitate, în multe dialoguri noi nu comunicăm deloc. Pur și simplu așteptăm ca să termine celălalt de vorbit pentru a impune punctul nostru de vedere. În aceste situații, așa cum notează filozoful Abraham Kaplan[3], dialogul este un duolog, un monolog pe două voci. În schimb, în adevărata comunicare eul și tu-ul sunt ambii "în ieșire", îndreptați unul spre celălalt.

Așadar, ascultarea este primul ingredient indispensabil al dialogului și al bunei comunicări. Nu se comunică dacă mai întâi nu s-a ascultat și nu se face bun jurnalism fără capacitatea de a asculta. Pentru a oferi o informație solidă, echilibrată și completă este necesar de a asculta îndelung. Pentru a relata un eveniment sau a descrie o realitate într-un reportage este esențial a ști să se asculte, dispuși chiar de a schimba idea, de a modifica propriile ipoteze de pornire.

De fapt, numai dacă se iese din monolog se poate ajunge la acea concordanță de voci care este garanție a unei adevărate comunicări. A asculta mai multe surse, "a nu se opri la primul local" – așa cum învață experții meseriei – asigură credibilitate și seriozitate informațiilor pe care le transmitem. A asculta mai multe voci, a ne asculta, și în Biserică, între frați și surori, ne permite să exercităm arta discernământului, care apare mereu drept capacitatea de a ne orienta într-o simfonie de voci.

Dar de ce să înfruntăm truda ascultării? Un mare diplomat al Sfântului Scaun, cardinalul Agostino Casaroli, vorbea despre "martiriu al răbdării", necesar pentru a asculta și a fi ascultați în tratativele cu interlocutorii mai dificili, cu scopul de a obține cel mai bun bine posibil în condiții de limitare a libertății. Dar și în situații mai puțin dificile, ascultarea cere mereu virtutea răbdării, împreună cu capacitatea de a ne lăsa surprinși de adevăr, fie el și numai un fragment de adevăr, în persoana pe care o ascultăm. Numai uimirea permite cunoașterea. Mă gândesc la curiozitatea infinită a copilului care privește la lumea înconjurătoare cu ochii holbați. A asculta cu această dispoziție a sufletului – uimirea copilului în conștiința unui adult – este mereu o îmbogățire, pentru că va exista mereu un lucru, chiar minim, pe care-l voi putea învăța de la celălalt și a-l pune în practică în viața mea.

Capacitatea de a asculta societatea este deosebit de prețioasă în acest timp rănit de lunga pandemie. Atâta neîncredere acumulată anterior față de "informația oficială" a provocat și o "infodemie", în care este tot mai greu de a face credibilă și transparentă lumea informației. Trebuie aplecată urechea și asculta în profunzime, mai ales dificultățile sociale mărite de încetinirea sau de încetarea multor activități economice.

Și realitatea migrațiilor forțate este o problemă complexă și nimeni nu are rețeta promptă pentru a o rezolva. Repet că, pentru a învinge prejudecățile despre migranți și a topi împietrirea inimilor noastre, ar trebui încercat să se asculte istoriile lor. A da un nume și o istorie fiecăruia dintre ei. Mulți jurnaliști buni fac deja asta. Și mulți alții ar vrea să facă asta, numai dacă ar putea. Să-i încurajăm! Să ascultăm aceste istorii! Apoi fiecare va fi liber să susțină politicile migratoare pe care le va considera mai adecvate pentru propria țară. Dar vom avea în fața ochilor, în orice caz, nu niște numere, nu niște invadatori periculoși, ci fețe și istorii de persoane concrete, priviri, așteptări, suferințe ale bărbaților și femeilor care trebuie ascultați.

A ne asculta în Biserică

Și în Biserică există atâta nevoie de a asculta și de a ne asculta. Este darul cel mai prețios și generativ pe care-l putem oferii unii altora. Noi, creștinii, uităm că slujirea ascultării ne-a fost încredințată de Cel care este auditorul prin excelență, la opera căruia suntem chemați să participăm. "Noi trebuie să ascultăm prin urechea lui Dumnezeu, dacă vrem să putem vorbi prin Cuvântul său"[4]. Așa ne amintește teologul protestant Dietrich Bonhoeffer că prima slujire care trebuie dată celorlalți în comuniune constă în a le da ascultare. Cine nu știe să-l asculte pe fratele foarte repede nu va mai fi capabil să-l asculte nici pe Dumnezeu[5].

În acțiunea pastorală, cea mai importantă lucrare este "apostolatul urechii". A asculta, înainte de a vorbi, așa cum îndeamnă apostolul Iacob: "Fiecare om să fie prompt la ascultare, încet la vorbire" (1,19). A da gratuit un pic din propriul timp pentru a asculta persoanele este primul gest de caritate.

De puțin timp a fost demarat un proces sinodal. Să ne rugăm pentru ca să fie o mare ocazie de ascultare reciprocă. De fapt, comuniunea nu este rezultatul strategiilor și programelor, ci se edifică în ascultarea reciprocă între frați și surori. Ca într-un cor, unitatea nu cere uniformitatea, monotonia, ci pluralitatea și varietatea vocilor, polifonia. În același timp, fiecare voce din cor cântă ascultând celelalte voci și în relație cu armonia ansamblului. Această armonie este creată de compozitor, dar realizarea sa depinde de simfonia tuturor și a fiecărei voci.

Având conștiința de a participa la o comuniune care ne precedă și ne include, putem redescoperi o Biserică simfonică, în care fiecare este în măsură să cânte cu propria voce, primind ca dar pe cele ale celorlalți, pentru a manifesta armonia ansamblului pe care îl compune Duhul Sfânt.

Roma, la Sfântul Ioan din Lateran, 24 ianuarie 2022, comemorarea sfântului Francisc de Sales

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note:

[1] «Nolite habere cor in auribus, sed aures in corde» (Sermo 380, 1: Nuova Biblioteca Agostiniana 34, 568).

[2] Scrisoare către tot Ordinul: Fonti Francescane, 216.

[3] Cf. The life of dialogue, în J. D. Roslansky ed., Communication. A discussion at the Nobel Conference, North-Holland Publishing Company - Amsterdam 1969, 89-108.

[4] D. Bonhoeffer, La vita comune, Queriniana, Brescia 2017, 76.

[5] Cf. ibid., 75.


 

lecturi: 901.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat