1921 - 10 septembrie - 2021: Anton Bişoc - primul preot de pe teritoriul Moldovei care împlineşte un secol de viaţă

Ad multos felicesque annos! Gratias agimus propter magnam gloriam tuam, Domine Deus, Rex caelestis, Deus Pater omnipotens...

* rezumat *

Viaţa este un dar din partea lui Dumnezeu; vocaţia preoţească este un har din partea Marelui Preot, Cristos; puterea de a sluji, înţelepciunea de a acţiona, pietatea de a mijloci... sunt daruri ale Duhului Sfânt, dar a împlini 100 de ani de viaţă şi 73 de ani de preoţie este o mare favoare pe care a primit-o părintele Anton Bişoc, primul preot centenar din cei 800 de ani de istorie scrisă a catolicismului din actualul teritoriu al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi.

Fiind decan de vârstă al preoţilor din Dieceza de Iaşi, în ultimii ani părintele Anton Bişoc a beneficiat de un loc de cinste la evenimentele importante ale Bisericii locale: 1 iunie 2019 - vizita Papei Francisc în catedrala catolică din Iaşi, 17 mai 2014 - beatificarea episcopului martir Anton Durcovici, hirotoniri de preoţi, întâlniri ale Consiliului Prezbiteral şi ale Consiliului Pastoral Diecezan etc. Prezenţa Sfinţiei Sale şi unele mărturii pe care le-a dat au fost consemnate deseori în ştirile din publicaţia "Lumina creştinului", dar şi în unele articole scrise de dânsul şi publicate în revista diecezană şi almanahurile "Presa Bună". Fiind un apostol al presei bune, părintele Bişoc a distribuit în ultimii anii, personal sau prin poştă, în ţară şi străinătate, peste 100.000 de reviste şi cărţi, având în unele luni aproape 1.500 de abonamente la revista "Lumina creştinului".

Născut în anul 1921, în satul Mogoşeşti-Siret, din actualul judeţ Iaşi, copilul Anton Bişoc a absolvit şcoala primară din satul natal în anul 1934, după care a urmat clasele V-VIII la Liceul "Roman-Vodă" din oraşul Roman, pe care le-a terminat în anul 1939. A urmat apoi clasele liceale IX-XI la Liceul "Ferdinand I" din Bacău şi clasa a XII-a la Liceul "Vasile Alecsandri" din Galaţi. Absolvind liceul în iunie 1943, s-a înscris apoi ca student la Institutul Agronomic din Iaşi, cursuri pe care a trebuit să le sisteze în primăvara anului 1944, din cauza luptelor ce au avut loc în acest oraş în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. În lunile cât a studiat în Iaşi, studentul Anton Bişoc a vizitat de multe ori Seminarul din Iaşi, unde a cunoscut mai mulţi profesori, studenţi şi elevi. Simţind chemarea de a deveni preot, în vara anul 1944, s-a interesat de modul în care ar putea urma studiile filozofice şi teologice. În luna septembrie 1945, seminaristul Anton Bişoc a fost trimis pentru studii teologice la Academia Teologică din Bucureşti, unde l-a avut rector şi profesor pe părintele Anton Durcovici, până la 16 noiembrie 1947, după ce a fost numit ca episcop de Iaşi. Misiunea de rector a fost încredinţată apoi părintelui Edmund Barciovschi. Întrucât se dezlănţuise persecuţia comunistă împotriva Bisericii Catolice din România, care a dus şi la închiderea seminariilor teologice, în urma legilor din august 1948, studentul teolog Anton Bişoc a fost nevoit să finalizeze studiile din Bucureşti şi după mai multe zile de pregătire spirituală să fie sfinţit preot, chiar în ziua de 17 octombrie 1948, la Gherăeşti, de către episcopul Marcu Glaser.

Primul loc de apostolat al părintelui Anton Bişoc a fost Parohia Tămăşeni, unde a activat ca preot vicar timp de patru luni (octombrie 1948 - februarie 1949), după care a fost trimis în filiala acesteia, comunitatea din Roman, unde a activat timp de trei ani: din februarie 1949 până la 20 decembrie 1951. Misiunea principală pe care a primit-o de la episcopul Anton Durcovici şi de la parohii de Tămăşeni, Grigore Enariu şi Mihai Chelaru, a fost aceea de a pregăti comunitatea din oraşul Roman ca să devină parohie de sine stătătoare. Numirea oficială ca paroh de Roman a părintelui Anton Bişoc a fost dată de episcopul de Iaşi, Mons. Anton Durcovici, în luna octombrie 1949, când Parohiei Roman i-a fost arondată filiala Sagna, care a devenit şi ea parohie în ziua de 8 ianuarie 1950. Între 20 decembrie 1951 şi august 1952, părintele Anton Bişoc a activat ca paroh de Oţeleni. De aici părintele Anton Bişoc a fost transferat pentru perioade scurte de timp la Pustiana (1952-1953), Luizi-Călugăra (august - octombrie 1953) şi Prăjeşti (1953-1954). A fost transferat apoi la Huşi (1955-1956), după care a activat ca profesor şi prefect la Seminarul din Iaşi (1956-1967). Fiind formator pentru multe serii de seminarişti, despre anii când a activat în Seminarul din Iaşi putem culege multe mărturii de preoţii care au fost hirotoniţi în anii 1963-1975. Între 1967 şi 1989, părintele Anton Bişoc a fost paroh la Cotnari. Printre activităţile mai importante pe care le-a desfăşurat în această parohie au fost: mărirea bisericii din Cotnari şi ridicarea turnului (în anul 1982), întreţinerea bisericii din Sprânceana (care a fost ridicată în anii 1956-1964) etc.

În anul 1989, părintele Anton Bişoc s-a pensionat pentru limită de vârstă şi s-a stabilit la Voievodeasa, care era filială a Parohiei Rădăuţi. De aici a mers deseori la Cacica, la Rădăuţi şi în alte biserici din Bucovina pentru a ajuta la spovezi, predici şi alte servicii liturgice, precum şi la Roman, unde era căutat de mulţi credincioşi de acolo sau din satele dimprejur. La Voievodeasa a desfăşurat o activitate pastorală unică şi pasionantă: difuzarea revistei "Lumina creştinului" şi a altor publicaţii creştine. Preoţii din Dieceza de Iaşi rămâneau surprinşi de numărul enorm de reviste pe care părintele Anton le distribuia către mii de catolici din ţară şi străinătate. De multe ori, chiar şi cu ocazia spovezilor, părintele culegea adrese către care expedia după aceea diferite cărţi şi reviste. De multe ori, trimitea anumite materiale către toţi preoţii care activau în Dieceza de Iaşi şi nu numai. Cei care l-au vizitat la Voievodeasa se mirau de munca titanică pe care părintele Anton Bişoc o desfăşura acolo, menţinând un oficiu poştal în funcţiune până în prezent. Doresc să închei acest periplu prin locurile unde a activat părintele Anton Bişoc cu menţionarea unor momente semnificative din ultimii ani ai vieţii Sfinţiei Sale. Am elogiat deja activitatea pe care a desfăşurat-o în domeniul răspândirii presei bune, seva care l-a ţinut mereu activ, abil şi disponibil până în urmă cu puţin timp. De câteva luni, părintele Anton Bişoc şi-a schimbat domiciliul, fiind cazat la Căminul pentru Vârstnici din Gherăeşti, aflat în administraţia Asociaţiei "Caritas" din Roman.

Versiunea completă a textului părintelui Alois Moraru

Ad multos felicesque annos! Gratias agimus propter magnam gloriam tuam, Domine Deus, Rex caelestis, Deus Pater omnipotens...

Viaţa este un dar din partea lui Dumnezeu; vocaţia preoţească este un har din partea Marelui Preot, Cristos; puterea de a sluji, înţelepciunea de a acţiona, pietatea de a mijloci... sunt daruri ale Duhului Sfânt, dar a împlini 100 de ani de viaţă şi 73 de ani de preoţie este o mare favoare pe care a primit-o părintele Anton Bişoc, primul preot centenar din cei 800 de ani de istorie scrisă a catolicismului din actualul teritoriu al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi.

Fiind decan de vârstă al preoţilor din Dieceza de Iaşi, în ultimii ani părintele Anton Bişoc a beneficiat de un loc de cinste la evenimentele importante ale Bisericii locale: 1 iunie 2019 - vizita papei Francisc în catedrala catolică din Iaşi, 17 mai 2014 - beatificarea episcopului martir Anton Durcovici, hirotoniri de preoţi, întâlniri ale Consiliului Prezbiteral şi ale Consiliului Pastoral Diecezan etc. Prezenţa Sfinţiei sale şi unele mărturii pe care le-a dat au fost consemnate deseori în ştirile din publicaţia "Lumina creştinului", dar şi în unele articole scrise de dânsul şi publicate în revista diecezană şi almanahurile "Presa Bună". Fiind un apostol al presei bune, părintele Bişoc a distribuit în ultimii anii, personal sau prin poştă, în ţară şi străinătate, peste 100.000 de reviste şi cărţi, având în unele luni aproape 1.500 de abonamente la revista "Lumina creştinului". Voi aminti de această activitate deosebită în ultima parte a studiului de faţă, dar voi apela la articolele scrise de dânsul pentru a prezenta în continuare câteva aspecte din cei 100 de ani de viaţă, pe care îi împlineşte astăzi.

Născut în anul 1921, în satul Mogoşeşti-Siret, din actualul judeţ Iaşi, copilul Anton Bişoc a absolvit şcoala primară din satul natal în anul 1934, după care a urmat clasele V-VIII la Liceul "Roman-Vodă" din oraşul Roman, pe care le-a terminat în anul 1939. A urmat apoi clasele liceale IX-XI la Liceul "Ferdinand I" din Bacău şi clasa a XII-a la Liceul "Vasile Alecsandri" din Galaţi. Absolvind liceul în iunie 1943, s-a înscris apoi ca student la Institutul Agronomic din Iaşi, cursuri pe care a trebuit să le sisteze în primăvara anului 1944, din cauza luptelor ce au avut loc în acest oraş în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. În lunile cât a studiat în Iaşi, studentul Anton Bişoc a vizitat de multe ori Seminarul din Iaşi, unde a cunoscut mai mulţi profesori, studenţi şi elevi. În primăvara anului 1944, Seminarul din Iaşi a fost evacuat la Beiuş, la 80 km de Oradea, în Liceul "Mihail Pavel". Au fost evacuaţi un număr de 13 elevi, conform ordinului Nr. 44.444 din martie 1944 al Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor, operaţiunea 1111. Apoi au sosit şi alţii. După aceste evenimente, părintele Gaspar Bachmeier cerea conducerii Liceului Român Unit "Samuil Vulcan" din Beiuş ca seminariştii să fie primiţi în vederea continuării studiilor liceale.

Simţind chemarea de a deveni preot, în vara anul 1944, s-a interesat de modul în care ar putea urma studiile filozofice şi teologice. Despre dezastrele pe care le-a produs războiul a putut afla de la episcopul Marcu Glaser, care a fost numit administrator apostolic al Diecezei de Iaşi, la 18 octombrie 1944, după moartea episcopului Mihai Robu, survenită la 27 septembrie acelaşi an: "Dieceza de Iaşi a suferit foarte mult de pe urma războiului: Seminarul diecezan a ars complet, gospodăria Episcopiei aproape distrusă, mulţi preoţi refugiaţi, iar elevii Seminarului adăpostiţi la Beiuş şi Timişul de Jos (...)". În luna septembrie 1944, seminariştii care au perseverat în chemare s-au reîntors la Iaşi, dar întrucât clădirile Seminarului nu puteau fi folosite au fost trimişi să urmeze cursurile filozofice la Timişul de Jos, lângă Braşov, unde funcţiona Seminarul "Sfântul Duh" al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, care era condus de părintele rector Anton Durcovici. Aici au fost detaşaţi trei părinţi profesori de la Seminarul din Iaşi: Gaspar Bachmeier, Andrei Asaftei şi Leopold Nestmann. Aceştia au reveni în capitala Moldovei în toamna anului 1945, când s-au reluat cursurile Seminarului din Iaşi, dar în clădirile de lângă Episcopie, deoarece cele de pe Copou, distruse în noaptea de 5/6 iunie 1944 de un bombardament al aviaţiei americane, nu au fost încă reparate. Totalul cheltuielilor au fost estimate, în ziua de 26 ianuarie 1946, la aproximativ 500 milioane lei. Despre aceste evenimente episcopul Marcu Glaser a scris: "Ne era drag Seminarul: oricât de mari au fost greutăţile, totuşi, am stăruit cu orice preţ ca Seminarul să se menţină, fiind gată să vindem toate lucrurile personale, numai să nu înceteze cursurile Seminarului nostru scump. Este o bucurie nespus de mare pentru noi că avem teologi la Bucureşti şi mai mulţi la Iaşi, în total vreo 70 de seminarişti... (...) O grijă specială am avut ca să salvăm clădirea Seminarului. Un har nepreţuit al lui Dumnezeu a fost că am putut să începem refacerea acestei clădiri măreţe! (...) Câte sacrificii au adus cucernicii preoţi şi bunii noştri catolici în anul trecut! (1946, n.n.) Acum n-am mai fost în stare să-l refacem, precum s-a făcut".

Anul şcolar 1945-1946 a început cu două clase: a IV-a şi a VII-a, la începutul anului fiind înscrişi 42 de elevi: cinci din oraşe şi 37 din sate; dintre aceştia doi s-au retras şi opt au rămas corigenţi. Personalul didactic era compus din cinci preoţi, rector fiind părintele Petru Pleşca. Ei au fost ajutaţi şi de tânărul Anton Bişoc, ca profesor suplinitor de limba română şi geografie. În lunile când a activat în Seminarul din Iaşi, profesorii l-au instruit în ale filozofiei şi teologiei, orientându-l spre Academia Teologică din Bucureşti pentru perfecţionarea studiilor. La 22 decembrie 1945, rectorul Petru Pleşca îi scria rectorului Anton Durcovici: "Monseniore, sfintele sărbători ne reînnoiesc datoriile ce le avem noi din Iaşi faţă de Sfinţia Voastră. În încercările ce s-au abătut peste noi, am fost aşa de larg şi binevoitor ajutaţi. Vă păstrăm, monseniore, cea mai vie recunoştinţă. Salvarea seminariştilor noştri la vârsta lor cea mai critică, în timpuri fără sprijin şi fără de putere, a fost o mare operă apostolică. Elevii s-au întors de la Timiş cu un spirit ridicat, plin de admiraţie şi recunoştinţă pentru bunătatea Sfinţiei voastre şi a monseniorului Iovanelli şi cu cele mai plăcute amintiri. Şcoala am început-o la 12 noiembrie şi merge totul bine. Câştigând procesul, am evacuat chiriaşii, aşa că avem local suficient şi igienic pentru toţi elevii. Monseniore, ne rugăm împreună cu elevii ca sfintele sărbători să vă aducă o alinare a suferinţelor pricinuite de încercările din seminarul din Timiş. Să puteţi începe cât de curând şcoala, în acel colţişor de rai pământesc, de care ne simţim şi noi legaţi".

În raiul Seminarului din Timişul de Jos a fost trimis pentru studii teologice, în luna septembrie 1945, şi seminaristul Anton Bişoc, avându-l ca rector şi profesor pe părintele Anton Durcovici, până la 16 noiembrie 1947, după ce a fost numit ca episcop de Iaşi. Misiunea de rector a fost încredinţată apoi părintelui Edmund Barciovschi. În cei doi ani cât a fost sub coordonarea părintelui Durcovici, teologul Anton Bişoc i-a studiat bine virtuţile pe care le trăia şi calităţile didactice şi pedagogice pe care le imprima studenţilor în Accademia Teologică. Despre acestea, părintele Anton Bişoc a scris mai multe rânduri, din care am selectat câteva: "Sfinţii sunt acele stele luminoase care apar pe cerul Bisericii lui Cristos şi ne arată nouă calea pe care să păşim. Suferinţele, umilirile şi batjocurile la care au fost supuşi episcopii catolici din ţara noastră au fost aşa de mari, încât au stârnit admiraţia lumii întregi. Papa Pius al XII-lea spunea atunci: "Îmi plec genunchii ca să sărut cu veneraţie lanţurile pe care le poartă aceşti mărturisitori ai credinţei catolice". Printre aceşti martiri ai neamului nostru a fost şi Monseniorul Anton Durcovici, fost episcop catolic de Iaşi. Înainte de a fi numit episcop de Iaşi a fost rectorul Seminarului teologic din Bucureşti. Acolo, fiind trimis să-mi fac studiile, am avut ocazia să-l cunosc bine. Figura sa de ascet îţi inspira veneraţie. Lui i se potrivesc de minune cuvintele din Sfânta Carte: "A început a face şi a învăţat", adică el trăia în viaţă, prin fapte, ceea ce învăţa pe alţii. Era un model de pietate fie la sfânta Liturghie, fie când se ruga cu noi la începutul orelor de clasă sau la masă. Era aşa de adâncit în rugăciune încât se părea că, într-adevăr, vorbeşte cu Dumnezeu. El avea în inimă un foc ce nu s-a stins decât odată cu moartea: iubirea sa faţă de Isus prezent în sfânta Taină. Deseori, seara, l-am surprins în capelă îngenuncheat făcând adoraţie, vorbind cu Cel "prezent între noi". "Cel drept trăieşte din credinţă", spune Sfânta Carte. L-am întâlnit pe stradă păşind aşa de modest şi recules de parcă nu vedea pe nimeni. Ce să spun despre orele de morală sau meditaţiile pe care ni le ţinea zilnic? Dorea să ne întipărească adânc în suflet dragostea faţă de rugăciune şi acel "sentire cum Ecclesia", a fi mereu în gând cu Biserica. Vorbea cu mare respect despre capul văzut al Bisericii şi nu-l numea altfel decât "Sfântul Părinte". Când nunţiul papal i-a spus că Sfântul Părinte ar fi dorit ca el să ia o cruce mai grea pentru mântuirea sufletelor, fără a şti despre ce este vorba şi-a dat consimţământul. Numai după aceea i s-a spus că e vorba de a fi numit episcop de Iaşi. El a plecat capul şi a primit. Instalat la Iaşi ca episcop a început îndată a pregăti poporul, făcând vizite canonice, conferind sfântul Mir şi întărind pe toţi în credinţă. Persoane necatolice care l-au văzut s-au exprimat: "Acesta este un sfânt!" O mare prigoană se profila la orizont împotriva Bisericii catolice. Legea cultelor din 1948 nu mai admitea niciunui cult să aibă conducerea supremă în afara graniţelor ţării. Comuniştii doreau să facă o Biserică catolică independentă de papa, ca s-o poată manipula cum voiau ei. Trebuia mai întâi să fie loviţi păstorii Bisericii...".

Într-un articol publicat în revista "Lumina creştinului", în luna mai 2014, când a fost beatificat episcopul martir Anton Durcovici, părintele Anton Bişoc a scris: "Am fost la şcoala unui sfânt" În toamna anului 1945, am fost trimis de către Dieceza de Iaşi la Seminarul din Bucureşti, spre a mă pregăti la sfânta Preoţie. Acolo l-am întâlnit pe Mons. Durcovici, rector şi profesor de teologie, de drept canonic şi de filozofie. El este persoana despre care am mai scris şi încerc să mai dau unele informaţii necesare pentru binele sufletelor. El va fi steaua strălucitoare care va avea misiunea de a conduce poporul credincios al Moldovei în perioada uneia dintre cele mai crude prigoane dusă împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii sale. Era un om cu o figură blajină, umilă şi plină de credinţă. Totul se va vedea din cele ce vor urma să fie scrise în aceste rânduri. În fiecare dimineaţă la ora 5.20 intra la noi în dormitor, aprindea lumina şi începea "Te Deum", pe care, apoi, noi îl continuam cu glas tare. Treizeci de minute mergeam în capelă şi acolo, odată adunaţi, cel care era de serviciu începea: "Adoro te devote", pe care apoi îl recitam toţi cu voce tare. După nişte rugăciuni, făcute în limba română, se cânta cu glas tare: "Veni Creator Spiritus". Odată terminate rugăciunile şi aceste cântări mergeam în clasă, unde părintele rector ne făcea meditaţie, luând diferite teme din Evanghelie. Una dintre temele sale preferate, pe care o dezvolta şi la lecţiile de morală, era rugăciunea. Ne-a citat mult dintr-o carte a sfântului Alfons Maria de Liguori, despre rugăciune. Mi-a rămas această idee: "Un om, cât de mare păcătos ar fi, dacă îl determini să se roage, este pe calea mântuirii". Insista ca rugăciunea să fie făcută "digne, atente ac devote" (în mod demn, atent şi cu pietate). Ne-a pomenit de un mare, pretins teolog, care spunea că el nu are vreme să se roage, dar credea că lucrările sale aduc mai mare folos Bisericii, decât dacă s-ar ruga. Care a fost rezultatul? Până la urmă s-a lepădat de credinţă. Toate cele spuse de el erau bune şi frumoase, dar când îl vedeam cum se roagă, părea că vorbea cu Dumnezeu. Parcă îl văd şi acum cum îşi făcea semnul sfintei cruci atunci când venea la orele de curs şi cum făcea rugăciunea înainte de a începe.

Lui i se potrivesc cuvintele din Sfânta Scriptură: "A început a face şi a învăţa". Ne recomanda studierea psalmilor care ne ajută la rugăciunea, cu folos, a Breviarului. Erau la bibliotecă două volume mari cu un comentariu al psalmilor făcut de sfântul Robert Bellarmin. Timp de un an întreg, în timpul liber, am citit şi adâncit, luând notiţe din acele cărţi. Vorbind despre Euharistie, pomenea, deseori, de "linia euharistică". Când Isus a anunţat ucenicilor că le va da trupul său ca hrană şi sângele său ca băutură, mulţi au plecat auzind aşa ceva. Numai cei doisprezece au rămas şi au crezut în cele spuse de Isus. Ei au trecut "linia euharistică" şi au ajuns la mare slavă. Preotul trebuie să facă la fel, să treacă şi el linia aceasta şi să conducă poporul pe acelaşi drum. Când îl vedeai cum celebrează sfânta Liturghie sau făcând adoraţie nu-ţi mai trebuia nici un îndemn. Mai spunea că fiecare preot o dată în viaţă trebuie să-l citească pe Nikolaus Gihr, o carte despre sfânta Liturghie. Eu am citit-o şi aş dori să o citească orice preot, chiar dacă acum s-a făcut reforma sfintei Liturghii.

O altă temă asupra căreia a insistat atât la meditaţie, cât şi la orele de teologie morală era porunca iubirii. Ne-a adus diferite cărţi din care ne-a citat. Printre altele şi cartea Theotim a sfântului Francisc de Sales. Nu l-am auzit criticând pe cineva sau plângându-se de vreo nedreptate suferită din partea cuiva. Era de o delicateţe deosebită în această privinţă. Tocmai atunci, avusese loc procesul mareşalului Antonescu şi a celor care erau socotiţi criminali de război. Ne-a cerut să ne rugăm pentru ei. La fel şi după ce au fost executaţi. Avea o mare plăcere să te ajute când observa că doreşti ceva mai deosebit. Odată m-a văzut având în mână o carte cu viaţa parohului de Ars. M-a chemat şi mi-a zis: "Vino să îţi dau eu alta mai bună. Şi mi-a dat-o pe cea scrisă de Tracceu". Odată m-am plâns cu privire la viitor din cauza unor situaţii ce se puteau ivi la orizontul meu. El mi-a spus simplu de tot: "Iacta super Dominum tuam curam et ipse te enutriet; non dabit in aeternum fluctuationem justo" (Încredinţează Domnului grijile tale şi el te va hrăni, nu-l va lăsa niciodată pe cel drept să se clatine!). Nişte cuvinte pe care le am mereu în minte şi după atâţia ani. Avea o mare evlavie către sfânta Fecioară Maria. Odată ajuns episcop la Iaşi, ştiu că a consacrat dieceza la Inima Neprihănită a Mariei. A dispus ca în toate bisericile, în lunile septembrie şi octombrie, să se facă vecernie şi zilnic să se repete cu poporul câteva întrebări din catehism. Consacrarea la Inima Neprihănită a Mariei a avut o aşa influenţă, că am văzut după aceea, multă vreme, în unele sate, icoane ale inimii neprihănite fixate la intrare în casele oamenilor. Mereu insista asupra ataşamentului pe care trebuie să-l avem faţă de sfânta Biserică. Pomenea adesea de acel "sentire cum Ecclesia" (a simţi cu Biserica). Când era apoi vorba de capul vizibil al Bisericii, care era în viaţă, spunea mereu: «Sfântul Părinte». Un lucru cu care n-ar fi rău să se deprindă şi lumea de astăzi; cu acel respect datorat papei de la Roma. Am scris aceste lucruri, cu gândul că ar putea fi de folos pentru mulţi, în special pentru noi, confraţii preoţi, dar şi pentru cei ce se pregătesc pentru sfânta Preoţie".

Rememorând anii petrecuţi în Academia Teologică, unde i-a avut ca formatori şi profesori pe preoţii Anton Durcovici (care a fost rector şi profesor de Drept Canonic, Teologie Morală şi Ascetică specială), Traian Iovanelli (care a predat Omiletica şi Ascetica generală), Ioan Krassovski (care a predat Teologia Dogmatică şi Cântul bisericesc), Nicolae Geyer (care a predat Sfânta Scriptură), Ioan Kraus (care a predat Istoria Bisericii şi Arheologia), Eloi Ribiere (care a predat Liturgia), Iuliu Hering (care a predat Limba maghiară) şi Pavel Tamaş, precum şi pe profesorul Ioan Georgescu (care a predat Istoria Românilor), preotul Anton Bişoc a scris "Câteva amintiri despre un episcop martir": "În dimineaţa zilei de 21 septembrie din anul 1945 am sosit la Bucureşti, unde la Academia Teologică trebuia să-mi urmez studiile în vederea pregătirii la sfânta preoţie. Acolo mi-a fost dat să-l cunosc, să-l ascult şi să locuiesc sub acelaşi acoperiş cu Mons. Anton Durcovici, rector, profesor de morală, drept canonic şi filozofie. El este preotul despre care vreau să scriu anumite amintiri, pe care doresc să le transmit la toţi care vor citi aceste rânduri. Atunci când l-am cunoscut, era un bărbat înalt, puţin adus de spate şi tras la faţă; era o figură de ascet, un creştin lăuntric, care-şi trăia din plin credinţa. Mai întâi trebuie să spun că Anton Durcovici era un om al rugăciunii. Am avut diferite ocazii pentru a putea constata acest fapt! Când la morală a trebuit să trateze această temă a rugăciunii, au fost ore întregi când ne-a vorbit, când ne-a explicat şi-a insistat foarte mult asupra necesităţii rugăciunii. Ne-a îndemnat să citim cartea sfântului Alfons de Ligouri, B "De magno orationis medio"... Adesea, el tot repeta: "Un om, oricât de mare păcătos ar fi, va trebui îndemnat să se roage mult, căci ne-a pus în faţă cuvintele Sfântului Părinte papa Pius al XI-lea: "Este un mare adevăr înfiorător: mântuirea unora depinde de rugăciunile altora!" Aceasta a spus-o cu ocazia îndemnului de-a ne ruga pentru întoarcerea tuturor păcătoşilor! Ne-a mai amintit cazul unui mare teolog din secolul trecut Dumnezeu îi va da până la urmă harul ca să se poată iarăşi întoarce şi-astfel să se poată mântui!" Şi toate acestea tare-au mai fost şi bune, şi frumoase şi-au reuşit să capete o mare valoare în propriul meu suflet, mai ales prin faptul că, Monseniorul Anton Durcovici era un om care se ruga; iar tot ceea ce ne învăţa prin propriile-i cuvinte, el trăia în viaţa sa. Era cu totul unit cu Dumnezeu, atunci când îl vedeai la altar celebrând sfânta Liturghie, sau rugându-se în diferite împrejurări! Şi mi s-a întâmplat de câteva ori seara,, ca în timp de studiu să merg în capelă spre a lua câte o carte: şi l-am surprins îngenuncheat pe un genuflexor, în partea stângă! Iar priveliştea aceasta a lăsat o impresie adâncă în sufletul meu şi, totodată a şi confirmat cuvintele, pe care Sfânta Carte le spune despre Mântuitorul: "Şi-a început a face şi-a învăţa". Mons. Durcovici ne-a învăţat a preţui şi-a trăi o viaţă de permanentă rugăciune, nu numai prin cuvintele, cât mai ales prin propria-i pildă. Mons. Anton Durcovici era un mare, foarte mare adorator al sfintei Euharistii; el celebra sfânta Liturghie, aşa cum ne spunea adesea: "Digne, atente ac devote". El părea cu totul pătruns de prezenţa lui Isus Cristos de pe Altar; am auzit apoi din gura lui aceste cuvinte: "Orice preot, măcar o dată în viaţă trebuie să meargă la Roma şi să citească o carte numită Heilige Messopfer de N. Gihr. Ajungând preot, am căutat apoi şi-am rămas încântat de toate cele scrise într-însa! Consacrat apoi episcop de Iaşi, în toamna anului 1948, el a trimis preoţilor o scrisoare de câteva pagini, care începea cu aceste cuvinte: "Cucernice părinte, când vei avea puţin timp ia şi citeşte aceste rânduri!" Apoi, ca motto, urmau cuvintele: "Adu-ţi aminte şi de mine, care zac în această închisoare!" B era o meditaţie euharistică, pe care-o trimitea la preoţi, şi prin care, îi îndemna astfel să-l adore pe Dumnezeu, rămas între noi! La Iaşi, a continuat cu adoraţia euharistică; a fost văzut petrecându-şi noaptea în faţa Sfântului Sacrament! Mons. Anton Durcovici insista mereu asupra ataşamentului, pe care trebuie să-L aveam pentru BISERIC{! Şi acel: "sentire cum Eclessia" era deseori pe buzele sale! A asculta sfânta Liturghie, a asculta de sfânta Biserică şi-a ne supune hotărârilor sale, chiar dacă va trebui să renunţăm la ale noastre, proprii! Acest îndemn era parcă o temeinică pregătire pentru vremurile de mare încercare, care aveau să vină peste Biserica de la noi, când, trebuia să rămânem supuşi şi ascultători faţă de autoritatea legitimă bisericească. Un lucru asupra căruia a insistat a fost porunca cea mare a iubirii. Exact ca şi atunci când a fost vorba de rugăciune. Iar aici şi-a extins programul său, spre a ne putea face să pătrundem cât mai adânc cu putinţă importanţa acestei porunci a Mântuitorului nostru. În acest scop, ne-a adus mai multe cărţi, din care mai apoi ne-a citi, ne-a recomandat cu multă insistenţă să citim: "Tratatul despre iubirea lui Dumnezeu", a sfântului Francisc de Sales. Era de o delicateţe deosebită, atunci când vorbea cu alţii, şi nu pomenea niciodată nimic despre greşelile altora, ferindu-se întotdeauna de-a jigni pe cineva. Tocmai pe atunci, a avut loc procesul Mareşalului Antonescu şi-a celor din echipa sa. Auzind c-a fost condamnat la moarte, ne-a pus să ne rugăm pentru dânşii. La fel, a trebuit s-o facem şi după ce-au fost executaţi. Ajuns mai apoi episcop de Iaşi, şi izbucnind furtuna contra Bisericii Catolice, cu ocazia naţionalizării Seminarului, părintele rector Anton Trifaş a fost arestat. Dus apoi la tribunal sub escortă, spre B a fi judecat, episcopul Anton Durcovici este prezent şi el în sală, apoi merge la preot, îl îmbrăţişează şi-l încurajează, să poată suferi cu multă răbdare pentru cauza Bisericii. Şi toţi cei care erau de faţă atunci, au rămas uimiţi, văzând cum un episcop catolic vine să-l întâlnească în acel loc pe un preot arestat...".

Într-un alt articol, părintele Anton Bişoc a relatat alte aspecte din viaţa rectorului pe care l-a avut la Academia Teologică din Bucureşti: "În toamna anului 1992 eram în societatea unor preoţi, fiind prezent şi episcopul greco-catolic de Baia-Mare. Vorbind despre prigoana cea mare pe care a îndurat-o Biserica Catolică în perioada comunistă de la noi din ţară, le-am spus că am avut prilejul să-l cunosc personal pe episcopul Anton Durcovici. Atunci, de pe buzele acelui nobil prelat au ieşit aceste cuvinte: "Ce fericit sunteţi că aţi avut ocazia să-l cunoaşteţi pe episcopul Anton Durcovici!" O spun acum în faţa oricui că-s foarte fericit de-a fi avut de la bunul Dumnezeu acest har: am stat în aceeaşi casă, am fost în preajma lui în anii de seminar şi nu pot mărturisi altceva decât că am cunoscut un sfânt. În episcopul Durcovici se adeveresc cuvintele din Sfânta Carte: "Cel drept trăieşte din credinţă". Iar sfântul Ioan Gură de Aur zicea: "Mărturisirea credinţei se face nu numai cu gura, dar şi cu faptele". La episcopul Anton Durcovici faptele sale zilnice, chiar cele mai mici, au trădat mereu un mare spirit de credinţă şi o râvnă spre sfinţenie. Parcă-l văd şi acum îngenuncheat în capelă, adorându-l pe Isus din sfânta Euharistie. Îl văd celebrând sfânta Liturghie cu acelaşi duh de credinţă, parcă lumea din jur nu mai exista pentru dânsul. Îl văd cu ce evlavie îşi făcea semnul sfintei cruci şi cum se ruga când venea la orele de curs. Odată când, apăsat de teama unor încercări ce prevedeam că ar veni asupra mea, m-am dus la dânsul şi m-am plâns, el mi-a răspuns cu acelaşi duh de credinţă: "Jacta super Dominum curam tuam et ipse te enutriet, non dabit in aeternum fluctuationem justo" - "Aruncă asupra Domnului grija ta şi el te va hrăni, nu va îngădui nicicând să se clatine cel drept". Cuvintele acestea mi-au rămas ca un dicton pentru toată viaţa. L-am văzut mergând pe stradă, parcă era cu totul străin de ceea ce exista în jurul său. Persoane necatolice numai cât l-au văzut, au declarat: "acesta este un sfânt". Pe vremea evenimentelor petrecute în unele sate catolice din judeţul Bacău din luna martie 1949, a venit la Iaşi un general de la Bucureşti ca să ancheteze marele complot organizat de catolicii din Moldova în frunte cu episcopul Anton Durcovici. Episcopul a fost chemat de către autorităţi, dar el a cerut ca domnul general să vină la episcopie. După mărturia pr. Iacob Ferenţ, secretarul episcopului, generalul a venit foarte furios şi pornit, dar când s-a văzut în faţa acelei figuri de sfânt, a rămas uluit, parcă nici nu mai putea vorbi. Tigrul a fost doborât de chipul sfântului...".

Fiind la Bucureşti, teologul Anton Bişoc a reţinut unele detalii şi despre jurământul pe care episcopul Anton Durcovici trebuia să-l depună în faţa regelui Mihai: "În legătură cu venirea episcopului Durcovici la Iaşi, ţin să precizez anumite amănunte care mi se par cam puţin cunoscute cu precizie. Într-o seară pr. Tamaş, profesor, ne-a şoptit că Mons. Durcovici a fost numit episcop de Iaşi şi a plecat la Timiş la maici spre a face exerciţii spirituale. A urmat apoi la catedrală o ceremonie cu participarea poporului spre a-şi lua rămas bun de la Arhidieceză. El s-a pregătit apoi spre a merge la rege ca să depună jurământul cerut de lege înainte de consacrare. I s-a spus că trebuie să aştepte şi că va fi chemat când regele va fi liber ca să-i ia jurământul. Între timp ştiu că nunţiul l-a trimis într-o delegaţie nu ştiu unde şi nici pentru ce. Faptul e că el a lipsit din casă o zi sau chiar două. Tocmai atunci a venit telefonul de la palatul regal ca să se prezinte pentru jurământ. Or episcopul lipsea. Când s-a întors şi s-a anunţat, regele a fost alungat şi treburile au rămas baltă. A urmat apoi o perioadă de aşteptare cam lungă. Li se spunea de la Minister că nu este fixat cine să preia acest jurământ care se făcea în faţa regelui. Prin luna martie vine de la Iaşi ep. Glaser şi îmi spune: «Toţi episcopii trebuie să facă un jurământ faţă de noua stăpânire. Pentru Dieceza de Iaşi îl vom băga pe ep. Durcovici. În caz că îl primeşte pe el treaba este bună. În caz contrar mă voi prezenta eu pentru Dieceza de Iaşi». Or Durcovici s-a prezentat la jurământ ca episcop de Iaşi. A fost primit şi ca atare a fost îndată consacrat ca nu cumva să mai apară iar anumite încurcături. Consacrarea a avut loc în ziua de Buna-Vestire care a fost transferată luni după Duminica Albă. Eu am fost prezent la acest mare eveniment". Din "Liber Missarum 1943-1949", în care Mons. Anton Durcovici nota unde şi când a celebrat Liturghia în această perioadă (22 martie 1943 - 9 iunie 1949), rezultă că în zilele de 22 şi 23 decembrie 1947 a fost la Timişoara, trimis, aşa cum notează părintele Anton Bişoc, de nunţiul apostolic. Faptul este confirmat şi de un raport pe care Mons. Anton Durcovici îl face la întoarcerea de la Timişoara către nunţiul apostolic.

Întrucât se dezlănţuise persecuţia comunistă împotriva Bisericii Catolice din România, care a dus şi la închiderea seminariilor teologice, în urma legilor din august 1948, studentul teolog Anton Bişoc a fost nevoit să finalizeze studiile din Bucureşti şi după mai multe zile de pregătire spirituală să fie sfinţit preot, chiar în ziua de 17 octombrie 1948, la Gherăeşti, de către episcopul Marcu Glaser. Despre ierarhul care l-a consacrat, părintele Anton Bişoc a scris câteva "Amintiri despre episcopul Marcu Glaser": "Cu ani în urmă, pe când eram prefect la Seminarul din Iaşi, mă găseam într-o toamnă, cu ocazia Zilei Morţilor, în cimitirul "Eternitatea" din Iaşi. Unii tineri teologi s-au oprit în faţa unei cruci de mozaic negru, pe care erau scrise cuvintele: episcop Marcu Glaser. Şi pe când contemplau crucea tăcută şi inscripţia de pe dânsa, ce nu le spunea prea multe lucruri, unul din ei mi-a zis: "Spune-ţi-ne ceva despre cel ce zace îngropat aici". Ca răspuns, am schiţat câteva lucruri referitoare la cel ce se odihnea în acel mormânt şi pe care am avut ocazia de a-l cunoaşte personal. Dar pentru că vremurile s-au schimbat şi se poate vorbi deschis, voi încerca să spun mai pe larg unele lucruri despre acest episcop, de care mă leagă atâtea amintiri pioase. Nu am de gând a face o biografie, căci ar trebui să consult mai multe documente, dar voi prezenta anumite fapte pe care le cunosc prea bine şi din care oricine îşi va putea face o idee clară despre cel ce a fost episcopul Marcu Glaser. S-a născut în anul 1880 în Rusia ţaristă în una din acele familii din diaspora germană. A primit o educaţie adânc creştină în familie, deoarece, după mărturia sa, mai avea încă un nepot după soră - preot. Tânăr fiind, a fost primit în Seminarul catolic din Saratov de pe Volga. Fiind un element foarte capabil, a fost trimis mai apoi la Roma, în Italia, la colegiul german, unde a luat doctoratul în teologie dogmatică. Ajuns preot, e numit profesor de dogmatică la Seminarul din Saratov. Aici îşi desfăşoară activitatea cu un mare elan, dar deodată se îmbolnăveşte şi e trimis pentru un timp de refacere la parohia din Chişinău în Basarabia, care pe acea vreme aparţinea de imperiul ţarist. Aici se ocupă cu pastoraţia unei numeroase comunităţi poloneze şi germane. La Chişinău e surprins de primul război mondial (1914-1918), în urma căruia Basarabia revine la patria mamă, la România, iar toate parohiile au fost trecute ulterior la Dieceza de Iaşi. Părintele Glaser lucrează mai departe cu multă râvnă; e numit decan de Chişinău, dar şi de aici trebuie să plece pe alte meleaguri. La sfârşitul lunii iunie 1940 armatele lui Stalin s-au năpustit asupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord, iar pr. Glaser abia are timp să fugă la Iaşi. Dacă rămânea pe loc, îl aştepta exilul în Siberia, aşa cum s-a întâmplat cu pr. Hondru de la Ismail, pe care apoi nimeni nu l-a mai văzut. Refugiat la Iaşi, a fost numit rector al Seminarului catolic şi profesor de Biologie. Dar nici aici n-a rămas decât un an. Când în anul 1941 România a pornit alături de Germania războiul contra Rusiei spre a-şi dezrobi pământul cotropit, îndată ce frontul s-a deplasat spre Răsărit, pr. Glaser a trecut şi el Prutul, dar nu s-a oprit la Nistru, ci a mers mai departe, în Transnistria, spre a reface comunităţile catolice sfărâmate de comunismul ateu. Negreşit că această misiune o primise de la părintele papa de la Roma. Şi-a stabilit sediul la Odessa şi, ajutat de preoţi din Germania şi România, a căutat să reînvie credinţa în vechile comunităţi. Pretutindeni poporul primea pe preoţi cu bucurie, lăcaşurile erau curăţate şi redate cultului divin.

