Papa Francisc: Duminica Cuvântului lui Dumnezeu (duminica a 3-a de peste an, 23 ianuarie 2022)

În prima lectură şi în Evanghelie găsim două gesturi paralele: preotul Esdra ridică sus cartea legii lui Dumnezeu, o deschide şi o proclamă în faţa întregului popor; Isus, în sinagoga din Nazaret, deschide sulul Sfintei Scripturi şi citeşte un text din profetul Isaia în faţa tuturor. Sunt două scene care ne comunică o realitate fundamentală: în centrul vieţii poporului sfânt al lui Dumnezeu şi al drumului credinţei nu suntem noi, cu cuvintele noastre. În centru este Dumnezeu cu al său Cuvânt.

Totul a început de la Cuvântul pe care Dumnezeu ni l-a adresat. În Cristos, Cuvântul veşnic, Tatăl "ne-a ales înainte de întemeierea lumii" (Ef 1,4). Cu al său Cuvânt a creat universul: "El a vorbit şi toate au fost create" (Ps 33,9). Încă din timpurile antice ne-a vorbit prin intermediul profeţilor (cf. Evr 1,1); în sfârşit, la plinătatea timpului (cf. Gal 4,4), ne-a trimis însuşi Cuvântul său, pe Fiul unicul născut. Pentru aceasta, după ce a terminat lectura din Isaia, Isus anunţă în Evanghelie ceva nemaiauzit: "Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta" (Lc 4,21). S-a împlinit: Cuvântul lui Dumnezeu nu mai este o promisiune, ci s-a realizat. În Isus s-a făcut trup. Prin lucrarea Duhului Sfânt a venit să locuiască în mijlocul nostru şi vrea să locuiască în noi, pentru a umple aşteptările noastre şi pentru a vindeca rănile noastre.

Surori şi fraţi, să ţinem privirea aţintită spre Isus, asemenea oamenilor din sinagoga din Nazaret (cf. v. 20) - îl priveau, era unui dintre ei: ce noutate? Ce va face, acesta, despre care se vorbeşte aşa de mult? - şi să primim Cuvântul său. Să medităm astăzi două aspecte legate între ele: Cuvântul îl dezvăluie pe Dumnezeu şi Cuvântul ne duce la om. Este în centru: îl dezvăluie pe Dumnezeu şi ne duce la om.

Înainte de toate Cuvântul îl dezvăluie pe Dumnezeu. La începutul misiunii sale, Isus, comentând acel text determinat din profetul Isaia, anunţă o alegere precisă: a venit pentru eliberarea celor săraci şi a celor asupriţi (cf. v. 18). Astfel, tocmai prin Scripturi, ne dezvăluie faţa lui Dumnezeu ca a Celui care se îngrijeşte de sărăcia noastră şi are la inimă destinul nostru. Nu este un stăpân închis în ceruri - acea imagine a lui Dumnezeu urâtă, nu, nu este aşa - ci un Tată care urmează paşii noştri. Nu este un observator rece dezlipit şi impasibil, un Dumnezeu "matematic". Este Dumnezeul-cu-noi, care este pasionat de viaţa noastră şi se implică până acolo încât plânge lacrimile noastre. Nu este un dumnezeu neutru şi indiferent, ci Duhul iubitor al omului, care ne apără, ne sfătuieşte, ia poziţie în favoarea noastră, intră în joc, se compromite cu durerea noastră. Este mereu prezent acolo. Iată "vestea bună" (v. 18) pe care Isus o proclamă în faţa privirii uimite a tuturor: Dumnezeu este aproape şi vrea să aibă grijă de mine, de tine, de toţi. Şi aceasta este trăsătura lui Dumnezeu: apropierea. El însuşi se defineşte aşa; spune poporului, în Deuteronom: "Care popor are pe dumnezeii săi aproape de el, aşa cum eu sunt aproape de tine?" (cf. Dt 4,7). Dumnezeul apropiat, cu acea apropiere care este compătimitoare şi duioasă, vrea să te ridice din poverile care te strivesc, vrea să încălzească frigul iernilor tale, vrea să lumineze zilele tale întunecate, vrea să susţină paşii tăi nesiguri. Şi face asta cu al său Cuvânt, cu care îţi vorbeşte pentru a reaprinde speranţa în cenuşa fricilor tale, pentru a te face să regăseşti bucuria în labirinturile tristeţilor tale, pentru a umple de speranţă amărăciunea singurătăţilor. Te face să mergi, dar nu într-un labirint: te face să mergi pe drum, pentru al găsi mai mult, în fiecare zi.

Fraţilor, surorilor, să ne întrebăm: purtăm în inimă această imagine eliberatoare a lui Dumnezeu, Dumnezeul apropiat, Dumnezeul compătimitor, Dumnezeul duios? Sau îl gândim ca un judecător riguros, un vameş rigid al vieţii noastre? Credinţa noastră este o credinţă care generează speranţă şi bucurie sau - mă întreb, între noi - este încă încuiată de frică, o credinţă fricoasă? Ce faţă a lui Dumnezeu vestim în Biserică? Pe Mântuitorul care eliberează şi vindecă sau pe Dumnezeul Înfricoşător care striveşte sub sentimentele de vinovăţie? Pentru a ne converti la adevăratul Dumnezeu, Isus ne indică de unde să pornim: de la Cuvânt. El, relatându-ne istoria de iubire a lui Dumnezeu faţă de noi, ne eliberează de fricile şi de preconcepţiile despre el, care sting bucuria credinţei. Cuvântul dărâmă idolii falşi, demască proiecţiile noastre, distruge reprezentările prea umane ale lui Dumnezeu şi ne duce la adevărata sa faţă, la milostivirea sa. Cuvântul lui Dumnezeu hrăneşte şi reînnoieşte credinţa: să-l repunem în centrul rugăciunii şi al vieţii spirituale! În centru, Cuvântul care ne revelează cum este Dumnezeu. Cuvântul care ne apropie de Dumnezeu.

Şi acum al doilea aspect: Cuvântul ne duce la om. Ne duce la Dumnezeu şi ne duce la om. Chiar atunci când descoperim că Dumnezeu este iubire compătimitoare, învingem ispita de a ne închide într-o religiozitate sacrală, care se reduce la cult exterior, care nu atinge şi nu transformă viaţa. Aceasta este idolatrie. Idolatrie ascunsă, idolatrie rafinată, dar este idolatrie. Cuvântul ne împinge afară din noi înşine pentru a porni la drum în întâmpinarea fraţilor numai cu forţa blândă a iubirii eliberatoare a lui Dumnezeu. În sinagoga din Nazaret, Isus ne revelează tocmai asta: el este trimis pentru a merge în întâmpinarea celor săraci - care suntem noi toţi - şi pentru a-i elibera. Nu a venit să înmâneze o listă de norme sau să oficieze vreo ceremonie religioasă, ci a coborât pe străzile lumii pentru a întâlni omenirea rănită, să mângâie feţele săpate de suferinţă, să vindece inimile zdrobite, să ne elibereze de lanţurile care ne închid sufletul. În acest mod ne revelează care este cultul mai plăcut lui Dumnezeu: a avea grijă de aproapele. Şi trebuie să ne întoarcem asupra acestui lucru. În momentul în care în Biserică există ispitele rigidităţii, care este o pervertire, şi se crede că a-l găsi pe Dumnezeu înseamnă a deveni mai rigizi, mai rigizi, cu mai multe norme, lucrurile corecte, lucrurile clare... Nu este aşa. Când noi vom vedea propuneri de rigiditate, să ne gândim imediat: acesta este un idol, nu este Dumnezeu. Dumnezeul nostru nu este aşa.

