Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 

Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său ca să primim înfierea

Prima predica de Advent 2021 a card. Raniero Cantalamessa (3 decembrie 2021)

În Postul Mare am încercat să scot în evidență pericolul de a trăi "etsi Christus non daretur", "ca și cum Cristos n-ar exista". Continuând în această linie, în meditațiile din Advent aș vrea să atrag atenția asupra unui alt pericol analog: acela de a trăi "ca și cum Biserica n-ar fi decât asta", adică scandaluri, controverse, ciocnire de personalități, bârfe sau cel mult vreun merit în domeniul social. Pe scurt, ca niște oameni ca tot restul în decursul istoriei.

Ceea ce îmi propun este să scot în evidență strălucirea interioară a Bisericii și a vieții creștine. Nu pentru a închide ochii asupra realității faptelor sau pentru a ne sustrage de la responsabilitățile noastre, ci pentru a le înfrunta în perspectiva corectă și a nu ne lăsa striviți de ele. Nu putem cere jurnaliștilor și mass-media să țină cont de modul în care Biserica se interpretează pe ea însăși (deși ar fi de dorit să facă asta), dar lucrul mai grav ar fi dacă și noi, oameni ai Bisericii și slujitori ai evangheliei, am ajunge să pierdem din vedere misterul care locuiește în Biserică și ne-am resemna să jucăm mereu în afară, în deplasare și în apărare.

"Noi avem această comoară în vase de lut", a scris apostolul vorbind despre slujitorii evangheliei (2Cor 4,7). Acest lucru este foarte adevărat, dar am fi nesăbuiți să petrecem tot timpul pentru a discuta despre "vasul de lut", uitând "comoara" care este înăuntru. Apostolul ne ajută să percepem chiar pozitivul care există în această situație. Asta, spune el, are loc "pentru ca puterea neobișnuită să fie de la Dumnezeu, și nu de la noi" (2Cor 4,7).

Se întâmplă cu Biserica precum cu vitraliile dintr-o catedrală. (Eu am trăit experiența asta vizitând-o pe cea din Chartres). Dacă unul privește vitraliile din exterior, de pe strada publică, nu vede decât bucăți de sticlă închisă la culoare ținute împreună de fâșii de plumb la fel de închise la culoare. Dar dacă se intră înăuntru și se privesc aceleași vitralii împotriva luminii, ce strălucire de culori, de istorii și de semnificații în fața ochilor noștri! Iată, noi ne propunem să privim Biserica dinăuntru, în sensul cel mai puternic al cuvântului, în lumina misterului pe care ea îl poartă.

În Postul Mare ne-a fost ghid dogma de la Calcedon a lui Cristos om adevărat, Dumnezeu adevărat și o persoană. În prezent ne va fi ghid unul din cele mai tipice texte liturgice din Advent, adică Gal 4,4-7. El spune:

"Dar când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege ca să primim înfierea. Și pentru că sunteți fii, Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile noastre, care strigă: «Abbá, Tată!». Așa încât nu mai ești sclav, ci fiu; iar dacă ești fiu, ești și moștenitor prin Dumnezeu".

În scurtimea sa, acest text este o sinteză a întregului mister creștin. Este prezentă Treimea: Dumnezeu Tatăl, Fiul său și Duhul Sfânt; este Întruparea: "Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său"; toate acestea nu în abstract și în afara timpului, ci într-o istorie de mântuire: la "împlinirea timpului". Nu lipsește nici prezența, discretă dar esențială, a Mariei: "născut din femeie". În sfârșit există rodul a toate acestea: bărbați și femei făcuți fii ai lui Dumnezeu și templu al Duhului Sfânt.

Fii ai lui Dumnezeu!

În această primă meditație reflectăm asupra primei părți a textului: "Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său ca să primim înfierea". Paternitatea lui Dumnezeu este în însăși inima predicii lui Isus. Și în Vechiul Testament, Dumnezeu este văzut ca tată. Noutatea este că acum Dumnezeu nu este văzut atât ca "tată al poporului său Israel", în sensul colectiv ca să spunem așa, ci ca tată al fiecărei ființe umane, oricum ar fi el, drept sau păcătos: așadar, în sens individual și personal. Se preocupă de fiecare ca și cum ar fi unicul; cunoaște nevoile, gândurile fiecăruia și numără chiar și firele de păr de pe cap.

Eroarea teologiei liberale, la cumpăna dintre secolul al XIX-lea și al XX-lea (mai ales în cel mai ilustru reprezentant al său, Adolf von Harnack), a fost aceea de a face din această paternitate esența evangheliei, făcând abstracție de divinitatea lui Cristos și de misterul pascal. O altă eroare (începută cu erezia lui Marcion în secolul al II-lea și niciodată total depășită) este de a vedea în Dumnezeul din Vechiul Testament un Dumnezeu drept, sfânt, puternic și răsunător, și în Dumnezeul lui Isus Cristos, un Dumnezeu tată duios, afabil și milostiv.

Nu, noutatea lui Cristos nu constă în asta. Constă mai degrabă în faptul că Dumnezeu, rămânând ceea ce era în Vechiul Testament, adică de trei ori sfânt, drept și atotputernic, acum ne este dat ca tătic! Aceasta este imaginea fixată de Isus la începutul rugăciunii Tatăl nostru și care conține în miez tot restul: "Tatăl nostru care ești în ceruri": "care ești în ceruri", adică ești preaînalt, transcendent, care este așa departe de noi cum este cerul de pământ; dar "tatăl nostru", ba chiar în original "Abba!", ceva asemănător cu tăticul nostru, tatăl meu.

Este și imaginea lui Dumnezeu pe care Biserica a pus-o la începutul crezului său. "Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul": tată, dar atotputernic; atotputernic, dar tată. De altfel, de asta are nevoie orice fiu: să aibă un tată care se apleacă asupra lui, ca să fie duios, cu care să se poată juca, dar care să fie, în același timp, puternic și sigur pentru a-l proteja, a-i insufla curaj și libertate.

În predica lui Isus se începe să se întrevadă adevărata noutate care va schimba totul. Dumnezeu nu este numai tată în sens metaforic și moral, pentru că a creat și are grijă de poporul său. Este – înainte de toate – și tată adevărat și natural, al unui fiu adevărat și natural pe care l-a născut "înainte de zori", adică înainte de începutul timpului, și grație acestui Fiu unic oamenii vor putea deveni și ei fii ai lui Dumnezeu în sens real și nu numai metaforic. Această noutate transpare din titlul Abbá cu care Isus se adresează în mod obișnuit Tatălui, precum și din cuvintele: "nimeni nu-l cunoaște pe Tatăl nu-l cunoaște decât numai Fiul și acela căruia Fiul vrea să?i reveleze" (Mt 11,27).

Totuși trebuie văzut că în predica lui Isus pământesc încă nu apare toată noutatea adusă de el cu privire la paternitatea lui Dumnezeu față de oameni. Domeniul de aplicare a titlului "Tată" rămâne cel moral; adică trebuie definit modul de a acționa al lui Dumnezeu față de omenire și sentimentul pe care oamenii trebuie să-l nutrească față de Dumnezeu. Raportul este de tip existențial, încă nu ontologic și esențial. Pentru aceasta era nevoie de misterul pascal al morții și învierii sale.

Paul reflectează acest stadiu post-pascal al credinței. Grație răscumpărării realizate de Cristos și aplicată nouă la Botez, noi nu mai suntem fii ai lui Dumnezeu numai în sens moral, ci și real, ontologic. Noi am devenit "fii în Fiul"; Cristos a devenit "primul născut între mulți frați" (Rom 8,29).

Pentru a exprima toate acestea apostolul se folosește de ideea înfierii: "… ca să primim înfierea", "Ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere" (Ef 1,5). Aceasta este numai o analogie și, ca orice analogie, insuficientă să exprime plinătatea misterului. Înfierea umană în ea însăși este un fapt juridic. Fiul înfiat asumă prenumele, cetățenia, reședința celui care-l înfiază, dar nu împărtășește sângele lor sau ADN-ul tatălui; nu au existat zămislire, dureri și naștere. Pentru noi nu este așa. Dumnezeu nu ne transmite numai numele de fii, ci și viața sa intimă, pe Duhul său care este, ca să spunem așa, ADN-ul său. Prin Botez, în noi curge însăși viața lui Dumnezeu. Cu privire la acest punct, Ioan este mai îndrăzneț decât Paul. El nu vorbește de înfiere, ci de adevărată naștere, de naștere din Dumnezeu. Cei care au crezut în Cristos "din Dumnezeu s-au născut" (In 1,13); la Botez se realizează o naștere "din Duh", ne "renaștem de sus" (cf. In 3,5-6).

