În căutarea sfinţilor, formele "cele mai reuşite" ale fiinţei umane

Interviu luat cardinalului Marcello Semeraro

de Giancarlo La Vella

Există moduri infinite de a defini sfinţenia. Unul din ele este a o considera un model, ba chiar "modelul", de frumuseţe al unei creaturi umane. Asta face din 1969, anul naşterii sale, dicasterul vatican responsabil să sondeze în vieţilor candidaţilor la altare: să caute în conotaţiile lor pe cele ale evangheliei, pentru ca fiecare creştin să-i poată vedea ca martori credibili şi mai ales imitabili. În spatele proclamării unui sfânt este o activitate colectivă scrupuloasă, care durează ani, uneori decenii, şi cere intervenţia multor competenţe şi un ansamblu de costuri (bilanţul 2021 al dicasterului este în jur de 2 milioane de euro). "Fabrica de sfinţi" este o expresie care "poate să fie şi simpatică, dacă este înţeleasă în sens pozitiv, adică loc în care se lucrează mult pentru a ajunge la prezentarea serioasă şi onestă de persoane demne" de acest titlu, afirmă prefectul Congregaţiei, cardinalul Marcello Semeraro, care explică funcţionarea structurii.

Sfinţenia este o chemare pe care Domnul o adresează personal tuturor credincioşilor de orice stare şi condiţie (Lumen gentium), şi totuşi Biserica încă de la începuturi a simţit exigenţa de a recunoaşte mărturiile exemplare şi de a accepta "oficial" fidelitatea lor faţă de mesajul evanghelic. Ce rol desfăşoară în această privinţă Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor?

Aşa cum ne-a amintit Conciliul al II-lea din Vatican, sfinţenia este, desigur, vocaţia universală, pentru toţi şi pentru fiecare. Apoi, cât priveşte recunoaşterea oficială a sfinţeniei unui creştin, se va spune că este vorba despre o tradiţie antică. De fapt, încă din primele timpuri, când se răspândea ştirea despre vreun martir, sau despre cineva care a trăit evanghelia în manieră exemplară, erau propuşi ca modele de viaţă întregului popor şi ca mijlocitori la Dumnezeu în necesităţile credincioşilor. Pentru a declara sfinţenia unei persoane vor varia procedurile şi normativele canonice, însă punctul fundamental este acesta: Biserica a crezut mereu că se poate ajunge la sfinţenie din partea membrilor săi şi că aceştia trebuie să fie cunoscuţi şi propuşi pentru veneraţie publică.

Cât priveşte Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, ea urmează iter-ul de beatificare şi canonizare a slujitorilor lui Dumnezeu asistându-i pe episcopi în investigaţia despre martiriu sau virtuţi trăite eroic sau oferirea vieţii şi despre minunile unui credincios catolic care în viaţă, în moarte şi după moarte s-a bucurat de faimă de sfinţenie, sau de martiriu, sau de oferire a vieţii. Slujitor al lui Dumnezeu este numit credinciosul catolic a cărui cauză de beatificare şi canonizare a fost începută şi pentru care în orice caz este necesară mereu o autentică, răspândită şi durabilă "faimă de sfinţenie", adică opinia comună conform căreia viaţa sa a fost integră, bogată în virtuţi creştine şi rodnică pentru comunitatea creştină.

Activitatea voastră comportă un adevărat "joc de echipă" în care sunt angajaţi postulatori, martori, consultanţi, teologi, studioşi, medici, cardinali, episcopi. Câte persoane sunt implicate şi cum se articulează munca din congregaţie în diferitele sale faze?

Noua normativă în cauzele sfinţilor, introdusă în 1983, a prescurtat mult timpii proceselor de beatificare şi canonizare. Este suficient să ne gândim, de exemplu, că în trecut pentru a începe studiul asupra vieţii, virtuţilor sau martiriului unui slujitor al lui Dumnezeu trebuiau aşteptaţi cei 50 de ani de la moartea sa. Astăzi nu mai este aşa. Totuşi, lungimea cauzelor depinde de mulţi factori: unii sunt intrinseci (complexitatea figurii candidaţilor, sau a perioadei istorice în care au trăit), alţii externi (cum ar fi voinţa, pregătirea şi disponibilitatea persoanelor care trebuie să lucreze: postulatori, colaboratori externe, martori etc.).

Fiecare cauză are cifrele sale: martorii ascultaţi în faza diecezană pot să fie şi multe zeci, precum şi consistenţi sunt ceilalţi specialişti. Şi în ceea ce priveşte timpii, fiecare proces de beatificare şi canonizare are timpii proprii: cei ai investigaţiilor, ai ascultării martorilor, ai redactării acelor Positiones, ai examinării din partea consultanţilor teologi şi, în funcţie de cauze, a consultanţilor istorici. Apoi există timpii experţilor medici când este vorba de a examina o posibilă minune de vindecare. Apoi totul, dacă aceste etape au fost pozitive, trece la sesiunea ordinară a membrilor Congregaţiei, adică a cardinalilor şi episcopilor. După ce s-a terminat tot acest proces, ultimul cuvânt revine papei, aprobării căruia prefectul congregaţiei îi supune diferitele cauze. Ele sunt cu adevărat multe (actualmente, cele în desfăşurare în faza romană sunt aproape 1.500, în timp ce acelea în fază diecezană sunt peste 600) şi însuşi faptul că nu toate ajung la capăt, demonstrează seriozitatea procedurilor. Însă cu asta nu se înţelege că aceia care nu sunt propuşi spre veneraţia credincioşilor nu au fost figuri exemplare prin mărturia lor de viaţă.

Marele număr de canonizări şi beatificări promovate de congregaţie este un indicator al vitalităţii Bisericii, în fiecare epocă a sa. În medie, la câte cauze lucraţi şi câte sunt duse la încheiere în fiecare an?

Bilanţul din aceste ultime cinci decenii de activitate a congregaţiei este nu numai pozitiv, ci surprinzător. Efectuarea rapidă a procedurilor a permis creşterea numărului de persoane propuse spre veneraţia credincioşilor: provin din toate continentelor şi aparţin la toate categoriile poporului lui Dumnezeu.

Bilanţul spiritual şi pastoral al acestor cincizeci de ani de la instituirea Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor (1969) este singular: până în 2020 numărul total este de 3.003 beatificări şi 1.479 canonizări. Anual, fiind în mod normal două sesiuni ordinare pe lună şi în fiecare examinarea a patru cauze, numărul aproximativ al celor duse la încheiere într-un an este de 80-90. Pentru aceste date şi altele, se poate vizita site-ul congregaţiei (www.causesanti.va), care oferă în manieră rapidă, precum şi completă toate informaţiile despre congregaţie şi despre drumul spre sfinţenie. Astăzi, în afară de principalele documente şi publicaţii site-ul conţine peste o mie de schiţe despre fericiţii şi sfinţii din ultimele şapte pontificate, îmbogăţite cu imagini, citate, biografii, omilii, linkuri externe şi material multimedia.

Adesea în exterior aceeaşi vitalitate care ridică la altare modele de viaţă creştină este etichetată ca "fabrica de sfinţi". Cum poate fi explicată sintetic linia de rigoare urmată în privinţa unui candidat la beatificare şi la canonizare?

Expresia poate să fie şi simpatică, dacă este înţeleasă în sens pozitiv, adică loc în care se lucrează mult pentru a ajunge la prezentarea serioasă şi onestă de persoane demne să fie propuse ca modele de sfinţenie. Deşi este mare numărul candidaţilor, totuşi este important de adăugat că munca nu este în defavoarea acurateţei, a aprofundării şi a autorităţii.

Pornind de la "faima de sfinţenie şi de semne" în poporul lui Dumnezeu, investigaţia are o primă fază în dieceză (deschiderea procesului, adunarea de mărturii şi de documente, constituirea unui tribunal cu experţi teologi şi istorici). Odată adusă la Roma, îi este încredinţată un raportor care îl va conduce pe postulator în pregătirea volumului unde sunt sintetizate dovezile adunate în dieceză cu scopul de a reconstrui cu siguranţă viaţa şi de a demonstra virtuţile sau martiriul, precum şi respectiva faimă de sfinţenie şi de semne de care se bucură slujitorul lui Dumnezeu. Este Positio, care este apoi studiată de un grup de teologi şi, în cazul unei "cauze vechi" (adică referitoare la un candidat care a trăit cu mult timp înainte şi pentru care nu există martori oculari), şi de o comisie de istorici. Dacă aceste voturi sunt favorabile, dosarul va fi supus unei alte evaluări a cardinalilor şi episcopilor din congregaţie. În sfârşit, dacă şi aceasta este favorabilă, Sfântul Părinte poate autoriza promulgarea decretului despre trăirea eroică a virtuţilor sau despre martiriu sau despre oferirea vieţii slujitorului lui Dumnezeu, care devine în felul acesta venerabil: adică îi este recunoscut că a exercitat în grad "eroic" virtuţile creştine (teologale: credinţa, speranţa şi iubirea; cardinale: prudenţa, dreptatea, tăria şi cumpătarea; altele: sărăcia, castitatea, ascultarea, umilinţa etc.), sau că a îndurat un martiriu autentic, sau că a oferit viaţa conform condiţiilor prevăzute de dicaster.

Beatificarea este etapa intermediară în vederea canonizării. Dacă un candidat este declarat martir, devine imediat fericit, altminteri este necesar ca să fie recunoscută o minune, datorată mijlocirii sale. În general, acest eveniment miraculos este o vindecare considerată inexplicabilă din punct de vedere ştiinţific, considerată astfel de o comisie medicală compusă din specialişti, fie credincioşi, fie necredincioşi. Şi cu privire la minune se pronunţă mai întâi consultanţii teologi şi apoi cardinalii şi episcopii din congregaţie şi Sfântul Părinte autorizează respectivul decret. Pentru ca să se ajungă la canonizare, adică pentru ca să poată fi declarat sfânt, trebuie să se atribuie fericitului mijlocirea eficace într-o a doua minune, petrecută însă după beatificare.

Mai mult decât de o "fabrică" producătoare de sfinţi încontinuu, congregaţia este, aşadar, dicasterul din Curia Romană care cu experienţă seculară s-a specializat în recunoaşterea lor şi care cu mare atenţie, expertiză şi rigoare ştiinţifică duce înainte un proces care verifică dacă un credincios a trăit o măsură înaltă de sfinţenie, în aşa fel încât să fie propus ca model pentru Biserica Universală.

În exortaţia apostolică "Gaudete et exsultate" papa vorbeşte despre "clasa mijlocie a sfinţeniei". În ce mod aceşti "sfinţi de la uşa vecină" se pot recunoaşte şi oferi ca exemplu pentru comunitatea credincioşilor?

Gaudete et exsultate este un manifest foarte frumos despre chemarea la sfinţenie în lumea de astăzi, pentru că sfinţii sunt martorii posibilităţii de a trăi evanghelia; nu numai cei deja beatificaţi sau canonizaţi, ci şi cei pe care papa însuşi îi numeşte "sfinţii de la uşa vecină" care trăiesc aproape de noi şi "sunt o reflexie a prezenţei lui Dumnezeu": "părinţii care îi cresc cu atâta iubire pe copiii lor, bărbaţi şi femei care muncesc pentru a aduce pâinea acasă, bolnavi, călugăriţe bătrâne care continuă să zâmbească" (nr. 7) într-o lumea ca nu mai ştie să spere şi care este indiferentă în faţa suferinţei celorlalţi. Bancul de probă al sfinţeniei Bisericii este tocmai cotidianitatea făcută din gesturi mici. Sfinţenia de la "uşa vecină" este aceea pe care o trăiesc în fiecare zi creştinii care, în fiecare parte a lumii, mărturisesc iubirea faţă de Isus cu riscul propriei vieţi şi fără a ţine cont vreodată de interese particulare.

În sfinţi se realizează forma cea mai reuşită şi frumoasă de umanitate. În exortaţia Gaudete et exsultate papa a scris că sfinţenia arată "faţa cea mai frumoasă a Bisericii" (nr. 9). Putem afirmă şi că, în ultimele decenii, veneraţia sfinţilor a revenit în mod considerabil în prim plan în viaţa Bisericii, care recunoaşte necesitatea mărturiei lor pentru comunitatea credincioasă. De fapt, "contemporaneitatea" unui sfânt nu este dată atât de proximitatea cronologică - deşi cauzele încheiate sau în desfăşurare de fericiţi şi sfinţi contemporani ai noştri sunt multe - cât mai ales de faptul de a fi figură completă, bogată în pasiune umană şi creştină, în dorinţă de supranatural, în foame de dreptate, în iubire a lui Dumnezeu şi în solidaritate faţă de fiecare frate.

Cu noile norme introduse în 2016, Papa Francisc a recomandat să se vegheze asupra administrării bunurilor şi să se limiteze cheltuielile cauzelor. Există şi un "fond de solidaritate" pentru cazuri în care există dificultăţi în a susţine costurile. Cum au fost receptate şi puse în practică în bilanţul vostru de misiune indicaţiile pontifului?

Cauza de beatificare este o lucrare complexă şi articulată sub diferite aspecte. Ca atare, comportă un anumit cost datorat lucrării comisiilor, tipăririi documentelor, reuniunilor experţilor (istorici şi teologi responsabili cu studiul documentaţiei sau medici în ceea ce priveşte minunile). Dicasterul dă mereu atenţie limitării costurilor, în aşa fel încât problema economică să nu fie piedică pentru continuarea cauzelor. În acest sens merg normele administrative aprobate de Sfântul Părinte în 2016 care garantează transparenţa şi regularitatea administrativă. Alimentat în diferite moduri, la Congregaţie s-a constituit şi un "fond de solidaritate" pentru cauzele care au resurse mai mici. Pentru sprijinirea lor sunt în studiu şi alte forme.

În societatea "lichidă" teoretizată de Bauman sfinţenia apare tot mai mult o alegere împotriva curentului. Care sunt noile provocări pe care congregaţia este chemată să le înfrunte pentru a repropune lumii fascinaţia radicalităţii evanghelice?

Noi trăim în această "societate lichidă", conştienţi de oportunităţi, dar şi de riscuri. Biserica nu este nouă la aceste curse la adresa credinţei şi a credibilităţii creştine. Deja în secolul al II-lea creştinilor li se aducea o obiecţie împotriva credinţei în Isus Mesia; aceeaşi care, aşa cum prezintă Sfântul Iustin în Dialogul cu Trifon, apărea deja în timpul vieţii sale publice: "Cum este posibil ca Mesia să fi venit deja dacă nu s-a schimbat nimic, dacă pacea nu a venit, dacă Israel este încă sclav al romanilor, dacă lumea încă este ca înainte?". Creştinii răspundeau: "Este adevărat, da, multe lucruri sunt ca înainte, nu s-au schimbat, dar, dacă voi chiar vreţi să priviţi bine realitatea, puteţi observa şi noutăţi minunate, extraordinare, ca, de exemplu, fraternitatea între creştini, comuniunea bunurilor, credinţa, curajul în persecuţii, bucuria în suferinţe. Puteţi vedea lucruri minunate. Desigur, Împărăţia lui Dumnezeu încă n-a venit serios şi creşte, se dezvoltă în mijlocul comunităţilor creştine". Sfinţii sunt propriu-zis seminţele coapte care aduc mult rod, conform parabolei din Evanghelie.

Sfinţenia este mereu aceeaşi, în mod fundamental, însă este mereu nouă în figurile sale concrete, aşa cum a amintit Conciliul al II-lea din Vatican (Lumen gentium, 41); ia aspecte diferite în martiri, în fecioarele consacrate, în eremiţi, în călugări, în păstorii Bisericii, în principii naţiunilor, în ordinele cerşetoare, în misionari, în contemplativi, în educatori, în sfinţii carităţii sociale. Ar fi suficient să se urmărească lista şi figurile sfinţilor din aceşti ultimi cincizeci de ani - de când a fost instituită Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor - pentru a vedea cum au încolţit şi s-au copt seminţele conciliului care a indicat sfinţenia ca vocaţie universală, nu un privilegiu al câtorva aleşi. Unica sfinţenie, care este reflexie a sfinţeniei lui Cristos, imprimă în fiecare o amprentă irepetabilă şi personală; aşa cum este iubirea: unică şi foarte personală.

Cât priveşte provocările, cele pentru congregaţie sunt aceleaşi cu ale Bisericii şi ale prezenţei sale în lume. Biserica este motiv de credibilitate fie prin sfinţenia obiectivă a credinţei, a sacramentelor, a carismelor, fie prin sfinţenia subiectivă a creştinilor. Este ceea ce mărturiseşte articolul din Simbolul Apostolic: "Cred în... împărtăşirea sfinţilor", care înseamnă comuniunea bunurilor sfinte şi a oamenilor sfinţi.

Fiecare sfânt este pentru creşterea şi unitatea întregului trup al Bisericii; fiecare sfânt este conştient că îndatorirea sa este o misiune a Bisericii. Sfinţii sunt figuri complete, trăiesc din pasiune umană şi creştină, din dorinţă de supranatural, dar şi din foame şi sete de dreptate, din iubire a lui Dumnezeu şi din solidaritate faţă de fiecare frate. Poporul creştin percepe în mod intuitiv credibilitatea credinţei în Isus Cristos, referindu-se fie la istoria sa biografică fie la prezenţa sa continuă în Biserică, în special în sfinţi.

(După L'Osservatore Romano, 31 mai 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 296.