Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 

Papa Francisc: Moment de reflecție pentru începutul parcursului sinodal

(Aula Nouă a Sinodului, sâmbătă, 9 octombrie 2021)

Iubiți frați și surori,

Mulțumesc pentru că sunteți aici, la deschiderea Sinodului. Ați venit din atâtea locuri și Biserici, purtând fiecare în inimă întrebări și speranțe, și sunt sigur că Duhul ne va conduce și ne va da harul să mergem înainte împreună, să ne ascultăm reciproc și să demarăm un discernământ în timpul nostru, devenind solidari cu trudele și dorințele omenirii. Reafirm că Sinodul nu este un parlament, că Sinodul nu este o investigație cu privire la opinii; Sinodul este un moment eclezial, iar protagonistul Sinodului este Duhul Sfânt. Dacă nu există Duhul Sfânt, nu va exista Sinod.

Să trăim acest Sinod în spiritul rugăciunii pe care Isus a adresat-o din inimă Tatălui pentru ai săi: "Ca toți să fie una" (In 17,21). La asta suntem chemați: la unitatea, la comuniunea, la fraternitatea care se naște din faptul de a ne simți îmbrățișați de unica iubire a lui Dumnezeu. Toți, fără distincții, și noi păstorii în mod deosebit, așa cum scria sfântul Ciprian: "Trebuie să menținem și să revendicăm cu fermitate această unitate, mai ales noi episcopii care prezidăm în Biserică, pentru a da dovadă că și episcopatul însuși este singur și nedespărțit" (De Ecclesiae Catholicae Unitate, 5). De aceea, în unicul popor al lui Dumnezeu să mergem împreună, pentru a trăi experiența unei Biserici care primește și dăruiește darul unității și se deschide la glasul Duhului.

Cuvintele-cheie ale Sinodului sunt trei: comuniune, participare, misiune. Comuniune și misiune sunt expresii teologice care desemnează misterul Bisericii și pe care ne face bine să-l comemorăm. Conciliul al II-lea din Vatican a clarificat că această comuniune exprimă însăși natura Bisericii și, în același timp, a afirmat că Biserica a primit "misiunea de a vesti și a instaura în toate neamurile împărăția lui Cristos și a lui Dumnezeu, și constituie pe pământ germenul și începutul acestei împărății pe pământ" (Lumen gentium, 5). Două cuvinte prin care Biserica imită și contemplă viața Preasfintei Treimi, mister de comuniune ad intra și izvor de misiune ad extra. După un timp de reflecții doctrinale, teologice și pastorale care au caracterizat receptarea Conciliului al II-lea din Vatican, Sfântul Paul al VI-lea a voit să condenseze tocmai aceste cuvinte - comuniune și misiune - "liniile maestre, enunțate de Conciliu". De fapt, comemorând deschiderea lui, a afirmat că liniile generale au fost "comuniunea, prin urmare coeziunea și plinătatea interioară, în har, în adevăr, în colaborare" (...) și misiune, adică angajarea apostolică față de lumea contemporană" (Angelus, 11 octombrie 1970), care nu este prozelitism.

Încheind Sinodul din 1985, la douăzeci de ani de la încheierea adunării conciliare, și Sfântul Ioan Paul al II-lea a voit să reafirme că natura Bisericii este koinonia: din ea izvorăște misiunea de a fi semn de unire intimă a familiei umane cu Dumnezeu. Și adăuga: "Se potrivește foarte bine ca în Biserică să se celebreze Sinoade ordinare și, atunci când este necesar, chiar extraordinare" care, pentru a aduce rod, trebuie să fie bine pregătite: "adică este nevoie ca în Bisericile locale să se lucreze la pregătirea lor cu participarea tuturor" (Discurs la încheierea celei de-a II-a Adunări Extraordinare a Sinodului Episcopilor, 7 decembrie 1985). Așadar, iată al treilea cuvânt, participare. Comuniunea și misiunea riscă să rămână termeni un pic abstracți dacă nu se cultivă o practică eclezială care să exprime concretețea sinodalității în fiecare pas al drumului și al acțiunii, promovând implicarea reală a tuturor și a fiecăruia. Aș vrea să spun că a celebra un Sinod este mereu frumos și important, dar este cu adevărat rodnic dacă devine expresie vie a faptului de a fi Biserică, a unei acțiuni caracterizate de o participare adevărată.

Și asta nu din exigențe de stil, ci de credință. Participarea este o exigență a credinței baptismale. Așa cum afirmă apostolul Paul, "noi toți am fost botezați într-un singur Duh într-un singur trup" (1Cor 12,13). Punctul de pornire, în trupul eclezial, este acesta și niciunul altul: Botezul. Din el, izvorul nostru de viață, derivă demnitatea egală a fiilor lui Dumnezeu, deși în diferența de slujiri și carisme. Pentru aceasta, toți sunt chemați să participe la viața Bisericii și la misiunea sa. Dacă lipsește o participare reală a întregului popor al lui Dumnezeu, discursurile despre comuniune riscă să rămână intenții pioase. Cu privire la acest aspect am făcut pași înainte, însă încă este greu și suntem constrânși să înregistrăm greutățile și suferința atâtor lucrători pastorali, ale organismelor de participare din dieceze și din parohii, ale femeilor care adesea sunt încă la margini. A participa toți: este o angajare eclezială la care nu se poate renunța! Toți botezați, aceasta este cartea de identitate: Botezul.

Sinodul, tocmai în timp ce ne oferă o mare oportunitate pentru o convertire pastorală în cheie misionară precum și ecumenică, nu este scutit de unele riscuri. Citez trei. Primul este cel al formalismului. Se poate reduce un Sinod la un eveniment extraordinar, dar de fațadă, chiar ca și cum s-ar rămâne să se privească o fațadă frumoasă a unei biserici fără a pune vreodată piciorul înăuntru. În schimb Sinodul este un parcurs de discernământ spiritual efectiv, pe care nu-l întreprindem pentru a da o imagine frumoasă despre noi înșine, ci pentru a colabora mai bine la lucrarea lui Dumnezeu în istorie. Așadar, dacă vorbim despre o Biserică sinodală nu putem să ne mulțumim cu forma, ci avem nevoie și de substanță, de instrumente și structuri care să favorizeze dialogul și interacțiunea poporului lui Dumnezeu, mai ales între preoți și laici. Pentru ce subliniez asta? Pentru că uneori există vreun elitism în ordinul prezbiteral care-l face să se dezlipească de laici; și preotul devine la urmă "stăpânul barăcii" și nu păstorul unei întregi Biserici care merge înainte. Asta cere să se transforme anumite viziuni verticaliste, deformate și parțiale despre Biserică, despre slujirea prezbiterală, despre rolul laicilor, despre responsabilitățile ecleziale, despre rolurile de conducere și așa mai departe.

Un al doilea risc este cel al intelectualismului - abstracția, realitatea merge acolo și noi cu reflecțiile noastre mergem în altă parte -; a face să devină Sinodul un soi de grup de studiu, cu intervenții culte dar abstracte despre problemele Bisericii și despre relele din lume; un soi de "a vorbi pe la spate", unde se procedează în mod superficial și lumesc, ajungând să recadă în obișnuitele clasificări ideologice și practice sterile și dezlipindu-se de realitatea poporului sfânt al lui Dumnezeu, de viața concretă a comunităților răspândite prin lume.

În sfârșit, poate să existe tentația imobilismului: de vreme ce "mereu s-a făcut așa" (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 33) - acest cuvânt este o otravă în viața Bisericii, "mereu s-a făcut așa" -, este mai bine să nu se schimbe. Cel care se mișcă în acest orizont, chiar fără să-și dea seama, cade în eroarea de a nu lua în serios timpul în care locuim. Riscul este ca la sfârșit să se adopte soluții vechi pentru probleme noi: un petic de stofă uzată, care la sfârșit creează o ruptură mai rea (cf. Mt 9,16). Pentru aceasta este important ca Sinodul să fie cu adevărat astfel, un proces în devenire; să implice, în faze diferite și pornind de jos, Bisericile locale, într-o lucrare pasionată și întrupată, care să imprime un stil de comuniune și participare impregnat de misiune.

Așadar să trăim această ocazie de întâlnire, ascultare și reflecție ca un timp de har, frați și surori, un timp de har care, în bucuria Evangheliei, să ne permită să percepem cel puțin trei oportunități. Prima este cea de a porni nu ocazional ci structural spre o Biserică sinodală: un loc deschis, unde toți să se simtă acasă și să poată participa. După aceea, Sinodul ne oferă oportunitatea de a deveni Biserică a ascultării: de a ne lua o pauză de la ritmurile noastre, de a opri neliniștile noastre pastorale pentru a ne opri ca să ascultăm. A-l asculta pe Duhul în adorație și în rugăciune. Cât ne lipsește astăzi rugăciunea de adorație! Atâția au pierdut nu numai obișnuința, chiar noțiunea despre ce înseamnă a adora. A-i asculta pe frați și pe surori cu privire la speranțele și crizele credinței în diferitele zone ale lumii, cu privire la urgențele de reînnoire a vieții pastorale, cu privire la semnalele care provin din realitățile locale. În sfârșit, avem oportunitatea de a deveni o Biserică a apropierii. Să ne întoarcem mereu la stilul lui Dumnezeu: stilul lui Dumnezeu este apropiere, compasiune și duioșie. Dumnezeu a acționat așa mereu. Dacă noi nu vom ajunge la această Biserică a apropierii cu atitudini de compasiune și duioșie, nu vom fi Biserica Domnului. Și asta nu numai în cuvinte, ci cu prezența, așa încât să se stabilească legături de prietenie mai mari cu societatea și lumea: o Biserică ce nu se desparte de viață, ci ia asupra sa fragilitățile și sărăciile din timpul nostru, îngrijind rănile și vindecând inimile istovite cu balsamul lui Dumnezeu. Să nu uităm stilul lui Dumnezeu care trebuie să ne ajute: apropiere, compasiune și duioșie.

Iubiți frați și surori, acest Sinod să fie un timp locuit de Duhul! Pentru că avem nevoie de Duhul, de respirația mereu nouă a lui Dumnezeu, care eliberează de orice închidere, reanimă ceea ce este mort, dezleagă lanțurile, răspândește bucuria. Duhul Sfânt este Cel care ne conduce acolo unde vrea Dumnezeu și nu acolo unde ne-ar duce ideile noastre și gusturile noastre personale. Părintele Congar, de sfântă amintire, amintea: "Nu trebuie făcută o altă Biserică, trebuie făcută o Biserică diferită" (Adevărata și falsa reformă în Biserică, Milano, 1994, p. 193). Și aceasta este provocarea. Pentru o "Biserică diferită", deschisă la noutatea pe care Dumnezeu vrea să-i sugereze, să-l invocăm cu mai multă forță și frecvență pe Duhul și să stăm în ascultarea sa cu umilință, mergând împreună, așa cum dorește El, creator al comuniunii și misiunii, adică având docilitate și curaj.

Vino, Duhule Sfânt. Tu care trezești limbi noi și pui pe buze cuvinte de viață, ferește-ne să devenim o Biserică de muzeu, frumoasă dar mută, cu mult trecut și puțin viitor. Vino între noi, pentru ca în experiența sinodală să nu ne lăsăm înfrânți de înșelare, să nu diluăm profeția, să nu ajungem să reducem totul la discuții sterile. Vino, Duhule Sfânt al iubirii, deschide inimile noastre la ascultare. Vino, Duh al sfințeniei, reînnoiește sfântul popor credincios al lui Dumnezeu. Vino, Duh creator, fă nouă fața pământului. Amin.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu


 


lecturi: 572.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat