Stefano, vindecat prin mijlocirea lui Sandra Sabattini: "Voi duce la altar relicva sa. În ea am văzut ceea ce eu nu eram şi poate că încă nu sunt"

de Ada Serra

Sunt împletite în fir dublu, triplu istoriile lui Stefano Vitali şi Sandra Sabattini. Chiar dacă nu s-au întâlnit niciodată. Ambii sunt din Rimini, născuţi în anii '60 şi membri ai Comunităţii Papa Ioan al XXIII-lea.

Slujitoarea lui Dumnezeu Sandra Sabattini, decedată la 22 de ani din cauza consecinţelor unui accident rutier, va deveni fericită la 24 octombrie în catedrala din Rimini. Stefano Vitali, 54 de ani, este responsabil împreună cu soţia sa de o casă familie, în care trăiesc cu şase copii, dintre care doi primiţi cu dizabilităţi. A fost preşedinte al provinciei Rimini şi astăzi urmăreşte proiectele de cooperare internaţională ale Comunităţii Papa Ioan al XXIII-lea. Dar Sandra va fi beatificată şi graţie vindecării inexplicabile a lui Stefano de un cancer la colon, deoarece Biserica a recunoscut minunea prin mijlocirea sa. "Cu mare bucurie şi emoţie mă pregătesc pentru această beatificare, în timpul căreia voi fi chemat să duc la altar relicva Sandrei - relatează Vitali la agenţia SIR -. Acest eveniment va fi, pentru noi, din comunitate, un soi de certificare din partea Bisericii că o asociaţie cum este a noastră poate duce înainte un proiect de sfinţenie dacă trăieşte propria viaţă aşa cum a trăit-o Sandra. În ultima vreme descoperim că tot mai multe persoane în lume, mai ales din afara comunităţii, se apropie de Sandra, o roagă. Şi Papa Francisc a propus-o ca model de sfinţenie cu ocazia Sinodului despre tineri".

Care a fost prima întâlnire a dumneavoastră cu Sandra?

Don Oreste (Benzi, 1925-2007, fondator al Comunităţii Papa Ioan al XXIII-lea, nr), al cărei secretar am fost timp de câţiva ani, vorbea adesea despre ea. Intuise că această tânără avea ceva special. Însă eu aveam o cunoaştere superficială despre ea. Când m-am îmbolnăvit, "Don" a venit să mă viziteze şi a insistat că trebuia să încredinţăm vindecarea mea mijlocirii Sandrei. Soţia mea, gândindu-se la angajarea mea în politică, voia să mă încredinţeze unui alt riminez, Fericitul Alberto Marvelli. În schimb, don Oreste a făcut tot posibilul pentru ca mai multe persoane posibile să o roage pe Sandra pentru mine. Apoi când m-am vindecat, în realitate, am uitat acel moment. Numai după mult timp, chinuit de întrebarea "De ce tocmai mie această vindecare şi nu altuia?", am început să mă întreb ce avea să-mi spună tânăra aceea.

Ce răspuns aţi găsit?

În ea am văzut ceea ce eu nu eram şi poate că încă nu sunt. Sandra era de o simplitate dezarmantă: în pofida multelor talente, era o femeie de slujire adevărată, pură, gratuită. Nu făcea nimic pentru profit personal şi oricui îi cerea ceva ea răspundea mereu "da". Şi apoi avea un zâmbet, acelaşi al lui don Oreste: eu îl numesc "zâmbetul lui Dumnezeu", al acelor persoane fericite în pofida dificultăţilor, pentru că se simt parte a unui proiect.

Dumneavoastră relataţi experienţa sa într-o carte, "Trăiesc prin minune. Aşa m-a vindecat Sandra Sabattini" (Sempre Editore, 2020), ale cărei fonduri susţin proiectele misionare ale "Împărtăşire între popoare", ONG-ul comunităţii. Cum s-a schimbat raportul dumneavoastră cu viaţa, dar şi percepţia morţii şi a durerii?

Sandra scria în jurnalul său că viaţa este un dar şi trebuie să ai grijă de ea şi să trăieşti timpul care îţi este dat în manieră totală. La începutul bolii am avut norocul - minunea a început deja în acel moment! - să fiu în pace. Am înţeles că timpul bolii este un timp de trăit. În schimb, refuzarea durerii face parte din cultura timpului nostru. În spital am văzut multe persoane supărate, triste: deja aleseseră să nu lupte, să nu trăiască. Astăzi ceea ce nu merge aruncăm: cel care nu se simte bine poate alege să pună capăt propriei vieţi. Cel care nu se simte bine deja înainte de a se naşte poate să fie eliminat. Astfel se pierde bogăţia a ceea ce viaţa poate să te înveţe pe tine, precum şi persoana care o trăieşte. Pentru mine angajarea de astăzi şi călătoriile în misiunile comunităţii prin lume reprezintă un soi de "restituire". Trăiesc în recunoştinţă timpul care mi-a fost dăruit şi simt că şi Sandra călătoreşte cu mine.

Sandra Sabattini studia medicina, era logodită. Îl cunoscuse pe don Benzi la 12 ani şi era foarte angajată în proaspăta Comunitate Papa Ioan al XXIII-lea. Visa să meargă ca misionară în Africa. Ce spune "celor de vârsta ei", tinerii din 2021?

Don Oreste spunea: "Lucrurile frumoase mai întâi se fac şi apoi se gândesc". Astăzi, mai ales din cauza pandemiei, am devenit nesiguri şi temători. În schimb, Sandra, cu toate că trăia neliniştile vârstei sale, a învăţat să se plonjeze, să trăiască pe deplin, să fie protagonişti ai propriei istorii, să caute fericirea în raportul cu Dumnezeu.

Acum se aşteaptă cu trepidaţie şi o minune prin mijlocirea lui don Oreste...

După părerea mea, el nu se grăbeşte din acel punct de vedere, este liniştit aşa! Desigur, sperăm ca să vină mai devreme sau mai târziu. Abia a ajuns la Roma documentaţia pentru încheierea cauzei de beatificare diecezane, deci va mai fi nevoie de un pic de timp pentru a fi declarat venerabil.

(După agenţia SIR, 23 octombrie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1143.