Surori şi fraţi, Cuvântul lui Dumnezeu ne schimbă - rigiditatea nu ne schimbă, ne ascunde -; Cuvântul lui Dumnezeu ne schimbă pătrunzând în suflet ca o sabie (cf. Evr 4,12). Pentru că, dacă pe de o parte mângâie, dezvăluindu-ne faţa lui Dumnezeu, pe de altă parte provoacă şi zdruncină, ducându-ne din nou la contradicţiile noastre. Ne pune în criză. Nu ne lasă liniştiţi, dacă preţul acestei linişti este plătit de o lume sfâşiată de nedreptate şi de foame, iar cheltuielile sunt plătite mereu de cei mai slabi. Mereu plătesc cei mai slabi. Cuvântul pune în criză acele justificări ale noastre care face să depindă mereu de altul şi de alţii ceea ce nu merge. Câtă durere simţim văzând fraţii noştri şi surorile noastre care mor pe mare pentru că nu-i lasă să debarce! Şi asta, unii o fac în numele lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu ne invită să ieşim la suprafaţă, să nu ne ascundem în spatele complexităţii problemelor, în spatele acelui "nu este nimic de făcut", "este o problemă a lor", "este o problemă a sa", sau acel "ce pot să fac eu?", "să-i lăsăm acolo". Ne îndeamnă să acţionăm, să unim cultul lui Dumnezeu şi îngrijirea omului. Pentru că Sfânta Scriptură nu ne-a fost dată pentru a ne întreţine, pentru a ne alinta într-o spiritualitate angelică, ci pentru a ieşi în întâmpinarea celorlalţi şi a ne apropia de rănile lor. Am vorbit despre rigiditate, despre acel pelagianism modern, care este una din ispitele Bisericii. Şi astalaltă, a căuta o spiritualitate angelică, este un pic cealaltă ispită de astăzi: mişcările spirituale gnostice, gnosticismul, care îţi propune un Cuvânt al lui Dumnezeu care te pune "pe orbită" şi nu te face să atingi realitatea. Nu ne scoate din viaţă, ci ne introduce în viaţă, în situaţiile de toate zilele, în ascultarea suferinţelor fraţilor, a strigătului săracilor, a violenţelor şi a nedreptăţilor care rănesc societatea şi planeta, pentru a nu fi creştini indiferenţi, ci activi, creştini creativi, creştini profetici.

"Astăzi - spune Isus - s-a împlinit Scriptura aceasta" (Lc 4,21). Cuvântul vrea să se facă trup astăzi, în timpul pe care-l trăim, nu într-un viitor ideal. O mistică franceză din secolul trecut, care a ales să trăiască Evanghelia în periferii, a scris că Cuvântul Domnului nu este "literă moartă": ea este duh şi viaţă. [...] Acustica pe care Cuvântul Domnului o cere de la noi este "astăzi"-ul nostru: circumstanţele vieţii noastre zilnice şi necesităţile aproapelui nostru" M. Delbr?l, La gioia di credere [Bucuria de a crede], Gribaudi, Milano 1994, 258). Aşadar să ne întrebăm: vrem să-l imităm pe Isus, să devenim slujitori de eliberare şi de mângâiere pentru ceilalţi, să realizăm Cuvântul? Suntem o Biserică docilă faţă de Cuvânt? O Biserică aplecată spre ascultarea celorlalţi, angajată să întindă mâna pentru ai ridica pe fraţi şi pe surori din ceea ce îi oprimă, pentru a desface nodurile fricilor, a-i elibera pe cei mai fragili din închisorile sărăciei, oboselii interioare şi din tristeţea care stinge viaţa? Vrem asta?

În această celebrare câţiva fraţi şi surori ai noştri sunt instituiţi lectori şi cateheţi. Sunt chemaţi la misiunea importantă de a sluji Evanghelia lui Isus, de a o vesti pentru ca mângâierea sa, bucuria sa şi eliberarea sa să ajungă la toţi. Aceasta este şi misiunea fiecăruia dintre noi: a fi vestitori credibili, profeţi ai Cuvântului în lume. De aceea, să fim pasionaţi de Sfânta Scriptură, să ne lăsăm săpaţi înăuntru de Cuvânt, care dezvăluie noutatea lui Dumnezeu şi ne face să-i iubim pe ceilalţi fără încetare. Să repunem Cuvântul lui Dumnezeu în centrul pastoraţiei şi al vieţii Bisericii! Astfel vom fi eliberaţi de orice pelagianism rigid, de orice rigiditate, şi vom fi eliberaţi de iluzia de spiritualitate care te pun "pe orbită" fără a avea grijă de fraţi şi de surori. Să repunem Cuvântul lui Dumnezeu în centrul pastoraţiei şi al vieţii Bisericii. Să-l ascultăm, să ne rugăm cu el, să-l punem în practică.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 361.