Papa Francisc: Angelus (3 octombrie 2021)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În Evanghelia de la liturgia de astăzi vedem o reacţie a lui Isus destul de neobişnuită: se indignează. Şi ceea ce surprinde mai mult este că indignarea sa nu este provocată de fariseii care îl pun la încercare cu întrebări despre legitimitatea divorţului, ci de discipolii săi care, pentru a-l proteja de îmbulzirea oamenilor, ceartă câţiva copii care sunt aduşi la Isus. Cu alte cuvinte, Domnul nu se supără pe cel care discută cu el, ci cu acela care, pentru a-l scoate din trudă, îndepărtează copiii de la el. De ce? Este o întrebare frumoasă: de ce face asta Domnul?

Ne amintim - era Evanghelia de acum două duminici - că Isus, făcând gestul de a îmbrăţişa un copil, s-a identificat cu cei mici: a învăţat că tocmai cei mici, adică aceia care depind de ceilalţi, care au nevoie şi nu pot restitui, trebuie slujiţi cei dintâi (cf. Mc 9,35-37). Cine îl caută pe Dumnezeu îl găseşte acolo, în cei mici, în cei nevoiaşi: care au nevoie nu numai de bunuri, ci de îngrijire şi de întărire, cum sunt bolnavii, cei umiliţi, prizonierii, imigraţii, deţinuţii. El este acolo: în cei mici. Iată de ce se supără Isus: orice afront făcut unuia mic, unui sărac, unui copil, unuia lipsit de apărare, este făcut lui.

Astăzi Domnul reia această învăţătură şi o completează. De fapt adaugă: "Cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea" (Mc 10,15). Iată noutatea: discipolul nu trebuie doar să-i slujească pe cei mici, ci să se recunoască el însuşi mic. Şi fiecare dintre noi, se recunoaşte mic în faţa lui Dumnezeu? Să ne gândim la asta, ne va ajuta. A ne şti mici, a şti că avem nevoie de mântuire, este indispensabil pentru a-l primi pe Domnul. Este primul pas pentru a ne deschide lui. Însă adesea uităm de asta. În prosperitate, în bunăstare, avem iluzia că suntem autosuficienţi, că ne descurcăm noi înşine, că nu avem nevoie de Dumnezeu. Fraţi şi surori, aceasta este o înşelătorie, pentru că fiecare dintre noi este o fiinţă nevoiaşă, unul mic. Trebuie să căutăm propria noastră micime şi s-o recunoaştem. Şi acolo îl vom găsi pe Isus.

În viaţă, a ne recunoaşte mici este un punct de plecare pentru a deveni mari. Dacă ne gândim, creştem nu atât pe baza succeselor şi a lucrurilor pe care le avem, ci mai ales în momentele de luptă şi de fragilitate. Acolo, în nevoie, ne maturizăm; acolo ne deschidem inima către Dumnezeu, către ceilalţi, către sensul vieţii. Ne deschidem ochii către ceilalţi. Ne deschidem ochii, când suntem mici, către adevăratul sens al vieţii. Atunci când ne simţim mici în faţa unei probleme, mici în faţa unei cruci, a unei boli, când simţim oboseală şi singurătate, să nu ne descurajăm. Cade masca superficialităţii şi iese în evidenţă fragilitatea noastră radicală: este baza noastră comună, comoara noastră, deoarece cu Dumnezeu, fragilităţile nu sunt obstacole, ci oportunităţi. O rugăciune frumoasă ar fi aceasta: "Doamne, priveşte fragilităţile mele..." şi să le prezentăm în faţa lui. Aceasta este o atitudine bună în faţa lui Dumnezeu.

De fapt, tocmai în fragilitate descoperim cât de mult se îngrijeşte Dumnezeu de noi. Astăzi Evanghelia spune că Isus este foarte duios cu cei mici: "luându-i în braţe, îi binecuvânta punându-şi mâinile peste ei" (v. 16). Contrarietăţile, situaţiile care revelează fragilitatea noastră sunt ocazii privilegiate pentru a trăi experienţa iubirii sale. Ştie bine asta cel care se roagă cu perseverenţă: în momentele întunecate sau de singurătate, duioşia lui Dumnezeu faţă de noi devine - ca să spunem aşa - şi mai prezentă. Când noi suntem mici, duioşia lui Dumnezeu o simţim mai mult. Această duioşie ne dă pace, această duioşie ne face să creştem, pentru că Dumnezeu se apropie cu modul său, care este apropiere, compasiune şi duioşie. Şi atunci când noi ne simţim ceva fără importanţă, adică mici, pentru orice motiv, Domnul se apropie mai mult, îl simţim mai aproape. Ne dă pace, ne face să creştem. În rugăciune, Domnul ne strânge la el, ca un tătic cu copilul său. Astfel devenim mari: nu în pretenţia iluzorie a autosuficienţei noastre - asta nu face mare pe nimeni - ci în tăria de a repune orice speranţă în Tatăl. Exact cum fac cei mici, ei fac aşa.

Să cerem astăzi Fecioarei Maria un har mare, cel al micimii: să fim copii care se încred în Tatăl, fiind siguri că el nu încetează să se îngrijească de noi.

________________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

M-a îndurerat mult ceea ce s-a întâmplat zilele trecute în închisoarea din Guayaquil, în Ecuador. O teribilă explozie de violenţă printre deţinuţi care aparţin unor bande rivale a provocat peste o sută de morţi şi numeroşi răniţi. Mă rog pentru ei şi pentru familiile lor. Dumnezeu să ne ajute să vindecăm rănile delictului care îi face sclavi pe cei mai săraci. Şi să-i ajute pe cei care lucrează în fiecare zi pentru a face mai umană viaţa în închisori.

Doresc din nou să implor de la Dumnezeu darul păcii pentru iubita ţară Myanmar: pentru ca mâinile celor care locuiesc acolo să nu mai trebuiască să şteargă lacrimi de durere şi de moarte, ci să se poată strânge pentru a depăşi dificultăţile şi a lucra împreună pentru venirea păcii.

Astăzi, la Catanzaro, sunt beatificate Maria Antonia Samà şi Gaetana Tolomeo, două femei constrânse la imobilitate fizică în toată existenţa lor. Susţinute de harul divin, au îmbrăţişat crucea infirmităţilor lor, transformând durerea într-o laudă adusă Domnului. Patul lor a devenit punct de referinţă spirituală şi loc de rugăciune şi de creştere creştină pentru atâţia oameni care găseau acolo întărire şi speranţă. Aplauze pentru noile fericite!

În această primă duminică din octombrie, gândul se îndreaptă spre credincioşii adunaţi la Sanctuarul din Pompei pentru recitarea Rugăciunii către Fecioara Maria. În această lună să reînnoim împreună angajamentul de a ne ruga sfântul Rozariu.

Adresez salutul meu vouă, dragi romani şi pelerini! Îndeosebi, credincioşii din Wépion, Dieceza de Namur, din Belgia; tinerii din Uzzano, din Dieceza de Pescia; şi tinerii cu dizabilităţi veniţi din Modena, însoţiţi de Micile Surori ale lui Isus Muncitorul şi de voluntari. În această privinţă, astăzi în Italia este Ziua pentru înlăturarea barierelor arhitectonice: fiecare poate să dea o mână de ajutor pentru o societate în care nimeni să nu se simtă exclus. Mulţumesc pentru munca voastră.

Urez tuturor o duminică frumoasă. Şi tinerilor Neprihănitei! Şi vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 562.