De la credință la uimire

Până aici adevărurile credinței noastre. Însă nu asupra lor aș vrea să insist. Sunt lucruri pe care le cunoaștem și pe care le putem citi în orice manual de teologie biblică, în Catehismul Bisericii Catolice și în cărțile de spiritualitate… Așadar, care este lucrul diferit pe care-l urmărim cu această reflecție?

Pornesc, pentru a-l descoperi, de la o frază a Sfântului Părinte din cateheza despre Scrisoarea către Galateni de la audiența generală din 8 septembrie. După ce a citat textul nostru despre înfiere, el adăuga: "Noi, creștinii, adesea luăm de bună realitatea aceasta că suntem fii ai lui Dumnezeu. În schimb, este bine să comemorăm cu recunoștință momentul în care am devenit fii ai lui Dumnezeu, cel al botezului nostru, pentru a trăi mai conștient marele dar primit".

Iată, acesta este pericolul nostru mortal: să luăm de bune lucrurile mai sublime ale credinței noastre, inclusiv pe acela că suntem nici mai mult nici mai puțin decât fii ai lui Dumnezeu, ai creatorului universului, ai atotputernicului, ai veșnicului, ai dătătorului de viață. Sfântul Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea sa despre Euharistie, scrisă cu puțin înainte de moartea sa, vorbea despre "uimirea euharistică" pe care creștinii ar trebui s-o redescopere[1]. Același lucru trebuie să-l spunem despre filiația divină: să trecem de la credință la uimire. Aș îndrăzni să spun: de la credință la incredulitate! O incredulitate cu totul specială: aceea a celui care crede, fără a se putea capacita cu ceea ce crede, așa încât i se pare ceva enorm, "incredibil".

De fapt, a fi fii ai lui Dumnezeu comportă o consecință care abia se îndrăznește să se formuleze, așa este de amețitoare. Grație ei, prăpastia ontologică ce-l desparte pe Dumnezeu de om este mai mixă decât prăpastia ontologică ce-l desparte pe om de restul creației! Da, pentru că prin har noi devenim "părtași ai naturii divine" (2Pt 1,4).

Un exemplu va folosi mai bine decât multe raționamente pentru a înțelege ce înseamnă a nu lua de bun faptul că suntem fii ai lui Dumnezeu. După convertirea sa, Sfânta Margareta de Cortona a petrecut o perioadă de dezolare teribilă. Dumnezeu părea supărat pe ea și uneori o făcea să revină în memorie, unul câte unul, toate păcatele comise până în cele mai mici detalii, făcând-o să dorească să dispară de pe fața pământului. Într-o zi, după împărtășanie, un glas s-a ridicat pe neașteptate înăuntrul ei: "Fiica mea!". Ea care rezistase la vederea tuturor păcatelor sale, n-a rezistat la dulceața acestui glas, a căzut în extaz și în timpul extazului martorii prezenți o auzeau repetând ieșită din fire de uimire: "Sunt fiica sa, el a spus-o. O, infinită dulceață a Dumnezeului meu! O, cuvânt așa de îndelung dorit! Așa de insistent cerut! Cuvânt a cărui dulceață depășește orice dulceață! Ocean de bucurie! Fiica mea! A spus-o Dumnezeul meu! Fiica mea!"[2].

Cu mult înaintea Sfintei Margareta a experimentat această străfulgerare Apostolul Ioan: "Vedeți – scria el – câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu și suntem!" (1In 3,1). Aceasta este o frază care trebuie citită clar cu punct de exclamație.

A dezlega propriul botez

De ce este așa de important a trece de la credință la uimire, de la credința crezută (fides quae) la credința care crede (fides qua)? Nu este suficient a crede și atât? Nu, și dintr-un motiv foarte simplu: pentru că asta – numai asta – schimbă cu adevărat viața!

Să încercăm să vedem care este drumul care duce la acest nou nivel de credință. Sfântul Părinte, am auzit, invita să ne întoarcem la propriul Botez. Pentru a înțelege cum un sacrament primit cu mulți ani în urmă, adesea la începuturile vieții, poate dintr-o dată să retrăiască din nou și să elibereze energie spirituală, trebuie să ținem cont de câteva elemente de teologie sacramentară.

Teologia catolică cunoaște ideea de sacrament valid și licit, dar "legat". Botezul este adesea chiar un sacrament legat. Un sacrament este numit "legat" dacă rodul rămâne blocat, nefolosit, datorită lipsei anumitor condiții care îi împiedică eficacitatea. Un exemplu extrem este sacramentul căsătoriei sau al preoției primite în stare de păcat de moarte. În aceste condiții, aceste sacramente nu pot conferi niciun har persoanelor. Însă dacă este înlăturat obstacolul păcatului cu o spovadă bună, se spune că sacramentul retrăiește (reviviscit) grație fidelității și irevocabilității darului lui Dumnezeu, fără a fi nevoie să se repete ritul sacramental[3].

Sacramentul căsătorie sau al preoției este, spuneam, un caz extrem, dar sunt alte cazuri posibile în care sacramentul, deși nefiind total legat, nu este totuși nici total dezlegat, adică liber să realizeze efectele sale. În cazul Botezului, ce anume face ca rodul sacramentului să rămână legat? Sacramentele nu sunt rituri magice care acționează mecanic, fără știrea omului, sau făcând abstracție de orice colaborare a sa. Eficacitatea lor este rod al unei sinergii, sau colaborări, între atotputernicia divină (în concret: harul lui Cristos și Duhul Sfânt) și libertatea umană.

Tot ceea ce în sacrament depinde de harul și de voința lui Cristos se numește "operă făcută" (opus operatum), adică operă deja realizată, rod obiectiv și de nelipsit al sacramentului, când este administrat în mod valid; în schimb, tot ceea ce depinde de libertatea și de dispozițiile subiectului se numește "operă de făcut" (opus operantis), adică opera de realizat, aportul omului.

Partea lui Dumnezeu sau harul Botezului este multiplu și foarte bogat: filiația divină, iertarea păcatelor, locuirea Duhului Sfânt, virtuțile teologale ale credinței, speranței și iubirii infuzate în germen în suflet. Aportul omului constă esențialmente în credință! "Cine va crede și va fi botezat se va mântui" (Mc 16,16). Există un sincronism perfect între har și libertate; se întâmplă ca atunci când doi poli, pozitiv și negativ, se ating și astfel fac să se elibereze lumina.

La Botezul primit de copii (dar și în cel primit ca adulți, dacă nu a fost însoțit de intimă convingere și participare), acest sincronism lipsește. Nu este vorba de a abandona practica botezului copiilor. Biserica pe bună dreptate a practicat-o și a apărat-o mereu, văzând în Botez un dar al lui Dumnezeu, înainte de a fi rod al unei decizii umane. Este vorba mai degrabă de a lua act de ceea ce comportă această practică în noua situație istorică în care trăim.

Odinioară, când tot ambientul era creștin și impregnat de credință, această credință putea să răsară, chiar dacă treptat. Actul de credință liber și personal era "suplinit de Biserică" și exprimat, parcă de o persoană interpusă, de părinți și de nași. Acum nu mai este așa. Ambientul în care copilul crește nu este de așa natură să-l ajute să răsară în el credința; nu este așa adesea familia, nu este așa și mai des școala, și mai puțin decât puțin societatea și cultura.

Iată pentru ce vorbeam despre Botez ca despre un sacrament "legat". El este ca un pachet-dar foarte bogat, însă rămas sigilat, ca anumite cadouri de Crăciun uitate în vreun loc, mai înainte de a fi fost deschise. Cine îl posedă are "titlurile" pentru a face toate actele necesare vieții creștine și să scoată din el și un anumit rod, deși parțial, dar nu posedă plinătatea realității. În limbajul Sfântului Augustin, posedă sacramentul (sacramentum), dar nu – cel puțin pe deplin – realitatea lui (res sacramenti).

