Misionarele Carităţii: carisma Maicii Tereza pentru afgani

de Antonella Palermo

A asculta nevoile momentului, a-l ruga intens pe Duhul Sfânt, apoi a decide aderând la voinţa Domnului. Este moştenirea spirituală a Maicii Tereza de Calcutta, canonizată la 4 septembrie 2016, o viaţă oferită pentru slujirea faţă de cei mai săraci dintre săraci. Case călugăreşti deschise în toate continentele. Un stil contemplativ pe străzile din lume. O femeie care, aşa cum ne spunea în urmă cu cinci ani superioara generală, sr. Prema, n-a făcut niciodată un pas înapoi în apărarea demnităţii persoanelor. A cincea aniversare a recunoaşterii sfinţeniei sorei albaneze se împleteşte cu evenimentul Misionarelor Carităţii care au trebuit să părăsească - după cincisprezece ani - Afganistanul. Uneori Duhul sugerează să se rămână, alteori să se plece. Pentru ele a venit momentul să plece, să plece din Kabul. Însă nu fără cei 14 copii cu dizabilităţi pe care au reuşit să-i aducă în Italia cu ele şi împreună cu care sunt primite într-o casă a Comunităţii, la periferia Romei.

"Este Isus care suferă şi care trebuie să fie iubit, care cere iubire şi care dăruieşte iubire": cu discreţia care marchează din totdeauna activitatea lor, surorile ne povestesc această acţiune a lor de a face spaţiu unei experienţe - aceea a primirii copiilor afgani - trăită pentru ele ca o "adevărată revoluţie" care impune o reaşezare logistică, o redefinire a îndatoririlor, un surplus de energii. Însă forţele vin de la Domnul. Şi de la copiii înşişi. "Aceşti copii ne dăruiesc şi nouă: duioşie, relaţii, în manieră diferită de modul în care le gândim noi. Ne cer să ne relaţionăm cu ei şi ne dau capacitatea de a iubi; ne lărgesc inima pentru a putea iubi mai mult. Şi iubesc şi ei". Cu o forţă dezarmantă care se lasă interpelată încontinuu de realitatea concretă care cheamă, desperechează şi transfigurează, sora care ne vorbeşte [respectăm dorinţa sa de anonimat] ne face să privim micimea, cum făcea Maica.

"Sunt fiinţe capabile să iubească mult şi ne surprind şi cu un simplu zâmbet, deşi nu ne cunosc bine, deoarece cunosc puţinele surori venite cu ei", povesteşte ea. Gesturile de îngrijire cotidiană dăruiesc adieri neaşteptate de veselie şi întărire reciprocă: eventual după ce au schimbat un copil, el face aluzie la un zâmbet. Sau sunt chemate de o fată oarbă: «Sister, sister!». Această căutare de contact, de comunicare posibilă, în pofida a toate, dă de înţeles că oaspeţii îşi dau seama de prezenţa lor. Şi este o învăţare reciprocă, fără pretenţii, fără etichete. Învăţăm şi de la surorile noastre care au venit în urmă cu nici o săptămână. Ele îi înţeleg mult mai bine decât noi pe aceşti copii pentru că au trăit mult timp cu ei. Înţeleg când sunt furioşi, când le este foame, când sunt mulţumiţi, când se simt rău".

Misionarele venite din Kabul, deşi în încercarea pe care au trebuit s-o suporte, continuă să slujească, nu s-au oprit. Faptul de a fi putut să aducă aceşti copii le dă multă bucurie. "Aceasta este carisma noastră: să trăim setea lui Isus în orice loc, cu oricine ne aflăm". Încredere în Dumnezeu şi în Sfânta Fecioară Maria: a fost stânca de care s-au prins mai ales în ultimele zile de rămânere în Afganistan. "Multă încredere în Dumnezeu. Este unicul sprijin, unica putere. O mare abandonare în mâinile sale rugându-ne mult pentru a ne abandona lui. Prezenţa Sfintei Fecioare Maria a fost foarte puternică. A trăi în mijlocul suferinţei, a trăi crucea, împreună, însoţind, a suferi şi noi cu ei: asta face parte din carisma noastră. La picioarele atâtor calvaruri". Cu ce beneficiu? "Rodul suferinţei este iubirea. Suferinţa comportă mereu două consecinţe: ori te face dur, ori te topeşte. Depinde de modul în care se îmbrăţişează şi cu cine. Isus a suferit mult pentru a ne învăţa ce să facem cu suferinţa. A fi cu unul care suferă înseamnă a împărtăşi, a intra, iar rodul este iubirea. Este iubirea, atât. Pentru că atunci când cineva suferă, şi nu poţi face nimic, poţi doar să iubeşti, a stai cu persoana şi s-o iubeşti acolo unde este, cum este, în acel moment".

Ne amintim împreună de uciderea a patru surori în Yemen, în martie 2016. "Martire ale indiferenţei", aşa a comentat papa masacrul. Ce înseamnă, acum, faptul că au plecat din Afganistan? Ne este explicat că orice misiune implică un discernământ în sine. Intervine Duhul. "Nu putem face o regulă pentru toate situaţiile. Deşi este puternică dorinţa de a rămâne cu oamenii, trebuie ascultat şi Duhul Sfânt. Ceea ce vrea de la noi în acel moment. În Yemen a fost cerută viaţa - ne spune sora - aici a fost cerută plecarea. Duhul ne poate spune lucruri diferite în funcţie de situaţii, nu putem lua o decizie pentru toate. Chemarea noastră este să stăm cu săracii, apoi Duhul este cel care ne spune cum". Se insistă asupra valorii discernământului, foarte important în viaţa fiecărei persoane, în fiecare clipă. Şi o amintim iar pe Maica fondatoare, care "nu avea atâtea proiecte, proiectele le-a făcut Dumnezeu cu ea". "Ea răspundea la nevoia de moment şi adesea spunea asta: «Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, eu numai am ascultat»". Tereza, o femeie de rugăciune care îl asculta pe Dumnezeu în inima sa şi "chiar şi atunci când nu-l simţea, în realitate era aşa de unită cu el, în propria obscuritate, încât înţelegea ceea ce voia el în acel moment".

Ne ajută atunci cuvântul "răbdare" care conţine în sine "pasiune" şi "aşteptare". Tocmai asupra capacităţii de a aştepta se opreşte: "Uneori nu găsim răspunsurile, nu avem mijloacele pentru a putea ajuta, dar de atâtea ori trebuie şi să aşteptăm. Pentru că Dumnezeu are timpi diferiţi de ai noştri şi vede în manieră diferită de noi. Aşadar trebuie să se aştepte şi să se aibă încredere. Noi suntem limitaţi şi trebuie să aşteptăm ca să intervină el. Însă, în acelaşi timp, nu trebuie să ne retragem atunci când ne cere să facem ceva". Este o şcoală de viaţă, cea sculptată de Maica Tereza, care merge dincolo de apartenenţe, stări de viaţă. Ne înţelegem că nu este deloc uşor a aştepta. "Cere şi atâta suferinţă - ne răspunde sora - pentru că trebuie să se rămână acolo unde se află". O duc din nou la ceea ce repetă mereu Papa Francisc despre necesitatea de a fi aproape de săraci, una dintre trăsăturile distinctive ale magisteriului său: "Noi suntem pentru săraci, deci îl înţelegem. Îl ascultăm pentru că ne ajută şi pe noi să ieşim din noi înşine, este o invitaţie constantă de a ne îngriji de cel care nu are nimic şi pe nimeni". Şi între timp nu mai este timp pentru a vorbi, trebuie continuat să se slujească. "Nu avem programe, vedem cum să facem mai bine pentru a răspunde la nevoile lor. Trăim fiecare zi în parte. Nu avem nici măcar timpul de a aştepta ceva".

(După Vatican News, 4 septembrie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 408.