Pentru a-i da mai mare autoritate, părintele papa a dispus ca pr. Glaser să fie consacrat episcop, cu titlu de Caesaropolis. Ceremonia a avut loc în catedrala din Bucureşti, fiind săvârşită chiar de nunţiul papal. Dar bucuria n-a durat prea multă vreme. Armatele ruseşti reorganizate şi primind ajutor din America s-au reîntors şi s-au năpustit asupra Europei. Episcopul Glaser se retrage iarăşi, de data aceasta la Bucureşti, căci duşmanul năvălise chiar în Moldova. La sfârşitul lunii septembrie 1944, moare în refugiu la Beiuş episcopul catolic de Iaşi Mihai Robu. Atunci părintele papa l-a numit pe episcopul Marcu Glaser ca administrator apostolic de Iaşi. El trebuia s-o cârmuiască până la numirea unui episcop de drept. Moldova era răvăşită de foamete şi de război. Pentru început episcopul se stabileşte la Focşani, iar la Iaşi soseşte de abia a doua zi de Paşti. Între timp ţine cum poate legătura cu preoţii. Trimite pe seminariştii mai mari la Seminarul de la Timiş al Arhidiecezei de Bucureşti, iar clasa celor mici a fost adunată la Iaşi, unde au început cursurile în luna martie în fosta şcoală primară parohială. Populaţia Moldovei era în mare mizerie. Episcopul intervine la nunţiul papal şi aşa a venit de peste ocean "ajutor catolic american". Se ocupă de reorganizarea Diecezei; orânduieşte ca preoţii să facă exerciţii spirituale la Iaşi. Între timp războiul se termină, dar începe un altul, mai greu şi mai periculos. Comunismul se instalează la cârma ţării şi deschide lupta contra credinţei, în special împotriva Bisericii Catolice. Episcopul Glaser a fost chemat de mai multe ori la comandamentul rus din Iaşi în legătură cu activitatea sa din Transnistria. În toamna anului 1947 papa îl numeşte episcop de Iaşi pe Mons. Anton Durcovici, rectorul Seminarului din Bucureşti. Consacrarea are loc de abia în luna aprilie 1948, la Bucureşti. Cu această ocazie, noul episcop îl numeşte pe Mons. Glaser vicar general. Tot atunci nunţiul papal a anunţat că Sfântul Părinte l-a numit pe episcopul Glaser "asistent la tronul pontifical" - o funcţie onorifică. Episcopul Anton Durcovici primeşte în curând să administreze şi Arhidieceza de Bucureşti. În iunie 1949 Anton Durcovici este arestat şi episcopul Marcu Glaser rămâne iar singur la conducerea Diecezei de Iaşi. Lupta împotriva bisericii se înteţeşte, arestările preoţilor continuă. O mare teroare se aşterne asupra ţării întregi. Se exercitau mari presiuni din partea autorităţilor asupra preoţilor şi a episcopilor catolici ca să se despartă de papa şi să formeze o Biserică catolică fără papă. Episcopii nu cedează. Marcu Glaser merge pe această linie. În august 1949 este "scandalul de la Butea". Armata umple satul. Li se cere oamenilor să predea armele, dar aceştia ridică sus rozariile şi strigă: "Acestea-s armele noastre. Daţi-ne pe episcop, de ce l-aţi arestat?" Glaser e adus la Butea cu avionul, ca oamenii să vadă că nu e arestat. Regimul ateu de atunci, sub masca păcii, începe o mare propagandă în ţară şi în lume pentru pace. El susţine un apel de pace la Stockholm. Nu se ştie ce se urmărea prin acel apel, aşa încât preoţii şi episcopul erau tare rezervaţi în a-l semna. Se fac presiuni asupra preoţilor, deoarece nici poporul nu voia să semneze un apel la pace făcut de comunişti. Episcopul Glaser, împreună cu vicarul general Boga, de la Alba Iulia, trimite Ministerului Cultelor o scrisoare în care protestau zicând: "Ce fel de pace este aceasta cu preoţi şi episcopi arestaţi?" Spre a nu se arăta că este împotriva păcii, episcopul face şi el un apel pentru pace care să fie semnat de preoţi. Agenţii stăpânirii au venit, i-au smuls din mâini acele hârtii pe care voia să le arate lor, au plecat şi au dus în eroare pe preoţi spunând: "Iată, episcopul ne-a dat nouă misiunea şi cere ca să semnaţi apelul pentru pace de la Stockholm". În parte le-a reuşit... Tocmai când lupta era în toi, auzind de toate aceste mârşăvii, Glaser moare subit.

În luna octombrie 1948, am fost sfinţit preot în biserica din Gherăeşti - Roman. În ajun, seara, pe când eram la masă, episcopul Glaser ne-a spus: "Eu am fost sfinţit preot la Minsk, în Rusia ţaristă, în 1907. Acolo, în acel oraş, nu călcase nici un episcop catolic de peste 70 ani. Erau oameni bătrâni care nu ştiau cum arată un episcop. În ziua sfinţirii mele, când episcopul a intrat în biserică în mod solemn, îmbrăcat în hainele sale, lumea plângea de emoţie, alţii s-au repezit şi cu foarfecele au tăiat bucăţi din hainele lui ca să aibă ca amintire (ne putem da seama de aici de câtă libertate se bucura Biserica Catolică în Rusia ţaristă). În Rusia nu era voie să-ţi schimbi religia. Tocmai atunci ţarul dăduse un caz (decret) prin care oricine era liber să-şi schimbe religia. Cei vreo opt preoţi care au fost la sfinţirea mea au înscris atunci peste 16.000 de persoane care treceau de la biserica ortodoxă la cea romano-catolică. Populaţia fusese pregătită în clandestinitate de părinţii iezuiţi, iar acum au prins momentul potrivit. Dar, nu la multă vreme, ţarul a retras acest caz". Nu trebuie uitată activitatea clandestină a acestui episcop catolic. Fiind paroh de Chişinău, în perioada în care în Rusia era o mare foamete, căci lumea nu voia să treacă la colectiv, el a trecut de mai multe ori şi a adus ajutoare la cei înfometaţi. Fiind un mare şi iscusit teolog, a făcut o analiză asupra comunismului din Rusia bolşevică şi a lucrat activ la redactarea enciclicei "Împotriva comunismului ateu" a lui Pius al XI-lea. Episcopul Glaser era şi un bun diplomat, cunoştea unele lucruri politice pe care din nefericire nu le-au priceput cei care aveau datoria să le cunoască. Având diferite probleme parohiale, am mers la dânsul, la Iaşi, spre a-i cere sfatul. Era normal ca în acea vreme de frământare să atingem şi situaţia politică, mai ales că lucrurile erau uneori tare încordate. Odată el mi-a spus: "Aşa cum îi cunosc eu pe ruşi, ei fac mare gălăgie, dar dacă va fi cazul de a începe un război cu americanii, ei nu vor avea curajul şi vor ceda". Am reţinut lucrul acesta şi, mai târziu, când Hruşciov a dus arme atomice în Cuba, în coasta americanilor, şi preşedintele Americii, Kennedy, s-a pregătit de război, ruşii şi-au retras armele atomice din Cuba. Cuvintele episcopului Glaser se adevereau.

Eram în parohia Roman când, într-o joi seara, înainte de Rusalii, am primit o telegramă: "Episcopul Glaser mort. Înmormântarea sâmbătă dimineaţă". A fost ca un trăsnet venit din cer ce m-a lovit din greu. Am adunat câţiva credincioşi şi am mers la Iaşi. Era sâmbătă. Episcopul era aşezat pe catafalc, în catedrală. Faţa frumoasă îi era liniştită. Parcă dormea. Era figura apostolului căzut la datorie pentru a-şi apăra Biserica şi credinţa. A fost cea mai simplă înmormântare pe care am văzut-o. sfânta Liturghie a fost celebrată de preotul cel mai bătrân, Wilhelm Clofanda, parohul de Botoşani. Nu s-a ţinut nici o predică. La sfârşit s-au cântat patru libere în cele patru colţuri ale catafalcului de către preoţii Clofanda, Alois Herciu, superiorul părinţilor franciscani din Moldova, Petru Pleşca, paroh de Oituz şi Bachmeier, parohul catedralei. În tăcere, cu inimile îndurerate, ne-am îndreptat spre cimitirul "Eternitate". Conduceam pe ultimul drum pe acela care, pentru puţină vreme, ne fusese ca un adevărat tată şi păstor. Deodată un glas de clopot a răsunat în văzduh. Era clopotul de la biserica ortodoxă din apropiere. Parcă anunţa că şi fraţii ortodocşi deplângeau moartea unui episcop catolic. Se părea că nu îngropam un episcop, dar o Dieceză. Într-adevăr, pentru mulţi ani, în Dieceza de Iaşi nu a mai răsunat acel cântec solemn "Ecce sacerdos magnus" ("Iată marele preot") care se cântă la intrarea episcopului în biserică. Reîntorşi de la cimitir, m-am întâlnit cu părintele Baltheiser, care venise de la Bucureşti. El mi-a şoptit: "Părintele Gheorghe Peţ e numit vicar general. La el să apelaţi în toate problemele religioase". Sărmanul părintele Peţ! Nu era prezent la Iaşi. Primind vestea, el şi-a pregătit o mică valiză cu cele necesare, pe care o arăta oricui îl vizita, zicând: "Eu sunt gata! Pot să vină oricând să mă ia. Sfânta Biserică ne-a pus în posturi mari, nu numai pentru onoare, dar şi pentru suferinţă". După şase luni de luptă pe câmpul Bisericii, a fost arestat. L-a urmat bătrânul paroh de Botoşani, părintele Clofanda. Dar şi el a fost tracasat, i s-a dat domiciliu forţat şi apoi, după alte şase luni, a ajuns la închisoare. Am adăugat aceste lucruri pentru a arăta ce însemna pe acea vreme a fi la cârma unei Dieceze catolice.

Episcopul Glaser era un om de o credinţă vie. Se vedea că trăieşte ceea ce predica. La predica pe care a făcut-o cu ocazia sfinţirii mele, părea înflăcărat vorbind despre puterea şi răspunderea preotului. Ţin minte c-a pomenit de un preot tânăr din Rusia, care, după sfinţire, a plecat spre satul natal, ca acolo să celebreze prima Liturghie. Pe drum a răcit, s-a îmbolnăvit şi a murit. Episcopul a încheiat omilia cu aceste cuvinte, pe care nu le voi uita: "Tinere levit, astăzi, inima ta e aprinsă de un mare foc. Ferice de tine dacă acest foc va arde mereu. Dar vai şi amar de tine dacă el se va stinge vreodată!" Sunt cuvinte mari şi grele, pe care vreau să le cunoască şi confraţii mei de azi. Acestea sunt unele amintiri pe care le am despre acest martir al credinţei catolice. Ultimii zece ani ai vieţii sale constituie o pagină din istoria plină de suferinţe a Diecezei de Iaşi din perioada comunismului ateu".

Părintele Anton Bişoc a scris mai multe articole despre darul preoţiei, pe care el l-a primit în urmă cu 73 de ani, evocând în acestea numeroasele haruri pe care le-a primit de la Cristos, Marele Preot. Într-un articol publicat în anul 2006, "Gândurile despre preoţie" pornesc de la evenimentul important consemnat în luna iunie a acelui an: "hirotonirea întru preoţie a 39 de diaconi: 21 franciscani şi 18 diecezani": "În urmă cu vreo 50 de ani m-am întâlnit cu o persoană venită din Rusia comunistă şi din una în alta am întrebat-o unele lucruri cu privire la credinţă. Ea mi-a spus: "La noi în sat biserica a rămas fără preot; cineva are cheile. În anumite zile de sărbătoare ne ducem la biserică şi acolo pregătim altarul cu flori, cu lumânări pe care le aprindem şi aranjăm veşmintele preoţeşti ca pentru serviciul divin. Apoi ne rugăm, cântăm cântece religioase şi plângem... Nu avem un preot care să celebreze sfânta Liturghie...". Aceste cuvinte nu le pot uita, ele mi-au sfâşiat inima gândindu-mă că acele suflete nu pot avea sfânta Liturghie. Isus Cristos, venind în lume să mântuiască omenirea, a predicat noua sa învăţătură, a adus jertfa de pe Calvar, a orânduit o nouă împărăţie care este sfânta Biserică. El a avut grijă ca toţi oamenii care vor primi învăţătura sa să aibă păstori care să fie înzestraţi cu puterea de a învăţa pe oameni, de a le administra sfintele sacramente, spre a putea să ajungă la mântuire. Aceste persoane sunt episcopii în calitate de succesori ai apostolilor şi preoţii. Ei continuă lucrarea lui Isus Cristos. Sfânta Carte notează: "Orice preot e luat dintre oameni şi este pus pentru oameni în slujba celor privitoare la Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate" (Ev 5,6). Sfântul Paul scria creştinilor din Corint: "Oricine să ne vadă ca slujitori ai lui Cristos şi administratori ai tainelor lui Dumnezeu" (1Cor 4,1). Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: "Preotul stă între Dumnezeu şi oameni: el aduce binecuvântările divine pe pământ şi duce sus la Dumnezeu rugăciunile noastre". Sfântul Ambrozie îl numeşte pe preot "administratorul iubirii lui Cristos". "Preotul nu este preot pentru sine, spune sfântul Ioan Vianney, el nu-şi poate da sieşi dezlegarea, el nu-şi administrează sieşi sacramentele, el nu este pentru sine, dar pentru voi. Dacă am avea credinţă, l-am vedea pe Dumnezeu ascuns în preot, ca o lumină după un geam de sticlă. Dacă preotul ar şti ce este, el ar muri de groază". Preotul este ambasadorul lui Cristos. El este o lumină ce învaţă cuvântul lui Dumnezeu, ne împacă cu Dumnezeu, ni-l dă pe Isus Cristos la sfânta Liturghie în sfânta Împărtăşanie. Cu ani în urmă am fost chemat la un om grav bolnav. Se zbătea între viaţă şi moarte. Imediat după ce l-am îngrijit, împăcându-l cu Dumnezeu, omul s-a liniştit şi a spus: "Acum pot să mor, căci sunt împăcat cu Dumnezeu". Biserica lui Cristos a avut mereu preoţi care să poarte de grijă celor ce cred şi să conducă pe oameni pe calea mântuirii. Dar după război a venit un val de necredinţă sau mai bine zis de preocupare exagerată de cele materiale. Chemările au scăzut în mod simţitor, familiile au câte un copil, cel mult doi şi în felul acesta nu mai sunt preoţi în unele regiuni ale pământului, mai ales în Europa. Citeam într-o revistă că în Franţa s-au închis multe seminarii; în urmă cu câţiva ani îmi spunea un preot venit cu un grup de turişti din Franţa că el are în administraţie şapte parohii. Lumea aleargă nebună numai după cele pământeşti, uitând de viaţa viitoare şi de bunul Dumnezeu. Sfântul Augustin are o vorbă cam tare când spune: "Mulţi au ajuns nebuni deoarece s-au socotit înţelepţi". Isus a spus aşa de limpede: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte vi se vor da vouă". A nu ţine cont de acest mare adevăr, este o mare rătăcire. Într-o zi îmi spunea cineva: "Valul acesta va ajunge şi pe la noi cel mult în 30-40 de ani. Desigur că valul relelor va veni, dar depinde dacă el va găsi teren spre a se extinde sau se va izbi de un zid puternic care este credinţa în Isus Cristos şi atunci se va sfărâma. Totul depinde de harul Domnului şi de tăria noastră în credinţă. Ioan Paul al II-lea, de fericită pomenire, într-o scrisoare numită "Vă voi da vouă păstori", spunea clar: "Chemarea la preoţie este un dar al lui Dumnezeu, dar el este şi un dar pentru Biserica întreagă. De aceea Biserica e chemată să păzească acest dar, să-l preţuiască şi să-l iubească: ea este responsabilă de apariţia şi dezvoltarea vocaţiilor preoţeşti. Astăzi mai mult ca oricând este necesară răspândirea şi înrădăcinarea convingerii că toţi membrii Bisericii au harul şi responsabilitatea de a se îngriji de vocaţii". În continuare, scrisoarea papei vorbeşte despre răspunderea pe care o au episcopii şi "responsabilitatea cu totul specială pe care o are familia creştină în promovarea şi încurajarea chemărilor la viaţa preoţească". "Lipsa preoţilor este cu siguranţă tristeţea oricărei Biserici. Pastoraţia vocaţională a Bisericii trebuie să tindă la reconstruirea "mentalităţii creştine" care este generată şi susţinută de credinţă. Ea este mai necesară ca oricând". "O stea străluceşte deasupra casei de unde vine un preot, spunea cardinalul Faulhaber. O stea străluceşte deasupra capului aceluia care a ajutat la educarea unui preot". O familie cu adevărat creştină şi care îşi trăieşte din plin credinţa este ca o pepinieră unde seva dezvoltă o chemare sau mai multe la viaţa preoţească sau la viaţa consacrată. O familie creştină este ca un mic seminar unde se vor naşte şi creşte acei copii care într-o zi îşi vor lua zborul spre adevăratele şcoli de formare a viitorilor preoţi. O familie care trăieşte cu un adevărat spirit de credinţă nu se va lăsa agitată de curentele lumii moderne. Cu o încredere deplină în providenţa divină, nu se va speria nici de sărăcie şi nici de alte greutăţi ce se vor abate asupra ei. O familie este primul seminar în care copiii pot dobândi încă de la început sensul evlaviei şi al rugăciunii precum şi iubirea faţă de Biserica lui Cristos pentru care doresc să se facă preoţi. Fericitul Henric Suzone era copil mic şi o însoţea pe mama sa la sfânta Liturghie. El a observat că deseori în timpul serviciului divin ochii mamei erau plini de lacrimi. Într-o zi a întrebat-o: "Mamă, de ce plângi la sfânta Liturghie?" Acea mamă a dat un răspuns demn de un mare teolog: "De ce să nu plâng când îl văd pe Isus Cristos răstignit pe cruce, cu trupul însângerat cum suferă şi moare pentru noi". Ce impresie au făcut aceste cuvinte şi gestul mamei, nu mai e nevoie să o spun...

Am relatat acest fapt ca să arăt rolul cel mare pe care îl are o mamă în cultivarea şi dezvoltarea chemărilor asupra copiilor. Într-o familie mama este ca un spiritual în seminar; din credinţa pe care o trăieşte ea va revărsa şi în sufletul copiilor, iar aceştia vor păşi şi cu mai mult avânt spre altarul Bisericii. Chemarea la starea preoţească este un mare dar, însă acesta nu se poate cumpăra cu bani, nici nu se dobândeşte prin ştiinţă, ci prin rugăciune şi pocăinţă şi prin săvârşirea de fapte bune, printr-o credinţă trăită în viaţa de fiecare zi...".

În anul Sfintei Preoţii (2009 - 2010), părintele Anton Bişoc a trimis mai multe "ecouri" despre marele har pe care l-a primit şi dânsul în octombrie 1948: "În lumea pretinsă modernă din zilele noastre, care aleargă ahtiată după bani şi plăceri, pentru care poruncile lui Dumnezeu sunt ceva învechit şi cu totul depăşit, preotul este ambasadorul lui Isus Cristos, al acelui rege care a spus: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Eu sunt lumina lumii, cine mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii". La întrebarea: "Cine este preotul?", sfântul Ioan Maria Vianney, paroh de Ars, a răspuns: "Un om care ţine locul lui Dumnezeu". "Mergeţi, spune Domnul nostru preoţilor, precum m-a trimis pe mine Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi". La prefacere, preotul nu spune: "Acesta este trupul Domnului nostru". El zice: "Acesta este trupul meu". Aceasta este puterea preotului. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: "Preotul este între Dumnezeu şi oameni, el coboară din cer binefacerile divine şi duce la Dumnezeu cererile noastre. Fără preoţie, nu ar fi cine să o predice evanghelia; Biserica nu ar avea Euharistie; păcătoşii nu ar avea mângâierea extraordinară de a auzi spunându-li-se în numele lui Cristos: «Curaj, fiule. Păcatele îţi sunt iertate»; pe tineri n-ar avea cine să-i binecuvânteze în numele lui Dumnezeu, muribunzii ar fi lipsiţi de ultimele sacramente care să-i întărească. Într-un cuvânt, omenirea ar fi cufundată în mizerie, fără a avea pe cineva care să lucreze spre a o conduce la Dumnezeu". Cardinalul Manning, care din anglican a devenit catolic, a scris o carte despre preoţie din care cităm aceste frumoase cuvinte: "Preoţii sunt ambasadorii lui Dumnezeu în ogorul lumii şi în via Bisericii. Ei sunt plugari, semănători şi secerători. Preoţia are ca misiune de a desţeleni pământul părăginit al popoarelor şi de a distruge rădăcinile necredinţei care împiedică opera plugului". Acelaşi cardinal mai spune: "După cum nici un act nu poate să întreacă în măreţie pe acela care constă în a consacra trupul lui Cristos, tot aşa nici o demnitate nu este aşa de înaltă ca preoţia". Nu putem trece cu vederea cuvintele Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea: "Preotul trebuie să fie unul care veghează. Trebuie să stea de pază în faţa puterilor insistente ale răului. Trebuie să ţină lumea trează pentru Dumnezeu. Trebuie să fie unul care să stea în picioare, drept în faţa curentelor timpului, drept întru adevăr, drept în efortul pentru bine". Isus Cristos, unicul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, a rânduit preoţia pentru a continua în lume în mod vizibil lucrarea sa de mijlocire, de mântuire şi de sfinţire. Adesea, această lucrare e ascunsă în umbră, ba chiar necunoscută, dar niciodată aşa de preţioasă şi necesară ca în zilele noastre. De aceea Isus spune: "Secerişul este într-adevăr mare, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l, aşadar, pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său" (Mt 9,37-38). Dar la rugăciunea plină de fervoare să nu uităm a adăuga o viaţă cu adevărat creştină şi plină de fapte bune şi de pocăinţă. Datoria de a spori numărul de chemări la preoţie priveşte întreaga comunitate creştină. Binecuvântate sunt familiile care au harul de a oferi un preot Bisericii lui Isus Cristos. Binecuvântate sunt acele persoane care prin munca, jertfele şi rugăciunile lor contribuie la formarea de preoţi sfinţi...".

Primul loc de apostolat al părintelui Anton Bişoc a fost Parohia Tămăşeni, unde a activat ca preot vicar timp de patru luni (octombrie 1948 - februarie 1949), după care a fost trimis în filiala acesteia, comunitatea din Roman, unde a activat timp de trei ani: din februarie 1949 până la 20 decembrie 1951. Misiunea principală pe care a primit-o de la episcopul Anton Durcovici şi de la parohii de Tămăşeni, Grigore Enariu şi Mihai Chelaru, a fost aceea de a pregăti comunitatea din oraşul Roman ca să devină parohie de sine stătătoare. La 15 februarie 1948, episcopul ales de Iaşi, Mons. Anton Durcovici, a trimis o scrisoare părintelui paroh la Tămăşeni prin care dispunea ca vicarul Anton Bişoc să locuiască câteva zile pe săptămână în casa parohială din Roman, "pentru o păstorire mai eficace şi intensivă a catolicilor de acolo".

Numirea oficială ca paroh de Roman a părintelui Anton Bişoc a fost dată de episcopul de Iaşi, Mons. Anton Durcovici, în ziua de 17 octombrie 1948, când Parohiei Roman i-a fost arondată filiala Sagna, care a devenit şi ea parohie în ziua de 8 ianuarie 1950. După moartea părintelui Enariu, în ziua de 4 iunie 1948, a fost numit ca paroh de Tămăşeni părintele Mihai Chelaru. După arestarea episcopului Anton Durcovici, parohul de Roman a avut un schimb intens de corespondenţă cu administratorul apostolic Marcu Glaser (26 iunie 1949 - 25 mai 1950) şi cu ordinarii substituti Gheorghe Peţ (25 mai 1950 - 30 octombrie 1950), Wilhelm Clofanda (30 octombrie 1950 - 10 martie 1951) şi Petru Pleşca (11 martie 1951 - 16 decembrie 1965). În paragrafele de mai sus am relatat unele amintiri pe care părintele Anton Bişoc ni le-a transmis despre episcopii Anton Durcovici şi Marcu Glaser, precum şi despre părintele Gheorghe Peţ. În continuare prezint câteva amintiri despre părintele Wilhelm Clofanda: "În anul 1951 mă găseam la parohia Roman. În Sâmbăta Sfântă, seara, am celebrat ceremoniile obişnuite. În dimineaţa Sfintelor Paşti, la orele 4 am plecat cu trenul accelerat spre nordul Moldovei, ca să duc bucuria şi mângâierea învierii Domnului la o comunitate rămasă fără preot. Am ajuns la Botoşani, unde poporul adunat în biserică mă aştepta. Am fost întâmpinat de feţe întristate care cu lacrimi în ochi mi-au spus: "Călăii ni l-au ridicat pe părintele!" Bătrânul şi venerabilul paroh Wilhelm Clofanda fusese arestat nu cu mult timp în urmă. Oare ce crimă săvârşise acest slujitor al Bisericii lui Cristos? În urma ultimelor alegeri pe care le falsificaseră, un regim comunist şi ateu se instalase la putere în ţara noastră. Acesta voia cu orice preţ ca toate instituţiile din ţară să colaboreze la instalarea noului socialism. Dar s-a lovit de rezistenţa Bisericii Catolice. Spre a o îngenunchea şi a o rupe de capul suprem, papa de la Roma, oamenii regimului s-au gândit a forma o biserică catolică independentă de papa. Ba chiar şi ochiseră un preot pe care să-l facă episcop: părintele Martin Pârţac, paroh de Barticeşti; dar acesta i-a respins cu violenţă. Îmi aduc aminte că acest preot spunea: "Decât să fii un an cioară, mai bine o zi şoim. De vom cădea, să cădem cu zgomot, dar de credinţă nu ne lepădăm". Aşa cum am mai spus, regimul a trimis doi inspectori, două lepădături, care să-i lămurească pe preoţi, dat totul a fost în zadar. Episcopii toţi fuseseră arestaţi, la fel ca şi succesorii lor. Părintele Gheorghe Peţ care conducea Dieceza de Iaşi, a fost alungat de la Iaşi şi acum stătea la parohia sa, Butea. Când, în noaptea de Cristos Rege, în toamna anului 1950, părintele Peţ a fost arestat, un curier special a mers la Botoşani la părintele Wilhelm Clofanda să-i ducă vestea cea tristă şi să preia conducerea Diecezei de Iaşi. Parcă-l văd pe sărmanul bătrân cu ce emoţie a celebrat sfânta Liturghie de înmormântare a ultimului episcop de Iaşi, Marcu Glaser, în ajun de Rusalii din acelaşi an! Oare se gândea el atunci că nu va trece anul şi că el va avea de dus o cruce grea în Biserica lui Cristos? El fusese pus pe lista de succesiune la conducerea diecezei de către episcopul martir Anton Durcovici, iar acum cu duh de credinţă, cu această povară pe umerii săi gârboviţi, a început a urca cu anevoie Calvarul. Părintele Clofanda, ştiind că este păstorul diecezei, a început a merge pe la preoţi, a se interesa de problemele lor şi, mai ales, îi încuraja în acele zile de furtună ce se abătuseră asupra Bisericii Catolice. Dar tocmai acest lucru n-a fost pe placul celor fără Dumnezeu. Nu la multă vreme i s-a impus domiciliu obligatoriu la Botoşani. Nu mai avea voie să părăsească localitatea fără o aprobare specială. În acest caz preoţii au început a veni la dânsul, căci aveau nevoie de îndrumările păstorului lor. În luna ianuarie 1951 am mers şi eu la Botoşani. Cu acea ocazie părintele mi-a spus c-a fost la dânsul un trimis al stăpânirii, o lepădătură, care să-l lămurească. Dar el i-a zis: "Mă, ne-a pus Roma şi Biserica ca să apărăm credinţa, iar tu vrei s-o distrugi!" Acesta a fost începutul unei aspre şi tăioase dojane în urma căreia inima celui trimis s-a înmuiat şi a început a plânge. El a replicat: "Dacă acum eu dau înapoi, înseamnă să-mi pun capul pe tăietor!" La care părintele Clofanda i-a răspuns: "Pune-l tu şi eu îl pun alături de tine pentru credinţa lui Cristos! Uite mă, nişte copile ca Agata, Agnesa, Cecilia cum şi-au dat viaţa pentru credinţa lui Cristos, iar noi să ne lepădăm de ea?" Trimisul a plecat şi cred c-a raportat ce a păţit la Botoşani. La vreo lună de zile am trimis pe o doamnă din Roman, care avea rude la Botoşani şi am rugat-o să treacă şi pe la părintele Clofanda. El i-a spus ei: "Sunt informat că mă vor ridica". Când am mers eu pe la începutul lui martie, părintele nu mai era. Fusese dus la închisoare. Puţinele persoane care m-au întâlnit m-au rugat să nu le las măcar de Paşte fără sfânta Liturghie, ceea ce am şi făcut. În toamna anului 1955, târziu, părintele Clofanda a fost eliberat. A stat închis fără a fi fost judecat. L-am vizitat şi l-am găsit internat în spital la Botoşani. L-am salutat cu aceste cuvinte: "Te martirum candidatus laudat exercitus" (Pe tine, Doamne, te laudă ceata strălucită a martirilor). A zâmbit şi a făcut un semn cu mâna, un semn de refuz a oricărei laude. Mi-a povestit cum a fost la Sighetu Marmaţiei în celulă cu episcopul Anton Durcovici care în ultima vreme nu se mai putea ţine pe picioare. "Într-o dimineaţă toţi din celulă am cerut ca acest bolnav să fie dus la infirmerie şi îngrijit. L-au scos şi l-au dus într-o celulă singur unde a murit de frig şi de foame". Mi-a mai spus că în braţele lui a murit un preot de la Alba Iulia, numit Boga, ce fusese vicar general. Acestuia părintele i-a zis: "De-acum scapi de orice suferinţă şi mergi într-o lume mai bună". Părintele Clofanda a mai activat câţiva ani la Botoşani, iar acum se odihneşte în acelaşi cimitir cu mulţi dintre foştii săi "copii" pe care i-a îndrumat mereu pe calea mântuirii. Numele acestui preot se înscrie în acel şir destul de lung al atâtor persoane care au suferit pentru credinţă şi care au plătit un preţ destul de mare apărând drepturile şi libertatea Bisericii Catolice. Nu trebuie date uitării acele cuvinte ale credincioşilor din Botoşani: "Călăii ni l-au ridicat pe părintele". Cred că este expresia cea mai nimerită pentru a indica pe aceia care în numele libertăţii au dus atâtea persoane la suferinţă şi la moarte...".

Aşadar, părintele Anton Bişoc a fost primul paroh de Roman, o comunitate catolică veche, cu mai multe biserici, cea actuală, în care a slujit de multe ori fiind construită în stil oriental între anii 1927 şi 1942. La această dată, în oraş erau circa 400 de familii, din care majoritatea erau angajaţii fabricii de zahăr printre care şi directorul fabricii, olandezul Wanlen. În anii care au urmat, comunitatea s-a mărit datorită numărului mare de catolici din satele din împrejurimi care aveau serviciul la Roman şi din care foarte mulţi şi-au întemeiat aici familiile. Până în anul 2019, părintele Anton venea sau era adus de multe ori la Roman, mai ales în perioada sărbătorilor de Crăciun, Paşte şi hram, pentru a ajuta la spovezi. Cu acele ocazii, el a putut vedea cum timpul, intemperiile vremii, infiltrările de apă şi cutremurele de pământ au afectat grav rezistenţa bisericii, apărând fisuri la fundaţie, pereţi şi turnuri. Era necesară o consolidare generală, la care s-a lucrat timp de şase ani (1998-2004), când s-au făcut subzidiri la fundaţie şi au fost cămăşuite, împreună cu turnurile, cu plase de fier şi beton. Au fost ridicaţi patru stâlpi pe exterior încrustaţi în pereţi, câte doi pe fiecare parte; aceştia au fost legaţi de trei grinzi longitudinale şi trei transversale. Au fost reparaţi pereţii exteriori şi finisaţi cu var lavabil de o singură culoare, alb-închis, care scoate în relief arhitectura exterioară.

Între 20 decembrie 1951 şi august 1952, părintele Anton Bişoc a activat ca paroh de Oţeleni. A fost o perioadă scurtă, cu etape de persecuţie a parohului Carol Söhn şi a unor enoriaşi din comunitate. Datorită creşterii rapide a numărului catolicilor din Oţeleni, în anul 1948, sub conducerea preotului Söhn, au încep lucrările la biserica actuală care s-a construit cu mari greutăţi. Împreună cu credincioşii din Oţeleni s-au făcut cărămizile necesare, care s-au ars în hornuri la marginea satului. Varul necesar s-a adus cu trenul până la gara Sagna şi de acolo s-a cărat cu căruţele până la Oţeleni. De asemenea, fierul beton şi celelalte materiale necesare s-au adus tot cu căruţele tocmai de la Roman, dar cu mari greutăţi, după cum mărturisesc cei mai în vârstă din parohie; numai o dată li s-au confiscat şapte care de cereale la Roma, fără să li se dea nicio explicaţie, doar atât "descărcaţi şi plecaţi acasă". Atunci materialele de construcţie nu se dădeau dacă nu se ducea şi o bună parte de cereale, care erau adunate de la credincioşii din sat. Dar cum toate lucrările mari se fac cu jertfe, la fel s-a făcut şi actuala biserică din Oţeleni. Majoritatea cheltuielilor au fost suportate de credincioşii din Oţeleni care au renunţat şi la strictul necesar, familiile lor având un singur gând: să-şi vadă biserica terminată. Jertfele şi dorinţa nu le-a fost zadarnică căci muncind zi de zi şi an de an, şi-au văzut visul împlinit. Biserica care se construia cât timp a slujit acolo părintele Anton Bişoc are 44 m lungime, 18 m lăţime şi 16 m înălţime.

De la Oţeleni, părintele Anton Bişoc a fost transferat pentru perioade scurte de timp la Pustiana (1952-1953), Luizi-Călugăra (august - octombrie 1953) şi Prăjeşti (1953-1954). Despre o întâmplare trăită în acea perioadă, părintele Bişoc a scris în revista diecezană: "În 1954 eram vicar la parohia Prăjeşti şi făceam sfânta Liturghie în diferite filiale. În ziua de Crăciun, în una din filiale, la începutul sfintei Liturghii am spus poporului: «Oferim sfânta Liturghie de astăzi pentru episcopul nostru, ca bunul Dumnezeu să-l ajute acolo unde este». Când am ajuns cu sfânta Liturghie la ofertoriu, deodată a început a se cânta un cântec care circula pe acea vreme, potrivit cu împrejurările: «Asupra noastră o, Marie / întindeţi mantia cerească / şi braţul tău de sus din ceruri, / mereu, mereu ne ocrotească». Au urmat alte strofe în care se pomenea de părintele papa, de episcop şi de preoţi. În acea atmosferă, într-o biserică unde toată lumea cânta, deodată parcă ceva m-a oprit. N-am mai putut continua. Cu greu mi-am revenit. În acea cântare din ziua de Crăciun, amestecată cu lacrimile unui popor ce-şi plângea episcopul arestat, am văzut o jertfă plăcută lui Dumnezeu pentru cel ce suferea. Dar episcopul era deja în ceruri la acea dată, după cum aveam să aflu mai târziu...".

De la Prăjeşti, părintele Bişoc a fost transferat la Huşi (1955-1956), după care a activat ca profesor şi prefect la Seminarul din Iaşi (1956-1967). O fotografie din luna noiembrie 1956, publicată de părintele Petru Mareş într-o broşură ocazionată de împlinirea a 40 de ani de preoţie, redă superiorii adunaţi cu ocazia începerii cursurilor. Sunt cei care au contribuit la formarea seriei Monseniorului Petru Gherghel: pr. Leopold Nestmann, pr. Carolus Pakocs, pr. Anton Trifaş, Mons. Petru Pleşca, pr. Petru Andrei, pr. Rafael Friedrich, pr. Carmil Tocănel, pr. Anton Bişoc, pr. Carmil Gherghel, pr. Gaspar Bachmeier, pr. Anton Despinescu. Mai târziu avea să se adauge şi pr. Ioan Jicmon. Fiind formator pentru multe serii de seminarişti, despre anii când a activat în Seminarul din Iaşi putem culege multe mărturii de preoţii care au fost hirotoniţi în anii 1963-1975.

Între 1967 şi 1989, părintele Anton Bişoc a fost paroh la Cotnari. Printre activităţile mai importante pe care le-a desfăşurat în această parohie au fost: mărirea bisericii din Cotnari şi ridicarea turnului (în anul 1982), întreţinerea bisericii din Sprânceana (care a fost ridicată în anii 1956-1964) etc.

În anul 1989, părintele Anton Bişoc s-a pensionat pentru limită de vârstă şi s-a stabilit la Voievodeasa, care era filială a Parohiei Rădăuţi, alături de comunităţile din Putna (Coborârea Duhului Sfânt), Falcău (Preasfânta Inimă a lui Isus), Tibeni, Brodina, Clit (Înălţarea Sfintei Cruci), Gura Putnei şi Satu Mare. De aici a mers deseori la Cacica sau în alte biserici din Bucovina pentru a ajuta la spovezi, predici şi alte servicii liturgice, precum şi la Roman, unde era căutat de mulţi credincioşi de acolo sau din satele dimprejur.

La Voievodeasa a desfăşurat o activitate pastorală unică şi pasionantă: difuzarea revistei "Lumina creştinului" şi a altor publicaţii creştine. Preoţii din Dieceza de Iaşi rămâneau surprinşi de numărul enorm de reviste pe care părintele Anton le distribuia către mii de catolici din ţară şi străinătate. De multe ori, chiar şi cu ocazia spovezilor, părintele culegea adrese către care expedia după aceea diferite cărţi şi reviste. De multe ori, trimitea anumite materiale către toţi preoţii care activau în Dieceza de Iaşi şi nu numai. Cei care l-au vizitat la Voievodeasa se mirau de munca titanică pe care părintele Anton Bişoc o desfăşura acolo, menţinând un oficiu poştal în funcţiune până în prezent. Discutând de multe ori şi evocându-i activitatea de mesager al presei bune, părintele Cornel Cadar a ţinut să se menţioneze în paginile revistei diecezane numărul de abonamente pe care îl avea părintele Bişoc (unoeri peste 1.500), precum şi unele aspecte din acest apostolat. De exemplu, în anul 2011 părintele Anton Bişoc solicita tipărirea unei broşuri: "Nu cu prea mult timp în urmă v-am rugat să retipăriţi cartea «Lourdes». Treaba a mers şi eu am cumpărat peste 750 de exemplare pe care le-am trimis în toată lumea. (...) Acum doresc tare mult să mai apară ceva în cinstea sfintei Fecioare. E vorba de cartea «Fatima» tradusă de mine cu ani în urmă şi nu mai există nici un exemplar. Este o carte foarte bună şi actuală; este vorba de evlavia la Inima Neprihănită a Mariei. Eu mă angajez, dacă o am, să distribui cât mai multe în lumea de astăzi care orbecăie în întuneric". Redacţia răspunde: "Vom încerca s-o retipărim. Vă mulţumim pentru interes şi pentru munca de răspândire a cărţilor şi revistelor".

În paginile revistei "Lumina creştinului" au fost menţionate deseori mulţumiri adresate părintelui Anton Bişoc pentru expedierea acestei reviste la diverse adrese din ţară şi străinătate: "Mulţumiri celor care promovează şi susţin revista... Într-un mod cu totul deosebit se cuvine a fi scoşi în evidenţă: pr. Anton Bişoc de la Voievodeasa pentru cele mai multe abonamente, 1.480, pe care le distribuie în ţară şi peste hotare...". / "Vă scriu din dorinţa de a aduce mulţumiri prin intermediul rubricii "Poşta redacţiei" părintelui Anton Bişoc (Voievodeasa), care de mai bine de trei ani trimite lună de lună revista "Lumina creştinului" la fiica mea din Timişoara. Cred din tot sufletul că modul părintelui de a face apostolat în acest fel a dat roade... Am spus lucrul acesta pentru că în viaţa fiicei mele s-au întâmplat lucruri frumoase şi nu am cuvinte să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările". / "Îi mulţumesc preotului Anton Bişoc (Voievodeasa) pentru revistele pe care mi le-a trimis aici, în Israel. Prin această revistă intru direct în contact cu tot ceea ce se întâmplă în lumea creştină. Aici, în Israel, avem mereu nevoie de această revistă". / "Soţul meu şi locuitorii din sat sunt ortodocşi. Până acum trei ani eram o femeie mai mult disperată, deoarece nu puteam merge atât de des la biserică ca înainte. Dar acum trei ani era la Vaslui sfântul Mir. Erau mai mulţi preoţi. Eu m-am spovedit la pr. Anton Bişoc de la Voievodeasa. Acest preot a devenit de atunci îngerul meu păzitor. Eram supărată că nu puteam merge la biserică atunci când voiam, dar el mi-a dat diferite sfaturi şi mi-a trimis mai multe cărţi. Printre altele, mi-a spus să încerc să ajut unele persoane necăjite. Am simţit o mare bucurie... Mi-a schimbat total viaţa. Îi mulţumesc din suflet". / "Vreau să mulţumesc părintelui Anton Bişoc de la Voievodeasa pentru revistele «Lumina creştinului» trimise, pentru învăţăturile şi îndemnurile frumoase pe care mi le-a dat. Îmi place foarte mult această revistă pentru că mă ţine la curent cu tot ceea ce se întâmplă în ţară şi în lume. Când o citesc mă simt în România, mă văd la noi la Iaşi şi mă face fericită. Bunul Dumnezeu să-i dea multă sănătate şi alinare în toate. Aştept şi în continuare această minunată revistă". / "Prin intermediul acestei mici scrisori vreau să mulţumesc pr. Anton Bişoc din Voievodeasa, jud. Suceava, pentru cărţile şi revistele pe care mi le-a trimis, pentru mine înseamnă bucurie şi bogăţie sufletească". / "Mulţumesc şi pr. Anton Bişoc din Voievodeasa pentru revista "Lumina creştinului", pe care Sfinţia sa mi-o trimite". / "Vă rog dacă puteţi să-i transmiteţi mulţumiri din partea mea părintelui Anton Bişoc. Aş face asta eu, dar nu ştiu cum să-l contactez. Dacă puteţi personal sau dacă nu, prin intermediul revistei «Lumina creştinului». Va mulţumesc!".

Din articolele despre răspândirea presei bune putem desluşi şi câteva din motivaţiile pentru care părintele Anton Bişoc desfăşura un asemenea apostolat. În numărul din aprilie 1993, i s-a publicat articolul "O foaie dintr-un ziar", în care arătată importanţa presei creştine: "În cartea sa Ambasadorul lui Cristos cardinalul Gibbons povesteşte un caz care ar trebui să ne dea mult de gândit, mai ales în zilele noastre. În Statele Unite ale Americii, în secolul trecut, într-un oraş, un om s-a dus să cumpere ceva de la un magazin. Negustorul i-a dat tot ce a cerut, împachetându-i marfa într-o foaie de ziar vechi. Metoda de a împacheta marfa în ziar vechi era şi la noi înainte de ultimul război mondial. Omul a plătit, şi-a luat pachetul şi ajuns acasă îl desfăcu, dar ochii săi s-au oprit asupra ambalajului. Se uită lung, citi şi parcă tot mai mult, articolul respectiv îl atrase. Găsise pe acea foaie o lectură minunată cu spirit creştin, dar nu înţelegea nişte cuvinte: Biserica Catolică, credinţa catolică, cuvintele ce apăreau tot mai des. Se întrebă: "Oare ce este "catolic? În acel oraş nu exista cineva catolic care să-l lămurească, să-i poată da vreo explicaţie. Pe cine să întrebe? Îi veni o idee; la vreo 70 km. se afla un oraş mare; poate acolo va găsi pe cineva care să-l lămurească. Scrise o scrisoare în acest scop iar pe plic puse ca adresă: către preotul catolic. Dedesubt, numele oraşului. Plicul ajunse în mâna episcopului catolic din acea localitate, care l-a trimis îndată la un preot. Omul căpătă lămuririle cerute. S-a convertit nu numai el, dar şi unii prieteni şi cunoscuţi. Acesta a fost începutul comunităţii catolice din acea localitate. Ea a devenit apoi una înfloritoare. Totul a pornit de la o foaie dintr-un ziar catolic. A fost desigur la bază harul lui Dumnezeu, care s-a folosit de presa catolică pentru a deschide acestui om, şi prin el şi altora, calea spre adevăr. În lumea modernă în care trăim, presa are un mare rol. Ea trebuie să fie mijlocul prin care să se ducă mai departe mesajul lui Isus Cristos, ca toţi să afle că numai el "este calea, adevărul şi viaţa".

Am trecut nu de multă vreme prin gara Paşcani şi m-a lovit faptul că în holul mic al gării, acolo unde se dau bilete, erau trei tarabe mari: două la ieşirea spre peron şi una spre oraş; toate erau pline de tot felul de tipărituri: cărţi, ziare, reviste ilustrate, pornografice... Lumea trecea, privea îndelung şi apoi cumpăra, dând banii pe marfa ce avea apoi să le otrăvească sufletul: lecturilor rele. Am dat crezare la scrierile celor fără Dumnezeu, dar am văzut că fără credinţă nu mergi decât spre închisoare. Eu sunt sigur că descrierea căderii mele prin ziare va îmboldi pe alţii să facă la fel ca şi mine. Aşa de tare a tulburat presa cea rea fericirea vieţii mele. Când mă gândesc la nenorocirea mea, atunci văd cum literele devin uriaşe, se târâie, se încolăcesc unele cu altele şi din acest haos neobişnuit mă priveşte în faţă, ca o pocitanie ce rânjeşte, un diavol". Astăzi crimele, violurile şi multe alte rele cresc la număr; oare nu e de vină şi presa care le face atâta publicitate? Lumea s-a îndepărtat de Dumnezeu şi de unde pleacă duhul evangheliei lui Isus Cristos, intră Satana cu toate relele sale. Marele om de stat englez Gladstone spunea: "Oamenii vorbesc mereu despre problemele arzătoare ale zilei. Dar există numai o singură problemă arzătoare: Evanghelia lui Isus Cristos. "Şi această evanghelie trebuie făcută cunoscută prin toate mijloacele moderne, mai ales prin presă. Episcopul francez Ruch de Strasbourg scria odată într-o publicaţie: "Când voi fi bătrân şi nu voi mai putea munci, îmi voi folosi puterile care mi-au rămas spre a străbate Franţa în lung şi în lat, ca pretutindeni să vestesc adevărul: presa e mai trebuincioasă decât şcoala, căci ea formează opinia publică şi este şcoala oamenilor maturi". Conciliul II Vatican îndeamnă pe creştini să citească şi să răspândească presa catolică, pentru a-şi putea forma o idee creştină asupra tuturor evenimentelor.

Presa catolică, periodicele, cărţile bune, chiar dacă nu-s prea multe trebuie recomandate, răspândite cu orice ocazie; e bine a profita de orice moment spre a le face cunoscute la cât mai mulţi. Cuvântul lui Dumnezeu se predică la Biserică, dar poate unii nu vin să-l asculte. Având în casă o revistă, sau o carte bună, într-o clipă de răgaz unul sau altul va avea poate curiozitatea de a o lua în mână, iar harul lui Dumnezeu nu va întârzia să-şi facă efectul.

Orice tipăritură creştină este o sămânţă de grâu aruncată în ogorul Bisericii. Cine ştie când şi în ce împrejurare ea va cădea în mâna unui suflet întristat, însetat de adevăr şi va aduce părintele Arthofer, care a fost capelan la mai multe închisori din Germania, la o întrebare pusă unui puşcăriaş "Ce influenţă a avut asupra ta presa?", a primit acest răspuns: "Eu nu ştiu dacă Gutemberg când a inventat tiparul a ascultat de o inspiraţie divină sau o şoaptă a Satanei. Cel puţin eu m-am nenorocit din cauza roade pe care poate noi nu le vom cunoaşte niciodată pe acest pământ. Poetul german Hermann Haessel spunea: «Procură-ţi cărţi bune în casa ta; ele vor răspândi forţa proprie şi vor continua să fie un izvor de binecuvântare pentru copiii şi nepoţii tăi»".

Unele din aceste idei sunt preluate în articolul "Gânduri de Ziua Presei": "Părintele Arthofer, un preot german care a lucrat ani de zile prin diferite închisori, a pus o întrebare la mai mulţi deţinuţi şi i-a rugat să răspundă în mod sincer la ea. Iată întrebarea: "Cum a influenţat presa viaţa mea?" A primit diferite răspunsuri: 1) Eu nu ştiu dacă Gutemberg, atunci când a descoperit tiparul, a ascultat de o inspiraţie a lui Dumnezeu sau de o şoaptă a Satanei. Eu am naufragiat datorită cărţilor rele; 2) Eu am dat crezare cărţilor nelegiuite, însă am văzut că fără credinţă nu se merge mai departe decât cel mult la puşcărie; 3) Eu ştiu că descrierea exactă a căderii mele din ziar a stimulat şi pe un altul la aceeaşi faptă. El are acum de suportat aceeaşi soartă ca şi mine. Eu socot că asta nu e un lucru bun; crimele descrise într-un anumit mod în ziare sunt un stimulent pentru alţii; 4) Presa cea rea a tulburat fericirea vieţii mele...

Cred că şi alte lucruri s-ar putea spune despre ce au de ispăşit cei care au citit şi răspândit literatură otrăvită. Proal spunea: "Cărţile sunt cei mai mari binefăcători, dar şi cei mai mari răufăcători ai omenirii". Iată pentru ce mama lui Windthorst, om politic german din secolul trecut, când acesta a plecat de acasă, i-a dăruit călimara şi tocul, spunându-i: "Aici ai călimara şi tocul tatălui tău mort. Vai de tine dacă tu le vei folosi pentru ceea ce nu este adevărat, nobil şi creştinesc". Dacă atâta lume se nenoroceşte citind presa cea rea, noi creştinii avem datoria de a face un bun apostolat citind şi răspândind numai ceea ce este spre binele nostru şi spre slava lui Dumnezeu. Trebuie să fim cuprinşi de o sfântă râvnă pentru lumina adevărului ce se revarsă din învăţătura lui Isus Cristos. Dacă predica din biserică este obligaţia preoţilor pregătiţi pentru aşa ceva, atunci fiecare creştin e dator a lucra la răspândirea împărăţiei lui Cristos şi prin alte mijloace pe care le poate avea; unul dintre acestea este presa catolică: a da cuiva o carte bună, a-l îndemna s-o citească sau să-şi procure o revistă catolică etc. Lady Fullerton (18121885) povesteşte: "Când eram de zece ani mi-a căzut în mână cartea lui Chateaubriand Geniul creştinismului. Cartea aceasta a însemnat o schimbare mare în viaţa mea. O lume nouă se deschidea în faţa mea. Pentru prima dată aflam ceva despre credinţa catolică. Poezia care se manifesta în gânduri şi frumuseţea stilului m-a vrăjit". În anul 1848 ea s-a convertit şi a devenit catolică.

Episcopul Ruch de Strasbourg scria odată într-o revistă: «Când eu voi fi bătrân şi nu voi mai putea face ceva, îmi voi folosi ultimele puteri ce mi-au mai rămas ca să străbat întreaga Franţă şi să vestesc pretutindeni: presa este încă mai necesară decât şcoala, căci ea formează opinia publică şi este şcoala celor maturi». Conciliul Vatican II insistă asupra presei catolice pentru ca publicul să aibă idei concrete asupra vieţii Bisericii. Credincioşii sunt îndemnaţi la citirea şi răspândirea presei catolice spre a putea să-şi formeze o judecată creştină asupra tuturor evenimentelor. În fiecare familie ar trebui să se găsească anumite cărţi, cum ar fi: Noul Testament, Imitaţiunea lui Cristos, catehismul, o revistă catolică cel puţin şi alte cărţi pentru copii, din care momentan avem, nu ne putem plânge că ducem lipsă. Ce frumos şi nobil ar fi ca la formarea unei familii noi, aşa cum se obişnuieşte ca tinerii soţi să primească diferite cadouri formate din obiecte de gospodărie, să li se ofere un mic pachet care să conţină: Noul Testament, Imitaţiunea lui Cristos, o revistă catolică şi alte cărţi bune...

«Secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini». Fiecare creştin se poate înrola în această muncă de apostolat prin citirea şi răspândirea presei bune. A da cuiva o carte bună, a-l îndemna s-o citească sau să-şi procure o revistă catolică B iată munca de apostolat în care se poate înrola fiecare creştin".

În articolul "Mărturia unui preot despre presa catolică", părintele Anton Bişoc ne-a transmis şi alte motivaţii pentru a citi şi răspândi publicaţiile creştine, evocând şi marele apostol al presei din Dieceza de Iaşi, părintele Anton Gabor: "Biserica a primit de la Isus Cristos misiunea de a vesti evanghelia mântuirii la toate popoarele. "Mergeţi aşadar, faceţi ucenici din toate naţiunile. Învăţaţi-i să păzească toate cele ce vi le-am poruncit eu. Iată eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii" (Mt 28,19-20). Potrivit acestei porunci, Biserica a trimis misionari în toată lumea, a format laici în acelaşi scop şi s-a folosit de toate mijloacele moderne de comunicare spre a vesti cuvântul lui Dumnezeu. Apostolii lui Isus nu s-au mulţumit numai să-l anunţe prin viu grai, dar unii l-au scris, ca să ajungă cât mai departe şi să poată fi păstrate aceste comori ale învăţăturii aducătoare de mântuire. Aşa au apărut Noul Testament, apoi scrierile Sfinţilor Părinţi. Mijloacele moderne de comunicare sunt folosite astăzi spre a vesti învăţătura lui Isus; printre acestea se numără şi presa. La noi în ţară, înainte de război se formase o presă catolică. Într-o anumită măsură satisfăcea cerinţele acelor timpuri. Dar a venit puhoiul comunismului când totul a fost distrus. După ani de aşteptare şi speranţe a venit şi libertatea presei. Biserica are publicaţiile ei, care merită a fi citite şi sprijinite, căci au menirea de a lupta împotriva răului şi a vesti cuvântul adevărului. Poate nu toţi înţeleg îndeajuns rolul presei catolice astăzi. tocmai spre a scoate puţin în lumină acest lucru, scriu aceste rânduri. Episcopul german Ketteler spunea: "Un catolic care nu sprijină după puterile sale presa catolică, n-are dreptul să se numească un fiu bun al Bisericii". Când Iosif Sarto, viitorul sfânt papă Pius al X-lea, a ajuns patriarh de Veneţia, era hotărât, ca un adevărat păstor, să ducă la înflorire viaţa catolică şi, în acest sens, a avut o atenţie deosebită pentru presa catolică. Deseori obişnuia să spună: "Chiar de-ar trebui să-mi vând crucea pectorală, veşmintele bisericeşti, mobila mea, ca să asigur existenţa unei singure publicaţii catolice, aş face-o bucuros". Un om de stat francez, Combes zicea: "Dacă trei pătrimi, sau chiar patru cincimi dintre catolicii din Franţa s-au îndepărtat de Biserică, aceasta e opera presei". Negreşit nu a celei bune, dar a aceleia care răspândeşte împărăţia Satanei.

Iată pentru ce Biserica prin Conciliul Vatican II ne învaţă: "credincioşii să fie îndemnaţi asupra necesităţii de a citi şi răspândi presa catolică pentru a putea să-şi formeze asupra tuturor evenimentelor o idee creştină". Într-o publicaţie catolică ni se expun diferite evenimente din viaţa bisericii, care desigur ne interesează.

Am citit cu ani în urmă despre un mare apostol al presei catolice, un fochist de pe locomotiva unui tren. Se numea David Daze. Trăia în America. De-a lungul căii ferate pe care o străbătea adesea locuiau familii catolice, care nu aveau biserică decât la capătul de linie, la mare distanţă. Vedeau rara un preot. David era abonat la diferite reviste şi ziare catolice. Lua cu sine din cele citite, le făcea pachet, iar când trecea pe lângă o fermă fluiera locomotiva şi arunca pachetul cu tipărituri. A ajuns să adune 600 de reviste pe care le colecta de la prieteni şi cunoscuţi. Când i s-a interzis să facă aceasta în timpul serviciului, le trimitea la puşcării, spitale... Nu era plătit pentru aceasta. Dar a fost răsplătit de Dumnezeu: pe patul de moarte a fost înconjurat de copiii săi, dintre care unul era preot iezuit, iar altul dominican. E important să ai în casă o publicaţie catolică. Poporul nostru credincios dă cu bucurie un ban pentru a zidi o biserică, pentru un clopot nou, pentru vreo operă de binefacere. Presa catolice, pot spune, este o operă de mare valoare pentru răspândirea învăţăturii creştine. O revistă catolică, un ziar, sunt ca o sămânţă de grâu aruncată într-un ogor; mai curând sau mai târziu va încolţi şi va aduce rod.

Voi încheia aceste gânduri cu o amintire din copilărie. Au trecut 60 de ani de atunci. Tatăl meu, un ţăran cu trei clase primare, era abonat la diferite reviste catolice, ba chiar era un fel de mandatar; le primea, le distribuia şi trimitea bani la redacţie. Era cunoscut cu mons. Anton Gabor, marele apostol al presei catolice de la Iaşi. Tocmai era la studii în Italia şi se pregătea la Preoţie răposatul meu frate, părintele Bernard. Îmi aduc aminte cum tata şi cu un frate mai mare i-a scris o scrisoare cam lungă, dându-i anumite îndrumări pentru viitor. Îi cerea cu insistenţă a se pregăti în mod deosebit la trei lucruri: predica, presa şi catehismul. Îi cerea să se pregătească să predice bine şi frumos, să se ocupe de catehizarea copiilor şi a tinerilor şi să răspândească presa catolică. Úin minte că i-a scris aceste cuvinte: "Ai auzit un preot spunând de pe altar: "Oameni buni, avem aici în Moldova două reviste catolice: "Viaţa" la Săboani şi "Lumina creştinului" la Iaşi. Abonaţi-vă la ele, căci sunt scrise pentru folosul vostru!" Ştiu că scrisoarea se încheia şi cu aceste cuvinte mai tari: "Dacă n-ai de gând a te ocupa de cele trei lucruri, poţi să te duci şi să nu mai vii la ţară!" Iată pentru ce ni se cere să sprijinim cu toate puterile presa catolică: este o armă puternică pentru răspândirea adevărului în lumea de astăzi...".

În articolul "La ce folosesc cărţile bune?", părintele Anton Bişoc doreşte să ne transmită câteva răspunsuri interesante: "Scriitorul belgian Maurice Maeterlinck (1862-1949), în cartea sa "Viaţa termitelor", descrie o întâmplare interesantă şi tare curioasă. Odată, un colonist din Africa a plecat mai mult timp de acasă. Când s-a întors nu i s-a părut nimic deosebit, dar când a intrat în casă şi a vrut să se aşeze pe un scaun, acesta s-a prăbuşit cu tot cu dânsul la pământ; masa de care a vrut să se prindă a căzut şi ea foarte repede; uşorii interiori de la uşa casei, de care s-a rezemat, s-au prăbuşit deodată şi au ridicat nori de praf, iar acoperişul a căzut şi el. Ce se întâmpla? În lipsa lui, termitele au pătruns în locuinţă şi au ros totul, iar acum s-au văzut roadele a ceea ce au putut să facă aceste animale mici. Istoria aceasta este una care se repetă şi astăzi în lumea în care trăim. Este ceva care roade sufletele oamenilor, le macină pe nesimţite tot ce au mai nobil şi sfânt, iar oamenii se prăbuşesc fără a-şi da seama de unde vine pierzarea lor. Ce este acest cancer care roade sufletele multor oameni, mai ales al celor tineri? Este presa cea rea care le otrăveşte sufletul şi ajung să spună: "Eu nu mai cred! Cine ştie dacă mai este ceva după moarte! Să bem şi să ne distrăm, căci poate mâine vom muri!". E bine să ne reamintim aici lupta pe care a dus-o la noi regimul comunist împotriva credinţei, folosindu-se de presă. Regimul tipărea cărţi foarte multe şi ieftine. Erai obligat să faci abonament la anumite ziare sau reviste. A fost chiar o vreme când, înainte de începerea serviciului, în instituţii trebuia să se citească articolul de fond din "Scânteia", ziarul oficial al partidului. Chiar dacă oamenii nu credeau tot ce se scria, totuşi de la o vreme rămâneau anumite idei în capul lor.

Noi avem harul cel mare de a fi creştini, de a-l cunoaşte pe Isus Cristos, de a face parte din Biserica care este clădită pe temelia adevărului. Noi avem acea credinţă pe care atâţia martiri au apărat-o cu preţul sângelui lor. Pentru a păstra această făclie aprinsă în sufletele noastre, credinţa, pe lângă alte mijloace, noi avem presa. Sunt cărţile şi toate tipăriturile de orice fel care ne aduc în faţa ochilor învăţătura lui Isus Cristos. Episcopul german Ketteler spunea: "Un catolic care după puterile sale nu sprijină presa catolică, nu are dreptul să se numească un bun copil al acestei Biserici".

Ce avem de făcut? Avem din mila Domnului libertate de a tipări şi de a putea să ne procurăm tot felul de cărţi bune, să facem abonamente la diferite reviste catolice. Să nu neglijăm acest lucru. În fiecare casă ar trebui să fie Noul Testament, un catehism şi alte cărţi bune pe care Biserica ni le pune la îndemână. O carte bună, nu trebui să ne mulţumim numai să o citim, dar să o recitim adesea, căci ea este o hrană binecuvântată pentru sufletul nostru.

O persoană căreia un preot i-a dat câteva cărţi bune îi scrie astfel: "Mă străduiesc să-mi însuşesc continuu conţinutul acestor cărţi şi, pe cât posibil, să împărtăşesc şi altora aceste minunate învăţături. Vă mărturisesc cu sinceritate că, deja, simt o mare schimbare în felul meu de a trăi şi de a mă comporta cu cei din jur. Şi aceasta numai după ce am citit o parte din cărţile respective...". Cărţile bune au rolul de a ne întări în credinţă, de a ne hrăni sufletul, de a ne lumina şi încuraja pe calea vieţii. Ferice de creştinul care va da de gustul cărţilor bune: sufletul său va fi mereu plin de dorinţi sfinte, de gânduri bune şi va râvni mereu să facă numai binele. Lucrul acesta îi va asigura o mângâiere în ceasul morţii...".

Ca o încununare a activităţii pastorale pe care a desfăşurat-o în comunitatea din Voievodeasa, alături de părintele Eduard Ferenţ, preotul Anton Bişoc a redactat un articol despre "sfinţirea şi dedicarea altarului" bisericii de acolo, eveniment care a avut loc în ziua de 3 iulie 2005: "După ce au fost terminate toate lucrările de renovare şi refacere a bisericii din comunitatea Voievodeasa, din Parohia Rădăuţi, la cererea parohului, pr. Iosif Doboş, a consiliului parohial şi a credincioşilor, duminică, 3 iulie, PS Petru Gherghel, în prezenţa unui mare număr de credincioşi şi preoţi, a sfinţit şi dedicat altarul principal şi biserica în cinstea sfinţilor apostoli Petru şi Paul. În pastoraţia acestei comunităţi sunt implicaţi pr. Anton Bişoc şi pr. dr. Eduard Ferenţ. Conform unor statistici recente, aici trăiesc 22 de familii şi 50 de credincioşi. Orice biserică este un lăcaş sfânt plăcut lui Dumnezeu. Orice biserică este casa lui Dumnezeu şi poarta cerului. Sfântul Ioan Gură de aur spunea: "Dumnezeu a orânduit bisericile ca nişte porturi aşezate la mare, pentru ca noi, copleşiţi de grijile pământeşti, să avem un loc de scăpare şi de linişte sufletească". Iar marele predicator Lacordaire zicea: "Lăcaşurile sfinte sunt în lumea aceasta ceea ce sunt stelele pe firmament: un izvor de lumină, de căldură şi de viaţă". Biserica are o istorie ce a rămas scrisă pentru toate generaţiile într-un monument ce se află chiar în faţa ei, aproape de intrare.

"Monumentum Altaris Ecclesiae veteris ligneae aedificatae anno 1822, abolitae anno 1865" ("Monumentul altarului vechii biserici din lemn clădită în 1822 şi desfiinţată la 1865"). Acesta este anul când a intrat în funcţie biserica actuală: are deci 140 de ani. În anul 1775 Imperiul Habsburgic a smuls din trupul Moldovei, care era supusă turcilor, partea de nord, numită Bucovina. Fiind o regiune cu păduri întinse şi cu minereuri au venit din toate părţile diferiţi colonişti ca să lucreze. Ei s-au aşezat pe o vale numită "Furstental". Aici şi-au înălţat o biserică din lemn. A venit apoi şi un preot şi s-a format o parohie. Peste câteva zeci de ani au ridicat biserica actuală şi o şcoală. Totul a mers bine până la al Doilea Război când populaţia de origine germană s-a repatriat. Au rămas numai câţiva. Printr-o eroare administrativă biserica a fost trecută în proprietatea statului care a dat-o în funcţie cultului ortodox.

După evenimentele din anul 1989, pr. Iosif Doboş, printr-un proces, a reuşit să recapete biserica şi să fie redată cultului catolic. Lăcaşul era într-o stare dezolantă. Era absolut nevoie de o reparaţie capitală. Dar cine s-o facă şi cu ce mijloace? Pe când pr. Eduard Ferenţ era paroh de Rădăuţi, familia Zaremba Ionel cu soţia sa Lenuţa din Voievodeasa s-a oferit să susţină lucrările. Cheltuielile au fost mari, dar oamenii au făcut cu multă bunăvoinţă acest lucru pentru slava lui Dumnezeu.

Biserica a devenit de nerecunoscut. Chiar de la intrare, în curte, te întâmpină o alee cu dale colorate şi cu diferite flori deoparte şi de alta. La intrarea în biserică este decretul episcopal în care se spune: "Am sfinţit şi dedicat cu solemnitate altarul principal şi biserica în cinstea sfinţilor apostoli Petru şi Paul. Prin acest act şi prin această celebrare vrem să aducem slavă lui Dumnezeu Tatăl prin Fiul său, să arătăm tuturor credincioşilor noştri vii şi răposaţi un semn de recunoştinţă şi respect mai ales faţă de binefăcători". Aici se va celebra sfânta Liturghie; aici va rămâne Cristos prezent în sfânta taină a altarului; aici creştinii îşi vor găsi pacea şi liniştea sufletească, atunci când îl vor căuta pe Dumnezeu. Ferice de cei care îşi vor găsi timpul pentru a vizita acest lăcaş".

Doresc să închei acest periplu prin locurile unde a activat părintele Anton Bişoc cu menţionarea unor momente semnificative din ultimii ani ai vieţii Sfinţiei sale. Am elogiat deja activitatea pe care a desfăşurat-o în domeniul răspândirii presei bune, seva care l-a ţinut mereu activ, abil şi disponibil până în urmă cu puţin timp.

Jubileul de aur al hirotonirii sacerdotale l-a celebrat sâmbătă, 17 octombrie 1998, în biserica "Trupul Domnului" din Gherăeşti, unde a avut loc o concelebrare solemnă la care au participat Preasfinţitul Petru Gherghel, episcop de Iaşi, Mons. Aurel Percă, vicar general, un mare număr de preoţi şi credincioşi. Părintele Anton Bişoc şi-a exprimat dorinţa de a concelebra în această biserică pentru că în ziua de 17 octombrie 1948 a fost hirotonit preot la Gherăeşti de către episcopul Marcu Glaser. Sărbătoritul a adus mulţumiri bunului Dumnezeu pentru marea taină a Preoţiei pe care Cristos a lăsat-o Bisericii sale şi a cerut binecuvântarea lui Dumnezeu asupra tuturor preoţilor, a persoanelor consacrate şi a poporului nostru credincios.

După 10 ani, în biserica din Rădăuţi, în cadrul unei Liturghii din ziua de duminică, 19 octombrie, părintele Anton Bişoc a sărbătorit împlinirea a 60 de ani de când a fost hirotonit preot la Gherăeşti, la 17 octombrie 1948, prin impunerea mâinilor şi rugăciunea de consacrare a episcopului Marcu Glaser. S-a evidenţiat şi atunci că părintele Anton colaborează cu Editura "Presa Bună" prin traduceri, dar şi distribuind lunar câte 1.350 de reviste "Lumina creştinului" pe adresa multor persoane atât din ţară, cât şi din străinătate.

În ziua de 17 mai 2014, printre preoţii prezenţi la Liturghia de beatificare a episcopului martir Anton Durcovici a fost şi părintele Anton Bişoc. Pentru Sfinţia sa evenimentul beatificării a avut o încărcătură emoţională maximă, întrucât episcopul i-a fost rector şi profesor, aşa cum am menţionat pe larg în prima parte a acestui studiu.

În ziua de 17 octombrie 2018, când a împlinit 70 de ani de preoţie, părintele era internat pentru recuperare la Centrul Medical din Barticeşti, unde a celebrat Liturghia în capela spitalului. A doua zi (18 brumărel) a fost invitat la Consiliul Pastoral Diecezan de la Traian. Preasfinţitul Petru Gherghel a elogiat activitatea părintelui şi i-a oferit un ornat. Jubilantul a vorbit din scaunul cu rotile, fiind recunoscător lui Dumnezeu pentru darul Preoţiei şi pentru tot ce a primit în cei 70 de ani. A enumerat câteva principii care au făcută posibilă o aşa îndelungată pastoraţie: ocupaţia continuă, rugăciunea, adoraţia euharistică, răspândirea publicaţiilor creştine. În paginile revistei "Lumina creştinului" s-a scris: "Părintele, la vârsta pe care o are, merge în fiecare duminică la Rădăuţi pentru a sta la dispoziţia celor ce vor să se spovedească. Cu privire la publicaţiile creştine, a mărturisit că pasiunea aceasta o are de la tatăl său care a fost prieten cu un seminarist, Petru Baciu (mort în Primul Război Mondial). Seminaristul l-a ajutat mult pe Mons. Anton Gabor în distribuirea publicaţiilor creştine. Sărbătoritul, care expediază lunar în cele mai îndepărtate colţuri şi la cei mai izolaţi creştini 1.500 de exemplare ale revistei "Lumina creştinului", pe lângă alte cărţi, a vorbit despre importanţa publicaţiilor creştine, mai ales în zilele noastre. În final a recomandat tuturor să citească şi să mediteze cartea Preoţia veşnică de card. Henry Esward Manning. Cei prezenţi l-au aplaudat îndelung şi i-au urat mulţi şi fericiţi ani!"

În primul paragraf am menţionat întâlnirea dintre papa Francisc şi părintele Anton Bişoc, eveniment ce a avut loc în ziua de 1 iunie 2019. În catedrala din Iaşi, peste 800 de persoane în vârstă şi bolnavi îl aşteptau. Suveranul pontif a dat jos cordonul separator, i-a îmbrăţişat şi a dat mâna cu ei. După ce a primit o lumânare aprinsă de la cel mai în vârstă preot din Dieceza de Iaşi, Anton Bişoc, de 98 de ani, şi de la un tânăr ce urmează să devină preot, a depus-o la icoana fericitului Anton Durcovici, s-a rugat Bucură-te, Marie cu cei din biserică şi i-a binecuvântat pe bolnavi. "Vreau să vă dau tuturor binecuvântarea mea cu mulţumirea că sunteţi aici. Vă mulţumesc că aţi venit, că sunteţi cu bolnavii şi vă mulţumesc vouă, care purtaţi înainte boala oferind-o Domnului... Vă rog frumos să nu uitaţi să vă rugaţi şi pentru mine", le-a spus papa bolnavilor.

De câteva luni, părintele Anton Bişoc şi-a schimbat domiciliul, fiind cazat la Căminul pentru Vârstnici din Gherăeşti, aflat în administraţia Asociaţiei "Caritas" din Roman. Aici, părintele va fi vizitat şi felicitat de episcopii Iosif Păuleţ şi Petru Gherghel, precum şi de numeroşi preoţi, persoane consacrate şi laici.

La mulţi şi sănătoşi ani, părinte Anton!

Pr. Alois Moraru

* * *

Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 1921 - 10 septembrie - 2021: ANTON BIŞOC - primul preot de pe teritoriul Moldovei care împlineşte un secol de viaţă

lecturi: 4729.