Dacă noi medităm aici despre asta, înseamnă că am crezut, că în noi credința s-a adăugat la sacrament. Așadar, ce ne mai lipsește? Ne lipsește credința-uimire, acea deschidere largă a ochilor și acel Oh! de uimire când deschidem cadoul care este recompensa cea mai plăcută pentru cel care a oferit darul. Botezul – spuneau Părinții greci – este "iluminare" (photismos). S-a produs vreodată în noi această iluminare?

Ne întrebăm: este posibil – mai mult, este legitim – să aspirăm la acest nivel diferit de credință în care nu numai credem, ci experimentăm și "gustăm" adevărul crezut? Spiritualitatea creștină a fost adesea însoțită de o rezervă, sau chiar (ca în cazul reformatorilor) de o refuzare a dimensiunii experimentale și mistice a vieții creștine, văzută drept ceva inferior și contrar credinței curate. Dar, în pofida abuzurilor care au existat, în tradiția creștină n-a dispărut niciodată curentul sapiențial care pune vârful credinței în "gustarea" adevărului lucrurilor crezute, în "gustul" adevărului, inclusiv gustul amar al adevărului crucii.

În limbajul biblic, a cunoaște nu înseamnă a avea ideea despre un lucru care rămâne însă în afară și separat de mine; înseamnă a intra în relație cu el, a-l experimenta. (Se vorbea chiar de o cunoaștere a propriei soții, sau cunoașterea pierderii copiilor!). Evanghelistul Ioan exclamă: "Noi am cunoscut și am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are față de noi" (1In 4,16), de asemenea: "Noi am crezut și am cunoscut că tu ești Sfântul lui Dumnezeu" (In 6,69). Pentru ce "cunoscut și crezut" Ce adaugă "cunoscut" la "crezut"? Adaugă acea certitudine interioară prin care adevărul se impune spiritului și suntem constrânși să exclamăm înăuntrul nostru: "Da, este adevărat, nu este îndoială, este chiar așa!". Adevărul crezut devine realitate trăită. "Fides non terminatur ad enuntiabile sed ad rem", a scris Sfântul Toma de Aquino: "Credința nu se termină la enunțare, ci la realitate"[4]. Nu terminăm niciodată să descoperim consecințele practice care derivă din acest principiu.

Rolul cuvântului lui Dumnezeu

Cum se face posibil acest salt de calitate de la credință la uimirea de a ne ști fii ai lui Dumnezeu? Primul răspuns este: cuvântul lui Dumnezeu! (Există un al doilea mijloc la fel de esențial – Duhul Sfânt – dar îl lăsăm pentru următoarea meditație). Sfântul Grigore cel Mare compară cuvântul lui Dumnezeu cu cremenea, adică piatra care se folosea odinioară pentru a produce scântei și pentru a aprinde focul. Trebuie făcut – spunea el – cu cuvântul lui Dumnezeu ceea ce se face cu cremenea: să-l lovim în mod repetat până când se produce scânteia. Să-l rumegăm, să-l repetăm, chiar și cu glas tare[5].

Într-un timp de rugăciune sau de adorație să încercăm să repetăm înăuntrul nostru, fără încetare și cu dorință vie: "Fiu al lui Dumnezeu! Sunt fiu, sunt fiică a lui Dumnezeu. Dumnezeu este Tatăl meu". Sau să spunem simplu: "Tatăl nostru care ești în ceruri", repetând îndelung, fără a merge mai departe. Aici este mai necesar ca oricând să ne amintim cuvintele lui Isus: "Bateți și vi se va deschide" (Mt 7,7). Mai devreme sau mai târziu, când poate te aștepți mai puțin, se va întâmpla: realitatea cuvintelor, chiar și numai pentru o clipă, îți va exploda înăuntru și îți va ajunge pentru restul vieții. Dar chiar dacă nu s-ar întâmpla nimic răsunător, să știi că ai obținut esențialul; restul ți se va da în cer. De fapt, "acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi. Știm că atunci când se va arăta, vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea așa cum este" (1In 3,2).

Frați toți!

Un rezultat imediat la toate acestea este că noi conștientizăm propria demnitate. "Recunoaște-ți, creștinule, demnitatea ta – ne va îndemna Sfântul Leon cel Mare în noaptea de Crăciun – și, pentru că ești făcut părtaș de natura divină, nu te întoarce la nemernicia de mai înainte"[6]. Ce demnitate poate fi superioară demnității de a fi fiu al lui Dumnezeu? Se relatează că fiica unui rege al Franței, orgolioasă și isterică, o certa încontinuu pe o slujitoare a sa și într-o zi i-a strigat în față: "Nu știi că eu sunt fiica regelui tău?". La care slujitoarea a răspuns: "Și tu nu știi că eu sunt fiica Dumnezeului tău?".

Un alt rezultat – și mai important – este că noi conștientizăm demnitatea celorlalți, și ei fii și fiice ai lui Dumnezeu. Pentru noi, creștinii, fraternitatea umană își are motivația ultimă în faptul că Dumnezeu este Tatăl tuturor, că noi suntem toți fii și fiice ai lui Dumnezeu și de aceea frați și surori între noi. Nu poate exista o legătură mai puternică decât aceasta și, pentru noi, creștinii, o motivație mai urgentă pentru a promova fraternitatea universală. Sfântul Ciprian spunea: "Nu-l poate avea pe Dumnezeu ca tată cel care nu-l are pe aproapele ca frate"[7].

De aceea, un lucru vom încerca să nu-l mai facem. Nu vom spune, nici măcar tacit, lui Dumnezeu Tatăl: "Alege: ori pe mine, ori pe adversarul meu; declară de care parte ești!". Nu se poate impune unui tată această alternativă cruntă de a alege între doi copii, numai pentru că ei sunt certați între ei. De aceea nu-l vom ispiti pe Dumnezeu, cerându-i să fie de partea noastră împotriva fratelui.

Când vom fi în contrast cu vreunul, mai înainte de a impune și a discuta punctul nostru de vedere (care poate fi legitim și uneori necesar), îi vom spune lui Dumnezeu: "Tată, salvează-l pe acel frate al meu, salvează-ne pe amândoi; nu doresc ca eu să am dreptate și el să greșească. Doresc ca și el să fie în adevăr, sau cel puțin în bună credință". Această milostivire a unora față de alții este indispensabilă pentru a trăi viața Duhului și viața comunitară în toate formele sale. Este indispensabil pentru familie și pentru orice comunitate umană și religioasă, inclusiv Curia Romană. Noi, spune Sfântul Augustin, suntem vase de lut: ne facem rău numai atingându-ne[8].

Am amintit mai sus exclamațiile Sfintei Margareta de Cortona când a auzit în interior că era numită de Dumnezeu "fiica mea": "Sunt fiica sa, El a spus-o… Ocean de bucurie! Fiica mea! A spus-o Dumnezeul meu! Fiica mea!". Fie că odată să experimentăm ceva asemănător, ascultând același glas al lui Dumnezeu, nu răsunător, ca pentru ea, în mintea noastră (care se poate înșela!), ci scris, negru pe alb, în pagina Bibliei pe care o medităm: "Așa încât nu mai ești sclav, ci fiu; iar dacă ești fiu, ești și moștenitor prin Dumnezeu!".

Duhul Sfânt, vom vedea data viitoare dacă vrea Dumnezeu, este gata să ne ajute în această acțiune.

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note:

[1] Ioan Paul al II-lea, Ecclesia de Eucharistia, 6.

[2] Giunta Bevegnati, Vita e miracoli della Beata Margherita da Cortona, II, 6 (Trad. ital. Vicenza 1978, pag. 19 șu).

[3] Cf. A. Michel, Reviviscence des sacrements, în DTC, XIII,2, Parigi 1937, col. 2618-2628.

[4] Summa theologiae, II-II, 1, 2, ad 2.

[5] Grigore cel Mare, Omilii despre Ezechiel, I,2,1.

[6] Leon cel Mare, Predica 1 la Nașterea Domnului, 3.

[7] Ciprian, De unitate Ecclesiae, 6.

[8] Augustin, Discursuri, 69 (PL 38, 440) (lutea vasa sibi invicem angustias facientes).

* * *


 

lecturi: 741.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat