ORA 6.30: 1951 - 21 februarie - 2021: 70 de ani de la execuţia prin împuşcare a preotului DUMITRU SANDU MATEI - un martir ce aşteaptă să fie canonizat

Este o zi deosebită şi un studiu special, de aceea încep acest articol cu prezentarea ultimului paragraf: Concluziile părintelui Anton Despinescu din articolul publicat în anul 1991, constatările mele şi ale domnului Dănuţ Doboş după ce am parcurs mii de file din dosarele "Matei", mărturiile celor care l-au cunoscut şi au vorbit despre dânsul în anul 2001, ne-au determinat să credem şi să scriem că Părintele Dumitru Sandu Matei este un erou al credinţei manifestată prin fapte de iubire, este un martir al Diecezei de Iaşi..., este un sfânt al Bisericii Catolice.

* * *

Un preot catolic executat? Da, deşi este o moarte violentă, într-o formă mai prelungită au fost torturaţi şi ucişi numeroşi alţi clerici şi laici care nu au renunţat la credinţă şi nu s-au supus regimului comunist instaurat în Republica Populară Română şi sistemului de represiune al Securităţii comuniste.

Fiind "ucenic" al domnului cercetător Dănuţ Doboş, am avut posibilitatea şi curiozitatea de a citi mii de file din dosarele Securităţii, pe care le-am sintetizat în diverse cărţi, studii şi articole. Subiectul "Matei" mi s-a părut de-a dreptul captivant, de aceea am studiat dosarele care mi-au fost accesibile, dosarele din Arhiva Episcopiei de Iaşi, dar am făcut şi o cercetare în satul natal al părintelui Dumitru Sandu Matei, Sărata - judeţul Bacău, în anul 2001, când s-au împlinit 50 de ani de la moartea acestuia şi i-am dedicat un număr special al revistei "Buletin istoric".

Cea mai curioasă constatare am întâlnit-o în cimitirul de lângă biserica din deal, unde pe o cruce pusă în memoria preotului Dumitru Sandu Matei era trecut anul morţii ca fiind 1956. Discutând cu nou-venitul părinte paroh Ionel Roşu şi cu câţiva credincioşi din sat urma să mă conving că al lor preot consătean era puţin cunoscut în comunitatea din Sărata. Iată câteva mărturii pe care le-am cules în urmă cu 20 de ani.

Cel mai în vârstă localnic pe care l-am putut aborda a fost domnul Ianoş Enăşel, în vârstă de 95 de ani, născut cu 7 ani înaintea părintelui Matei, care ne-a spus printre altele: "Era un om deosebit. A avut un dar mare, o ştiinţă ce n-o avut altul în satul nostru..., un băiat deştept ca el, altul n-o mai fost. L-am cunoscut aşa cum l-am cunoscut pe tatăl meu. (...) Era un preot foarte bun. A fost închis la Jilava. A avut mari suferinţe acolo. Şi de ce? De ce? Degeaba. N-a fost omul ăla vinovat ca să-l împuşte. M-am rugat mult pentru dânsul şi mă rog şi astăzi".

În ordinea vârstei, l-am abordat pe domnul Mihai Simon, născut în acelaşi an cu părintele Matei, 1913: "Ultima dată l-am văzut în primăvara lui '49, când a venit să-şi ia un act de la primărie. Eu eram telefonist... A trecut pe la mine, pe la poartă, şi a strigat tare: «Măi, leat, ce mai faci măi?». I-am răspuns: «Uite, aşa şi aşa!» El adaugă: «Măi, Mihai, ce mai spui?» Eu îi răspund: «Nu mai spun nimic». El însă continuă: «Măi, e cam prost... Îmi trebuie nişte acte şi ăştia de la primărie mă poartă cu vorba». Şi cu asta am terminat. El a plecat acasă, vizavi, nu departe de mine. După puţin timp aud telefonul. Ridic receptorul, ascult şi apoi îl pun în furcă. Zic nevesti-mi: «Măi fimeie, e prost. Ăştia vor să-l aresteze pe părintele... Au spus că maşina stă la Bahnă, la moară, iar şeful de post, Patriche, să vină să-l anunţe ca să meargă la primărie să-şi ia actul şi atunci maşina vine să-l ridice». Fimeia îmi zice: «Du-te şi spune-i!» Nu era de glumă. Eram în mare primejdie. Până la urmă, am îndrăznit, am mers la casa părintelui şi i-am spus tatălui său, Mihai: «Cumătrule, spune-i părintelui s-o-ntindă, că acu' vin să-l ia!» De-abia am plecat de la poartă, îl şi văd pe la vreo 200 de metri depărtare pe şefu de post care venea grăbit, la deal, singur. Cu siguranţă m-o văzut. Dar era cumsecade. Eram chiar prieteni. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu am păţit nimic. Întors acasă, mă uitam prin fereastră spre casa lor. Părintele a ieşit prin grădina din spatele casei, a trecut râpa pe unde vine apa Sărata, s-a ridicat mai la deal şi o ieşit la kilometru 15, pe şoseaua către Oneşti. De acolo cu ce s-o dus, nu ştiu. Am auzit mai târziu de la un frate al lui că a stat câtva timp pe la Enăcheşti, la un cumnat al lui. (...) Am mai auzit că a stat fugar pe unde o putut...".

Am discutat apoi cu doamna Maria Enăşel, în vârstă de 72 de ani, care a spus: "În vara anului 1949 mă aflam împreună cu soţul meu, dascăl, în filiala Tărâţa, Parohia Pustiana, cam pe la 6 august, a trecut pe la noi. Era fugar, săracu', dar foarte vesel. Nu-i păsa că-i urmărit. N-a stat mult. Zicea, râzând: «Vreau să-i fac să mă mai alerge oleacă... De-acum merg către Dărmăneşti». La vreo două zile a venit o maşină plină cu securişti. Erau vreo zece. Au încercuit casa. Au intrat şi au căutat peste tot, dar nu au găsit nimic. (...) Doar părintele plecase. L-au luat pe soţul sub escortă şi l-au dus la maşină pentru întrebări... Erau înarmaţi, toţi, la maşină era şi fratele părintelui, Mihai, din Sărata. I-au scos din sat şi le-au luat declaraţii. La vreun ceas şi jumătate soţul s-o întors acasă. Era foarte speriat. Nu mi-a spus nimic din ce a declarat securiştilor".

La Dărmăneşti, în casa parohială, era atunci seminaristul Anton Despinescu, care a scris în urmă cu 20 de ani: "Represiunea comunistă devenind din ce în ce mai dură, atât părintele Matei cât şi cei rămaşi încă liberi au adoptat «tactica fugarilor» schimbând mereu locul de activitate. Riscurile erau evidente. Astfel a început peregrinarea preotului Matei pe la diferite parohii din Dieceza de Iaşi şi Arhidieceza de Bucureşti. În seara zilei de 8 august 1949 părintele Matei a venit la Parohia Catolică Dărmăneşti, la colegul său Vilhelm Clain. Acolo l-a găsit pe teologul Anton Despinescu, căruia i-a spus: «Trecem cu toţii, preoţi, seminarişti şi credincioşi prin mari încercări permise de Dumnezeu. De modul cum le vei înfrunta şi tu personal, depinde salvarea vocaţiei tale. Acum ţi se oferă ocazia de a dovedi cât de mult îţi preţuieşti vocaţia preoţească. A o rata ar însemna o pierdere ireparabilă»".

Zilele trecute, acelaşi părinte Anton Despinescu, acum în vârstă de aproape 94 de ani menţiona: "Părintele Matei, care se bucura de o stimă şi apreciere cu totul aparte mai cu seamă în Iaşi, a fost pus în urmărire foarte strictă fiind considerat ca un organizator al rezistenţei anticomuniste, îndeosebi în rândul tineretului. Conştient de această situaţie, părintele Matei a adoptat aşa-zisa etică a fugarului. Nu stătea mult într-un loc... În această situaţie mi-a fost dat să-l văd la Parohia Romano-Catolică Dărmăneşti, Valea Uzului, judeţul Bacău, în luna august 1949, când venise să-l vadă pe colegul lui, preotul Vilhelm Clain, parohul acestei comunităţi, în care mă aflam deja de un an. Având în vedere situaţia deosebit de critică a clerului catolic din dieceza noastră, tracasaţi permanent de către organele securităţii, preotul Clain a dispărut de la parohie cu o săptămână înainte de venirea părintelui Matei acolo. Era seară înaintată şi, deşi îi propusesem să rămână peste noapte la parohie, nu a acceptat această propunere. Ba mai mult, cunoscându-mă bine ca seminarist, la plecare, mi-a spus cumva parcă «cu limbă de moarte» următoarele: «Ne aflăm cu toţii, preoţi, seminarişti, enoriaşi, într-o perioadă de grele încercări. Pentru tine, personal, e momentul să dai dovadă de preţuirea vocaţiei tale preoţeşti de care nu te poţi îndoi nicio clipă. De felul cum vei răzbate în aceste vremuri depind atât realizarea idealului, precum şi mântuirea sufletului tău propriu»".

Graţie aceluiaşi părinte Anton Despinescu, în anul 2001 am cules unele informaţii de la unele persoane din Iaşi, bine cunoscute de acela care i-a fost părintelui Matei ministrant şi seminarist. Dar iată mai întâi mărturia părintelui Anton: "Încă din copilărie, fiind elev al şcolii parohiale din Iaşi, l-am cunoscut pe părintele Dumitru Sandu Matei, mai cu seamă după intrarea mea în seminar în toamna anului 1939. Părintele Matei era proaspăt hirotonit (la 24 iunie 1939) şi activa în calitate de vicar parohial la Iaşi. Era un apostol de o rară perspicacitate, energie şi trăire preoţească. Îndată după intrarea României în al Doilea Război Mondial, episcopul Mihai Robu, cunoscând bine pe acest tânăr preot, i-a încredinţat lui şi altor doi preoţi din dieceză asistenţa spirituală a soldaţilor catolici combatanţi. S-a achitat cu foarte multă pricepere timp de doi ani în această grea misiune, după care s-a întors la slujirea de la parohia Iaşi, având ca obiective principale ale activităţii sale grija săracilor, a bolnavilor şi răniţilor din spitale, precum şi apostolatul în rândul tineretului catolic şi nu numai. Era arhicunoscut în Iaşi sub denumirea de «părintele Matei». Titlul cel mai obişnuit care i se dădea era părintele tuturor săracilor. Era în stare, cum spuneau ceilalţi preoţi de la episcopie şi de la Parohia din Iaşi, «să pună la mezat toate bunurile acestor instituţii în favorul săracilor». După încetarea acţiunilor beligerante în 1945, întreaga ţară era în dificultate atât din cauza distrugerilor din timpul războiului, a suportării regimului de ocupaţie sovietică, precum şi, în 1946-1947, a foametei generalizate în Moldova în urma celor doi ani consecutivi de secetă cumplită. Acelaşi părinte Matei a fost considerat de către episcopul Marcu Glaser, la acea vreme administrator apostolic al Diecezei de Iaşi, omul potrivit pentru a lua în primire colectele masive de alimente, medicamente şi îmbrăcăminte trimise cu vapoarele de către episcopatul catolic american în portul Constanţa. De acolo, aceste bunuri părintele Matei le dirija la cantinele din anumite centre din Moldova atât pentru catolici, cât şi pentru necatolici. Acest lucru a făcut ca preotul Matei să fie binecunoscut de către autorităţile statale în perioada aceea destul de confuză după încheierea armistiţiului de la 23 august 1944, iar mai apoi după încheierea tratatelor de pace din februarie 1947".

Domnul Mihai Gheorghiu, în vârstă de 75 de ani, mărturisea în urmă cu 20 de ani: "Cunosc pe preotul catolic Dumitru Sandu Matei din anul 1936 de la Şcoala Primară de Băieţi «Notre Dame de Sion» din Iaşi, unde preotul Matei mi-a fost profesor de religie. Din anul 1939, preotul Matei mi-a continuat educaţia religioasă fiindu-mi şi duhovnic, astfel încât s-a născut între mine şi el legături foarte strânse. Mă duceam la el săptămânal. În anul 1946, în luna februarie, preotul Dumitru Matei a venit la mine şi mi-a cerut dacă nu aş putea ţine în gazdă doi foşti prizonieri germani: Stephan Kling şi Hantz Gartner. Am acceptat şi i-am găzduit timp de două săptămâni după care preotul Matei şi eu i-am condus la gară îmbarcându-i pentru Bucureşti. Tot la propunerea preotului Sandu Matei Dumitru şi cu ajutorul studentului Silviu Cernea am executat pe nişte fişe, sfert de coală, în alb, ştampila lagărului de triere a prizonierilor repatriaţi din Focşani. În acelaşi an, preotul Matei m-a rugat să primesc un alt prizonier german, Otto Holtz. Am acceptat, şi acest neamţ a stat la mine două zile, după care a plecat şi el la Bucureşti. În luna mai a aceluiaşi an, preotul Matei m-a rugat să găzduiesc pe domnişoara Smaranda Brăescu, aviatoare şi membră în Organizaţia «Sumanele negre», fiind fugară. Am acceptat. Tot eu, la propunerea părintelui, am falsificat un buletin de populaţie ce trebuia să servească Smarandei Brăescu. Apoi am condus-o în comuna Butea".

O altă persoană din Iaşi, dr. Rozalia Iosub (înainte de căsătorie: Zizi Cozoroc), care avea 74 de ani, a declarat: "Când părintele Matei era vicar la Parohia Iaşi se ocupa foarte mult cu tineretul care era înscris în Asociaţia «Sfântul Gheorghe». Ca mai toţi studenţii din acei ani, eram şi eu indignată de toate maşinaţiile politice comuniste susţinute de Moscova. Mi-am dat cât am putut mai mult concursul la organizarea subversivă anticomunistă sub îndrumarea părintelui care avea mare încredere în mine. Am ascuns la mine în casă pe unii urmăriţi recomandaţi de părintele. În final am fost şi eu arestată, judecată la Tribunalul Militar din Suceava şi deţinută doi ani fără a fi condamnată. Eliberată, am suportat urmările ca toţi cei care nu cântau pe strunele comuniste".

Domnul Emil Unterfinger, în vârstă de 68 de ani, spunea în anul 2001: "L-am cunoscut foarte bine pe părintele Matei, fiind ministrant mulţi ani la biserică. În primăvara anului 1949, când era fugar, a mai trecut în mare taină prin Iaşi. Nu mai purta barbă. M-a chemat la parohie prin cineva de încredere, m-a încurajat şi mi-a spus: «Tovarăşii se vor prăbuşi ei odată». Mi-a dat o carte pe care a scris: «Spre amintire, din zilele de idealism». Îmi pare foarte rău că nu mai am această carte".

În fine, prezint şi mărturia domnului Anton Cristian Cuba, la vremea aceea având 67 de ani: "În perioada 1946-1947, locuind în strada Pojărniciei, nr. 10, tata fiind pensionar, colonel (r), păstrând unele relaţii cu cadrele militare active mai tinere, a găzduit timp de opt zile o persoană, probabil fugar german, la intervenţia părintelui Matei care venea pe la noi cam o dată pe lună. Tata i-a procurat valută, înlesnind astfel plecarea germanului. Domnul Mărgineanu Sorin (Coca) a venit pe la noi de câteva ori, adus de acelaşi părinte Matei, discutând tot felul de lucruri privind viaţa politică, socială, religioasă, despre comunişti. Reţin un fapt cert: mama mea, Natalia (născută Tujan), profesoară de franceză, la cererea părintelui Matei de a-i recomanda o persoană demnă de încredere şi de sprijin la Bucureşti, stând de vorbă cu tatăl şi mama mea, aceştia i-au sugerat să ia legătura cu sora mamei mele, Magdalena Tujan, care locuia în strada Oradea Mare, nr. 46 (pe lângă Capela «Sfântul Anton»), Bucureşti. Lucru s-a şi realizat în perioada august 1949 - februarie 1950, când părintele Matei a avut diferite întâlniri cu Mihai Gheorghiu din Iaşi. La aceste întâlniri a fost prezent de două ori şi Tujan Dumitru, unchiul meu. Mătuşa mea a fost condamnată pentru «omisiunea denunţării» şi «favorizarea infractorilor», executând închisoare corecţională timp de 10 ani. Unchiul meu, Dumitru, a fugit în munţi, unde după un an a decedat. Părintele Dumitru Sandu Matei, de câteva ori mi-a dat mai multe pachete de ţigări spunându-mi să mă duc la ora cutare şi pe strada Copou, când treceau prizonieri francezi, germani ş.a., şi să le dau celor în cauză. Acest lucru îmi făcea plăcere, dar îl făceam şi cu oarecare sfială. Cât timp am avut posibilitatea de a-l cunoaşte pe părintele Matei, care m-a şi pregătit în 1942 pentru prima Sfântă Împărtăşanie, apoi în perioada amintită mai sus (1946-1947), precum şi din aprecierile părinţilor mei, mărturisesc că acest preot era plin de zel pentru suflete, social, caritabil, patriot, pătruns de ideea de a-şi ajuta aproapele în spiritul Evangheliei. Era un spirit întreprinzător, neastâmpărat aş zice, iar faţă de ideile bolşevic-ateiste avea o mare repulsie, dar şi teama că acestea s-ar putea instala şi în ţara noastră. Poate, din prea marele său zel pentru alţii a neglijat propria sa «apărare». Avea o mare veneraţie faţă de Preasfânta Inimă a lui Isus. Nouă, tinerilor, ne dădea iconiţe îndemnându-ne să avem curaj în viaţa noastră creştinească. Avea un «Ce?» aparte de a dinamiza oamenii pe care îi întâlnea. După ce am aflat că a murit la 21 februarie 1951, mi-am amintit şi îmi amintesc mereu de Sfinţia Sa în rugăciunile mele căci prin părintele Matei am deprins curajul de a înfrunta, în anii grei ce au urmat, regimul ateist-comunist instalat în ţară. Fie în veci amintirea părintelui Sandu cu noi toţi!"

Martorilor redaţi mai sus, din Sărata şi Iaşi, le adaug mărturia domnului doctor Cristache Ştefănescu, în vârstă de 78 de ani, din Brăila: "Pe părintele Dumitru Sandu Matei l-am cunoscut în Spitalul «Sfântul Spiridon» din Iaşi, unde am lucrat la început ca extern şi apoi ca intern prin concurs la clinica prof. Gheorghe Chipail. Iniţial relaţiile noastre erau pur profesionale, dânsul fiind delegatul Episcopiei Romano-Catolice din Iaşi pentru asistenţa medicală a bolnavilor din spital. Îmi amintesc că printre bolnavii internaţi erau şi prizonieri nemţi, unii din ei romano-catolici, pe care i-a ajutat cu medicamente, îmbrăcăminte şi alimente. Fiind vorba de o acţiune umanitară, în mai multe rânduri l-am secondat în această acţiune deoarece în unul din saloanele la care lucram erau internaţi mulţi prizonieri germani. În perioada 1946-1948 preotul Matei a condus ajutorul catolic pe Moldova, înfiinţând la Iaşi chiar o cantină franceză pentru studenţimea ieşeană. În această calitate a intrat în conflict cu autorităţile comuniste locale din acea vreme care doreau să preia aceste ajutoare. Fiind de acord cu atitudinea sa, în afara legăturilor profesionale, între părintele Dumitru şi mine s-au creat relaţii de afecţiune şi stimă reciprocă, găsindu-ne pe aceeaşi baricadă de rezistenţă moral-creştină. Îmi amintesc că într-o discuţie avută la un moment dat, dânsul mi-a pus întrebarea: «De ce lumea creştină din această parte a Europei se teme de moarte şi în special preoţii? Deoarece după aproape 2000 de ani Dumnezeu oferă celor care cred în el ocazia martirajului». Ideea aceasta, mărturisesc sincer, m-a cutremurat. Mi-am dat seama atunci că faptul de a deveni martir prin sabia comunistă era un dar de la Dumnezeu şi dânsul era pregătit pentru aceasta. Pentru mine, un preot care trăia pentru o astfel de finalitate nu putea fi decât un preot cu totul deosebit şi de aceea încrederea mea în persoana sa morală era totală. Acesta a fost motivul care m-a determinat în dimineaţa zilei de 17 iunie 1948, când doi agenţi veniseră să mă invite la Siguranţa Statului pentru a da relaţii despre câţiva colegi arestaţi, reuşind să dispar din faţa lor, primul gând a fost să cer ajutorul preotului Matei. Într-adevăr, dânsul şi un fost student medicinist, Mihai Gheorghiu, m-au ajutat să părăsesc Iaşul. Prin bunăvoinţa părintelui am ajuns în comuna Frumoasa, judeţul Neamţ, iar mai apoi la Hălăuceşti. De aici am plecat la rudele mele din Focşani şi de acolo la Bucureşti în primăvara anului 1949. Prin toamna aceluiaşi an l-am întâlnit aici pe părintele Matei cu totul întâmplător, pe când treceam prin faţa capelei din strada Pitar Moş, unde dânsul locuia provizoriu. Revederea ne-a bucurat deopotrivă. Cu această ocazie am aflat că din motive asemănătoare a fost nevoit să părăsească Iaşul. Ne-am hotărât să ne revedem. Cu o lună înainte de arestarea sa, mi-a făcut o propunere de a-mi schimba locuinţa prin mutarea la o fostă gazdă a sa din strada Toamnei, nr. 109, la familia Georgescu, catolici. Am acceptat propunerea, dar într-o dimineaţă din luna mai 1950 am auzit o bubuitură în uşă însoţită de un strigăt disperat de a deschide uşa că este poliţia. Am reuşit şi de această dată să dispar sărind pe fereastră. Între timp am cunoscut prin părintele Matei pe inginerii Druszcz Romuald şi Nelu Procopovici, şi ei fugari. Cu primul urma să mă întâlnesc chiar în ziua acestei întâmplări, la ora prânzului. Cu această ocazie am aflat de la Druszcz că părintele Matei fusese arestat şi că descinderea de la noua mea locuinţă se explică prin această arestare. Rămas de unul singur am reuşit să supravieţuiesc prin nişte relaţii personale până la sfârşitul lunii octombrie 1951 când am fost şi eu arestat. Între timp am aflat din presă despre procesul înscenat Legaţiei Franţei în care erau acuzaţi de «înaltă trădare» părintele Matei, inginerul Druszcz Romuald şi mulţi alţii. Tot din presă am aflat despre condamnarea lor la moarte. Fapta din dosar pentru care am primit o condamnare de 20 de ani muncă silnică este puerilă. Eram acuzat că am furnizat preotului Dumitru Sandu Matei o informaţie referitoare la nemulţumirea muncitorilor de la Atelierele «Griviţa» din Bucureşti despre salariile pe care le primeau. În realitate, eu discutasem cu un muncitor ilegalist de la Atelierele «Griviţa» despre nemulţumirea mea la salariile medicilor, afirmând că nu este drept ca un medic să fie mai prost plătit decât un muncitor. Este adevărat că primul om după discuţia avută cu ilegalistul în cauză, pe nume Ghinescu Constantin, a fost preotul Matei, căruia i-am relatat această întâmplare ca pe un fapt banal. Mi s-a prezentat la anchetă o listă de aşa-zise informaţii, bătute la maşină, neiscălită de preotul Matei. Eu am negat toată această înscenare; am cerut confruntări şi martori la proces, martori care nu mi-au fost aprobaţi şi deşi mi s-a cerut achitarea din lipsă de probe materiale, am fost condamnat la 20 de ani muncă silnică pentru înaltă trădare. Am fost condamnat nu pentru fapte deosebite, ci pentru încrederea şi afecţiunea care mă lega pe mine cu părintele Matei. În acest context îmi amintesc de o vizită făcută împreună Monseniorului Schubert de la Catedrala «Sfântul Iosif» şi preotului Müller din comuna Popeşti-Leordeni. Marea mea satisfacţie a fost că am reuşit să rămân singur în dosar, neimplicând pe nici unul din oamenii care timp de trei ani m-au ajutat. Rezistenţa mea morală a fost alimentată şi de faptul că o parte din vremurile de pribegie am stat alături de un om, preot pregătit pentru martiraj, convins că supravieţuirea prin acei îndelungaţi ani de suferinţă a fost un dar de la Dumnezeu, animat şi de rugăciunile de pe celălalt tărâm ale preotului martir Dumitru Sandu Matei".

Din mărturiile de mai sus am reţinut unele aspecte din viaţa publică a tânărului preot Matei, pe care doresc să le completez cu alte detalii biografice şi cu unele informaţii culese din dosarele Securităţii.

Completând datele despre copilărie, reamintesc că Dumitru Sandu Matei era originar din comunitatea catolică Sărata, pe atunci filială a Parohiei Luizi-Călugăra, judeţul Bacău. S-a născut în ziua de 28 iulie 1913, tatăl său se numea Mihai Sandu, iar mama Maria, născută Vereş, ambii agricultori ce au trebuit să lucreze din greu pentru familia lor cu trei copii. A urmat clasele elementare în satul natal, remarcându-se prin destoinicie şi stăruinţă la învăţătură. Preotul Petru Pal, parohul din Valea Seacă, descoperitor al apelor binefăcătoare de la Sărata, care l-a apreciat, i-a înlesnit intrarea în Seminarul Catolic diecezan din Iaşi în toamna anului 1927.

La finele studiilor de seminar, teologul Dumitru rememora în articolul "Prima zi" din "Volumul festiv" al seriei celor 33 de preoţi din promoţia 1939 a Seminarului Catolic din Iaşi: «Prima zi. E ziua din care memoria păstrează cele mai mici amănunte. E ziua care pentru noi, viitorii seminarişti ieşeni, avea o însemnătate deosebită faţă de aceea a altor elevi seminarişti sau licealişti. Eram hotărâţi să nu ne mai întoarcem 12 ani pe meleagurile copilăriei, pentru un ideal mare care ne ademenea. Eram hotărâţi, noi, nişte copii de 12-13 ani. Într-adevăr, când mă uit de la al 12-lea an în urmă mi se pare cale scurtă, când însă privesc din prima zi, mă cuprind fiori ce nu m-au cuprins atunci: ce am hotărât noi, nişte copii? Dar nu noi, ci harul lui Dumnezeu în noi şi noi prin harul lui.

Prima zi. Îmi evocă spontan două scene. Prima, mai clară, o văd la marginea unui sătuleţ înconjurat de trei dealuri, într-o căsuţă acoperită cu şindrilă veche. O mamă acoperă pe fiu-i cu sărutări şi din ochi îi curg lacrimi multe. Doi fraţi suspină pe laviţă. Iar un tată stă la uşă cu fruntea întunecată, plecată la pământ. «Cu bine, mamă! strigă feciorul de pe scări. Cu bine, după 12 ani». Şi ea îl priveşte din uşă. «Cu bine!», strigă băiatul încă o dată din drum. Ea îl priveşte de la poartă. Nu-i mai vede lacrimile, dar le simte pe ale sale. Tata îi grăbeşte paşii. E scena petrecută în satele celor porniţi spre acelaşi ideal. În fond e aceeaşi, cu mici nuanţe schimbate. Am plecat atunci veseli şi trişti spre un viitor frumos, şi în mintea noastră sigur. Sigur! (...) Cât de nesigur a fost!

Locomotiva taie văzduhul şi fuge nebună peste câmpii nesfârşite. Staţionăm prea des. devenim nerăbdători. «Câte gări mai avem până la Ieşi, domnule?», întrebăm necontenit pe şefii de tren. În sfârşit am ajuns. Pe străzile Iaşilor trec rând pe rând feciori de moldoveni, îmbrăcaţi în alb, cu bondiţe înflorite şi cu pălăriile trase pe ochi. Din curtea bisericii, înconjurată cu ziduri groase de piatră, intrăm printr-un gang, întunecos ca noaptea, într-o curte mai mică, cu clădiri de jur împrejur. Suntem la seminar. Privim curioşi în dreapta şi-n stânga. Un părinte se plimbă pe trotuar. Mic de statură, cu paşii gravi şi cadenţaţi, privirea gânditoare. Ni se pare sever. Dar ce părinte a fost! «Intraţi în clădirea din dreapta!», ne spune. Aici un alt părinte, mai tânăr, cu barbişon roşu, slab şi destul de înalt, întreabă şi scrie într-o condică. În cameră e mare înghesuială. În curte, mişcare continuă.

Se înserează. Părintele tânăr, cu un grup de băieţi inimoşi, cară scânduri, aşază mindire, ajută pe băieţii mai mici să ducă bagajul. Aranjează totul pentru culcare. O parte din cei care au venit fără părinţi, sau ai căror părinţi s-au întors acasă, se stabilesc definitiv în dormitoare. Ceilalţi întindem aşternuturile pe duşumea, în sălile de studiu şi în clasă. Hei! Încă o seară pitorească, ca toamna la clacă. Părinţii, cu coatele rezemate pe pernă, îşi spun păsul vieţii. Cântăresc viitorul feciorilor. Aceştia sar voioşi peste plapume. Strigă, cântă. Unul scoate un măr frumos dintr-o traistă. Doi vecini sar să i-l ia. Ne pomenim cu o încăierare. În fund, doi măsoară puterile. Câţiva mai sfioşi, cu capul pe pernă, privesc şi râd cu gust. Pe la mijloc se înfiripă primele prietenii, alături două mame deplâng despărţirea de mâine. În colţ, alta îşi pleacă obosită capul pe pernă.

Parcă uitasem unde ne aflăm. Uşa se deschide. Intră părintele. Tăcere... Se plimbă puţin prin sală. «De acum e timpul să vă culcaţi. Să stingeţi lumina!» Şi plecă. Îndată, un ştrengar de şase ani sare şi stinge lumina. «Aprinde, strigă un orăşean. Trebuie să mă dezbrac». «Dar eu cum nu mă dezbrac», răspunse săteanul. Şi vreo cinci minute lumina se stinge şi se aprinde. «Ajungă odată cu neastâmpărările», răsună un glas puternic. Se liniştise toată lumea.

Dimineaţa, acelaşi părinte ne trezeşte cu salutul ce-l vom auzi 12 ani: «Lăudat să fie Isus Cristos!» «În vecii vecilor», răspund voci voioase de sopran, amestecate cu bas. Unii mai dorm. Părintele se duce la fiecare. Ici, colo, câte unul nu vrea să se scoale. În sfârşit toată lumea e în picioare. Până la sfânta Liturghie. Personal, am ascultat-o foarte distras. Poate alţii au fost mai fericiţi.

După sfânta Liturghie vreo câţiva inşi în loc să mergem cu toată clasa la refector, întindem praznic comun în clasă. Auzisem prin sate că la seminar se primeşte mâncare rea. «Ce aţi primit?», întrebăm curioşi pe cei care vin din refector. «Cafea». «E bună?» «Bună». «Nu-i voie să lipsiţi de la masă, replică unul. Părintele a întrebat cine lipseşte». Ne privim întrebători. Prin urmare, în seminar nu-i chiar aşa cum se spune în lume! Câte idei de acest fel aveau să se schimbe în mintea noastră! Lumea rea descrie seminarul în culori negre, spre a înspăimânta tinerele vlăstare, chemate la această viaţă atât de nobilă şi de frumoasă. Pe seminarişti îi prezintă posomorâţi, toată ziua cu ochii la icoane. Da, viaţa de seminarist e viaţă plină de rugăciune, dar raţională şi sănătoasă. E viaţă veselă şi serioasă. E şi viaţă de sacrificiu, condusă de o regulă strict observată. Dar tocmai observarea strictă a acestei reguli, coboară în suflet acea pace şi fericirea pe care nimeni n-ar voi să o schimbe cu fericirea din lume.

Părintele prefect (aşa îl vom numi de acum pe părintele cel tânăr), scoate bilele, popicele, mingea de fotbal şi se încinge un joc în curtea bisericii cum nu visasem. Fiecare aruncă, sare, aleargă în legea lui. Cei câţiva orăşeni se dau mari la fotbal. Îşi rezervă mingea. Noi îi privim o clipă sfioşi şi cu necaz în suflet. Ştrengarul de aseară face deznodământul. O lovitură de gheată, mingea zboară şi este a noastră. Larma şi veselia te asurzeşte. Te miri de unde a răsărit. Părintele prefect se plimbă pe trotuar. Părinţii veniţi cu fiii la seminar se întorc mulţumiţi spre casă. Câteva echipe de băieţi, satisfăcuţi de aruncatul mingii şi al bilelor, încep explorarea turnului bisericii şi a tuturor odăilor aflate deschise. Vreo câţiva rătăcesc prin Editura «Presa Bună». În fine, clopoţelul ne cheamă pe toţi la masă, pe care o luăm fără să întrebăm cum este. Un domnişor din capul mesei, cu cravată şi frizură, ne atrage atenţia. Ştie patru limbi. «Ce deştept!», gândim noi. După prânz şi vizita la Preasfântul Sacrament recreaţia continuă. La patru primim primul ordin din zi: «Acei cu bagajele în clase să le ducă în dormitoare!» Cu promptitudine militărească, punem buccelele pe spate şi, în dormitor cu ele! Aici un accident. Cineva, în camera vecină, izbucneşte în plâns. Era cel mai mic dintre noi. Aveai impresia că n-a trecut de cinci ani. Aruncăm bagajul peste paturi, la voia întâmplării şi alergăm la el. Ne strângem grămadă în jurul lui. Nu ne răspunde la nici o întrebare. Plânge nemângâiat. Chemăm pe părintele prefect. «De ce plângi, puiule?», îl întreabă. «A plecat tata», răspunde copilul.

Ne întoarcem puţin trişti la bagaje. Ne-a răscolit amintirea de ieri şi de azi dimineaţă. Munca continuă cu mai puţină gălăgie. Stabiliţi definitiv, ne întoarcem obosiţi în curte. La joc nu mai e atâta viaţă. Privim din când în când spre apus - miazăzi. De acolo am venit. Soarele coboară agale peste dealuri necunoscute, pe care abia le zărim printre pădurea de clădiri, ce ne înconjoară. Nedespărţitul clopoţel ne va chema la cină şi apoi la rugăciunea de seară. Am trăit prima zi în seminar. Am trăit câteva puncte din regulamentul zilei. Am făcut primul început de ascensiune spre sublimele trepte ale altarului. Peste câteva zile vom pune veston peste cămaşă şi vom schimba pălăria cu şapcă. Vom începe obositorul studiu. Vom schimba şi vestonul cu talar. Apoi va fi momentul solemn al îmbrăcării în albă şi dalmatică. Iar acum când scriu suntem în preajma marelui act al sfinţirii preoţeşti. După câteva zile ne vom prosterna la picioarele altarului şi vom cere viaţă şi putere dumnezeiască. Câteva zile ne despart de idealul primei zile. Am plecat atunci veseli şi trişti, am plecat 44 de moldoveni plini de vigoare şi avânt. Toţi hotărâţi să atingem idealul. Lupta celor "2 ani ne-a decimat. Mai suntem ş4. Recunoscători, plecăm fruntea în faţa neţărmuritei mile divine: «Cum ţi-ai oprit, Doamne, privirea asupra noastră!»".

Având acces la foile matricole ale seriei 1939 din Seminarul Diecezan din Iaşi, am constatat că Dumitru Sandu Matei s-a dovedit foarte bun la carte şi în comportare, terminând cursurile seminariale de opt ani, în iunie 1935, cu media 9,23, clasificat al patrulea din 31 de elevi seminarişti. După absolvirea acestor cursuri medii, a continuat studiile teologice timp de patru ani (1935-1939) sub îndrumarea părinţilor iezuiţi, cărora li s-a încredinţat formarea seminariştilor în perioada 1930-1939, după ce fuseseră chemaţi la conducerea Seminarului din Iaşi încă de la înfiinţare: 29 septembrie 1886. Încheierea formării preoţeşti îi este încununată cu hirotonirea sacerdotală, care a avut loc la 24 iunie 1939, oficiată de episcopul Mihai Robu în capela Institutului "Notre Dame de Sion" din Iaşi.

Locul de apostolat care i-a fost repartizat după hirotonire a fost Parohia Catolică din Iaşi. Timp de doi ani, până la intrarea în război a României, la 22 iunie 1941, preotul vicar parohial Dumitru Sandu Matei a lucrat cu tot devotamentul alături de Mons. Dumitru Romila, paroh de Iaşi, împreună cu alţi vicari şi preoţi de la episcopie. Trăsătura caracteristică a părintelui Matei era aceea de "apostol al săracilor". Dădea acestora tot ce avea. Cei de la parohie erau convinşi că "Matei e în stare să scoată la mezat toată parohia în folosul săracilor". Motivul acestei dărnicii era bine fondat, anume: prezenţa lui Cristos în cei sărmani.

Atunci când a fost solicitat de episcopul Mihai Robu, care îi cunoştea dârzenia şi spiritul de jertfă, părintele Matei, alături de alţi câţiva preoţi militari, au acordat asistenţă spirituală soldaţilor de pe front, împlinind acest serviciu cu tot curajul şi priceperea ca un adevărat soldat al lui Cristos. În acele timpuri, răspunzând solicitării Ministerului Apărării Naţionale, episcopul Mihai Robu a adresat, la 8 iulie 1941, o scrisoare generalului Ion Antonescu solicitând aprobarea unei liste cuprinzând numele a zece preoţi catolici propuşi să fie integraţi în armata României cu gradul de căpitan asimilat. Primul episcop indigen de Iaşi îşi motiva astfel demersul său: "Ca să poată (preoţii militari) întovărăşi trupele noastre viteze şi să poarte de grijă spirituală soldaţilor români catolici, îmbărbătându-i şi împăcându-i cu Dumnezeu". Din lista propusă de episcopul Robu la 8 iulie 1941, reactualizată la 14 iulie şi 8 august acelaşi an, făceau parte preoţii: Anton Tălmăcel, Mihai Dămoc, Petru Băcăoanu, Ioan Minuţ, Petru Biru, Petru Lucaci, Ludovic Lopată, Petru Cădar, Andrei Gherguţ şi Dumitru Matei. În mod nejustificat, iniţial Guvernul României a aprobat încadrarea ca preot militar activ doar a lui Petru Băcăoanu, în timp ce preotul Dumitru Matei a fost desemnat pentru răniţii din spitalele garnizoanei din Iaşi. Acestora li s-au adăugat treptat preoţii: Petru Lucaci, Anton Tălmăcel (respins ulterior de Ministerul Apărării Naţionale datorită vârstei), Petru Martinescu, Ioan Minuţ (înlocuit apoi cu Andrei Gherguţ) şi Iosif Petrişor. Adresându-se preoţilor militari, la plecarea acestora pe front, episcopul Robu i-a îmbărbătat cu aceste cuvinte: "Caută să fii totdeauna la înălţimea chemării preoţeşti ca să edifici nu numai cu cuvântul, dar şi cu pilda bună, atât pe catolic, cât şi pe cei de altă credinţă. Ai prilejul cel mai favorabil pentru un apostolat salutar şi fecund". Despre activitatea acestor preoţi, documentele cercetate nu relevă prea multe informaţii. Relativ la preotul Dumitru Matei, care a însoţit trupele române până la Cotul Donului, acesta s-a reîntors la Iaşi în 1943, unde a rămas mobilizat la Corpul IV Armată la propunerea episcopului Robu pentru "a contribui cât mai mult la întărirea sentimentului naţional, patriotic şi moral, pentru desăvârşita glorie a scumpei noastre oştiri".

După moartea episcopului Mihai Robu şi terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, episcopul Marcu Glaser, administratorul apostolic din acei ani, a încredinţat părintelui Matei - "specialist în serviciul săracilor", preluarea şi distribuirea ajutoarelor venite din străinătate, "îndeosebi din America", pentru înfometaţi. Tânărul preot şi-a împlinit exemplar misiunea, a stat la dispoziţia tuturor, indiferent de confesiune. Evreii din Iaşi, prigoniţi în timpul prezenţei naziste aici, veneau la părintele Matei ca la un tată spiritual. Pe mulţi prizonieri i-a luat adăpostit în diferite locuri, iar unii au recunoscut că numai datorită lui au scăpat cu viaţă. Preotul Dumitru Sandu Matei, care cunoştea foarte bine durerile ţării nu a putut să rămână indiferent. Bine cunoscut, mai cu seamă de studenţii medicinişti care lucrau în clinicile universitare din Iaşi, unde şi părintele era prezent cu asistenţa spirituală a bolnavilor, a acceptat să devină mentor al acelora care apelau la sfaturile şi experienţa sa.

După instalarea puterii comuniste, în multe locuri din ţară s-au organizat grupări de rezistenţă anticomuniste. Într-o astfel de grupare s-a integrat şi părintele Matei, care era o "figură centrală", considerat a fi o "personalitate de excepţie, inteligent, cu convingeri ferme, cu un mare devotament şi capacitate de înrâurire a altora". Foarte hotărât şi om de acţiune, cunoştea multă lume din diferite cercuri ale societăţii, fiind iubit şi respectat. Dânsul a făcut legătura cu profesorul Petru Caraman de la Universitatea din Iaşi, cu doctorul Ioan Gheorghiu, cu grupul de studenţi politehnişti de la "Notre Dame", cu maiorul Brăescu, cu mulţi studenţi medicinişti şi de la alte facultăţi. Mulţi dintre aceştia se adunau împreună cu părintele Matei pentru a analiza situaţia existentă şi a găsi căi şi mijloace potrivite pentru a ne împotrivi acţiunii comuniştilor.

În anul 1948, organele de represiune supravegheau cu multă atenţie mişcările anticomuniste şi luau măsuri de stingere a acestora. La 15 mai 1948 s-a produs primul val de arestări, numai la Iaşi au fost reţinute câteva sute de persoane. Cu toate acestea, grupul în care activa părintele Matei şi-a continuat activitatea, mai mult "părintele era în vorbă cu un diplomat de la Legaţia Franţei, în vederea sprijinului pe care îl solicitasem pentru procurarea a două aparate de radio emisie-recepţie".

Aşa cum am putut citi din mărturiile prezentate în prima parte a studiului, după multe peregrinări prin ţară, părintele Matei se retrage la diferite adrese în Bucureşti, unde însă, la 18 mai 1950, a fost arestat. Motivul urmăririi părintelui Matei a fost prezentat astfel: "În perioada 1946-1947 a facilitat evadarea din spitale a opt prizonieri germani şi a oferit protecţie aviatoarei Smaranda Brăescu, urmărită de organele represive comuniste. Acuzat pentru aceste acte, a fost nevoit să se refugieze în mai multe parohii din Moldova, apoi la Craiova, în final încercând să-şi piardă urma în furnicarul Bucureştiului. A fost depistat de Securitate şi arestat la 18 mai 1950, împreună cu cele 8 persoane care l-au găzduit". Iată ce declară părintele Dumitru Matei cu privire la acest eveniment: "În timpul când prizonierii germani erau în spitalele din Iaşi, subsemnatul am avut misiunea de a mă ocupa de dânşii din punct de vedere pastoral şi, întrucât era posibil, şi din punct de vedere material, adică ajutorarea lor. Misiunea aceasta o aveam de la episcopul meu, Preasfinţitul Marcu Glaser, întrucât subsemnatul aveam în general misiunea de a mă ocupa de bolnavii din spitalele din Iaşi. În primăvara anului 1947, portarul Spitalului «Izolarea» din Iaşi m-a întrebat într-o zi dacă ar fi posibil să ajutăm evadarea câtorva prizonieri germani din Iaşi. Subsemnatul i-am spus că e posibil, punându-i într-un transport de repatriaţi...".

Cercetătorul Dănuţ Doboş, pe baza mărturiilor cuprinse în declaraţiile părintelui Dumitru Matei, a refăcut traseul urmăritului de organele de Securitate. Astfel, în noiembrie 1948, acesta este obligat să fugă din Iaşi la Parohia Catolică Gherăeşti, de unde se refugiază la Craiova şi din nou în Moldova, la Parohia Văleni-Bacău. După 5 ianuarie 1949 se afla la Mănăstirea Neamţ şi la Bucureşti, în Pitar Moş, de unde revine la Gherăeşti, Butea, Răchiteni, Pralea, Pustiana şi din nou la Bucureşti, în iulie 1949. Nu avea să se mai întoarcă niciodată în Moldova, iar faptul cel mai trist pentru părintele Matei - aşa cum de altfel o afirma el singur - a fost că nu avea să mai poată activa niciodată ca preot, aflându-se ascuns majoritatea timpului la diferite adrese din Bucureşti, ultima fiind în str. Toamnei, nr. 109. Înainte de fuga din Iaşi, preotul Dumitru Matei i-a cerut episcopului martir Anton Durcovici permisiunea, onorată de altfel, de a se refugia într-o parohie sigură din Moldova, pentru a nu fi arestat de Securitate. Cei doi aveau să se mai revadă o singură dată în Bucureşti, în ianuarie 1949. La 26 iunie 1949, episcopul dr. Anton Durcovici avea să fie arestat el însuşi la Popeşti-Leordeni. Din perioada cât a stat ascuns la Bucureşti (iulie 1949 - 17 mai 1950), cunoaştem doar patru momente din activitatea părintelui Matei: o presupusă întâlnire cu un "om de legătură", Dumitru Tujan; o a doua întâlnire cu studentul Mihai Gheorghiu, aflat în serviciul militar la Popeşti-Leordeni; momentul din 13 mai 1950, când părintele Matei a luat decizia de a părăsi clandestin ţara, cu destinaţia Palestina, apelând în acest sens la sora Agnes (Etla Clinger) de la Spitalul Burghelea - Panduri; în fine, întâlnirea din ziua de 18 mai 1950 dintre părintele Dumitru Matei şi doctorul Ioan Gheorghiu. Imediat după despărţirea de doctorul Gheorghiu, părintele Dumitru Matei a fost arestat de Securitate şi acuzat de înaltă trădare! Singura mare "crimă" dovedită de Securitate şi recunoscută, de altfel, de preotul Dumitru Matei a fost sprijinirea evadării în 1946 a doi prizonieri germani, cărora în primăvara anului 1947 li s-au mai adăugat alţi şase prizonieri germani, în colaborare cu studenţii Liviu Mărgineanu, Mihai Gheorghiu, Silviu Cernea şi dr. Ioan Gheorghiu. Mai oferise, este adevărat, protecţie aviatoarei Smaranda Brăescu, urmărită şi ea de Securitate.

La 23 octombrie 1950 a fost judecat şi condamnat la moarte. A fost acuzat de "spionaj şi de înaltă trădare". În dosarul 10715 există o notă a ofiţerilor care au instrumentat cazul, unde se recunoaşte că inculpatul Dumitru Sandu Matei a fost obligat de anchetatori să declare şi să semneze, "prin intimidări si tortură, tot ceea ce îi ceruseră torţionarii". La 21 iulie 1950, colonelul Patriciu preciza: "Toate acestea Dumitru Matei le-a făcut datorită faptului că dorea fierbinte înlăturarea actualului regim, sub care el nu mai putea să-şi continue în voie activitatea sa de rătăcire a minţilor populaţiei, prin răspândirea misticismului religios, a superstiţiilor, precum şi influenţei vârfurilor catolice din ţara noastră, duşmani de moarte ai regimului democrat". Pe lângă preotul Dumitru Sandu Matei au mai fot arestaţi câţiva înalţi funcţionari de la Legaţia Franţei, cu care luase legătura, în intenţia de a procura două aparate de emisie - recepţie, necesare grupurilor înarmate anticomuniste din Munţii Bucovinei.

Prin sentinţa dată de Tribunalul Militar Bucureşti, la 23 octombrie 1950, s-au împărţit cu uşurinţă pedepse deosebit de dure. Pedeapsa cu moartea pentru Dumitru Sandu Matei, Romuald Druszcz şi Ion Cudalbu; muncă silnica pe viaţă lui Gheorghe Braşoveanu, Toma Niţulescu şi Dumitru Lambru, 20 de ani muncă silnica pentru Alexandru Olteanu, Lucien Bassy şi Louis Fontaine, 15 ani de temniţă grea pentru Elisabeta Perraudin şi 12 ani de temniţă grea pentru Celestine Gauchet. Astfel "Legaţia Franţei" a fost desfiinţată. Dintr-un studiu al profesorului Dănuţ Doboş am cules câteva date despre procesul "Legaţiei Franţei": "Între 18 mai - 13 iunie 1950, în condiţii neclare astăzi, Securitatea din Bucureşti a arestat primii 11 luptători anticomunişti: preot Dumitru Matei, Romuald Druszcz, Gheorghe Braşoveanu, Celestine Pauline Gauchet, Louis Fontaine, Dumitru Lambru, Lucien Bassy, Elisabeta Perraudin, Toma Petre Niţulescu, Ion Cudalbu şi Alexandru Olteanu. După şase luni de cercetări, desfăşurate în condiţii dramatice (bătăi, schingiuiri ş.a.), cei 11 au fost obligaţi să ofere ofiţerilor anchetatori zeci de interogatorii şi declaraţii false, pe baza cărora procuratura militară i-a trimis, la 11 octombrie 1950, în judecata Tribunalului Militar Bucureşti. Acuzaţiile care le-au fost aduse celor 11 arestaţi - majoritatea inventate de Securitate - se refereau la: punerea în slujba spionajului francez, recte în subordinea ataşatului militar francez Serge Parisot, tentativa de a organiza la Iaşi un «serviciu de spionaj» condus de Victor Grapan, organizarea de reţele de informaţii la Paşcani şi Ungheni, tentativa de a organiza în Munţii Bucovinei puncte de sprijin pentru grupurile înarmate anticomuniste, primirea de la spionajul francez a două aparate de radioemisie, predarea de informaţii economice şi militare către ataşatul militar francez Serge Parisot ş.a.".

La 14 noiembrie 1950, avocatul Mihail Mayo redacta în numele preotului Dumitru Sandu Matei recursul împotriva sentinţei 989 din 23 octombrie 1950, recurs înaintat Curţii Militare de Casare şi Justiţie. După 3 săptămâni, la 6 decembrie 1950, Curtea Militară de Casare şi Justiţie a respins ca neîntemeiate toate cele 11 recursuri, apreciind că pedepsele aplicate condamnaţilor erau «corecte». Interesant este faptul că toţi cei 22 de martori ai acuzării aveau să facă şi ei, la rândul lor, obiectul unor noi anchete şi procese (Ioan Gheorghiu, Mihai Gheorghiu, Arlette Coposu, Aurel Ţurcanu ş.a.). Peste 200 de persoane au fost anchetate şi arestate ulterior sub învinuirea de a fi întreţinut "legături compromiţătoare cu arestaţii" în procesul "Legaţiei Franţei", inclusiv cele opt persoane care l-au găzduit pe preotul Dumitru Sandu Matei. Pe măsura derulării anchetei în cazul grupului "Dumitru Matei", ofiţerii anchetatori au întocmit diferite note de control care rezumau principalele activităţi anticomuniste ale membrilor grupului. Pe baza acestor note şi a referatelor ofiţerilor anchetatori şi-au construit pledoariile lor procurorul şi judecătorii militari. Exceptând surplusul de limbaj ideologic, ca şi unele comentarii defavorabile din punct de vedere ideologic şi politic la adresa acuzaţilor, aceste note şi referate de control nu distorsionează declaraţiile cuprinse în dosar. Totuşi, în mod premeditat şi tendenţios, aceste note de control se transformă în adevărate scenarii ale unei acţiuni de spionaj a trioului Matei - Druszcz - Cudalbu. Chiar şi reconstituirea efectuată la 29 august 1950 la Bucureşti a fost centrată exclusiv pe prezumtivele întâlniri conspirative din casa Celestinei Pauline Vialard (Gauchet) ale principalilor protagonişti: Dumitru Matei, Romuald Druszcz, Serge Parzsot şi Grafeuille, ultimii doi fiind înlocuiţi la reconstituire de Nicolae Smochină şi Ion Enache. Astfel, volumul 3 din Dosarul 10715 este plin de fotografii efectuate cu prilejul reconstituirii din 29 august 1950.

Cei care au studiat îndeaproape vechea închisoare Jilava o prezintă ca fiind Fortul Nr. 13, construit în formă de potcoavă pe o pânză freatică aflată foarte aproape de suprafaţă. O poartă mică, străjuită de două contraforturi, deschide o lume care era asimilată iadului. La regimul aprig de detenţie se adăuga apa, o apă limpede, dar foarte rece, care pătrunde prin betonul şi cărămida construcţiei. Accesul spre celule se făcea peste mici podeţe de lemn, cufundate aproape 10 cm în apă. Specificul acestui penitenciar, aflat la câţiva km de Bucureşti, l-au constituit execuţiile deţinuţilor politici sau de drept comun. Cele mai cunoscute sunt cele din noaptea de 26 noiembrie 1940, când garda legionară a penitenciarului a executat 64 de deţinuţi. Noaptea aceea a rămas cunoscută ca varianta legionară a "nopţii cuţitelor lungi". Tot aici, la 1 iunie 1946, mareşalul Ion Antonescu a fost executat de regimul comunist. Jilava a reprezentat calvarul deţinuţilor politici anticomunişti, în anii 1950-1960

Locul de execuţie de la Jilava era lângă groapa de gunoi a penitenciarului, la aproximativ 100 metri de închisoare, pe latura din dreapta. Pe toata durata aşteptării execuţiei, condamnatul la moarte era legat la picioare cu cătuşe nituite, iar la mâini cu cătuşe normale. Celor mai periculoşi li se punea faimoasa bilă, pe care atunci când mergeau o agăţau de brâu. Numai lanţul cătuşelor de la picioare cântarea aproape 10 kilograme şi avea zalele mai groase decât degetul mare al mâinii. Odată sentinţa fiind dată, se putea face o cerere de graţiere şi din momentul în care aceasta era respinsă nu treceau mai mult de câteva zile până la punerea ei în aplicare.

Mulţi dintre cei care îşi aşteptau sfârşitul în faţa plutonului de execuţie erau deja resemnaţi şi se comportau firesc, dar au existat şi unii care nu realizau cu adevărat că vor muri decât în drum spre execuţie şi atunci deveneau agitaţi: unii zbierau şi plângeau, alţii nu stăteau liniştiţi la stâlpul execuţiei. Apoi cadavrele erau aruncate în gropi comune în cimitirul închisorii. Acesta se întindea la capătul comunei pe o pantă unde exista o parcelă anume pentru cei aduşi de la Penitenciarul Jilava.

Execuţia prin împuşcare a condamnaţilor la moarte Dumitru Sandu Matei, Romuald Druszcz şi Ioan Cudalbu a avut loc în ziua de 21 februarie 1951, ora 6.30 dimineaţa, la Penitenciarul Jilava. Procesul verbal al execuţiei acestor "condamnaţi la moarte" este elocvent şi suficient pentru a surprinde modul în care au trăit ultimele clipe de viaţă: "Astăzi, 21 februarie 1951. Noi, căpitan din justiţie Sorescu Iulian şi Ceaco Eduard, procuror militar pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti, însoţit de grefierul şef Craioveanu Ştefan, de la Tribunalul Militar Bucureşti, Secţia I, în executarea Sentinţei nr. 989/1950, a Secţiei a II-a şi nr. 1379/1950 a Secţiei I, rămase definitive şi devenite executorii, ne-am transportat la Penitenciarul Jilava în vederea executării pedepsei cu moartea a condamnaţilor. 1. Dumitru Matei (...) 2. Druszcz Romuald (...) Ne-am transportat în comuna Jilava unde se află Penitenciarul Jilava şi unde condamnaţii de mai sus sunt deţinuţi, unde a fost ales locul de execuţie, dată prin Sentinţa nr. 989/1950 a Tribunalului Militar Bucureşti, Secţia a II-a (...). Astăzi, 21 februarie 1951, ora 6, am sosit la Penitenciarul Jilava, unde am găsit prezent pe locotenentul major Vintilă Romeo, din partea Administraţiilor, precum şi pe tov. director Borundel Cornel. La ora 6.30 fiind fixată execuţia, însoţiţi fiind de grefierul Tribunalului Militar Bucureşti, Craioveanu Ştefan şi din partea Penitenciarului Jilava, tov. căpitan Moromete Nicolae, am mers la celula unde se aflau condamnaţii Dumitru Matei, Druszcz Romuald (...) şi i-am încunoştinţat că a sosit timpul să-şi expieze faptele săvârşite şi au fost întrebaţi fiecare condamnat, dacă mai au ceva de mărturisit sau vreo dorinţă - şi au declarat că nu mai au nimic de mărturisit, ultima dorinţă fiindu-le aceea de a li se da câte o ţigară - lucru ce s-a petrecut. La ora 6.30, după ce s-a primit raportul comandantului grupului de execuţie, tov. căpitan de Miliţie Ciacanica Dumitru, s-a dispus să se citească oamenilor din grupa de execuţie de către grefierul Instanţei, dispozitivul sentinţei de condamnare şi expunerea faptelor săvârşite de condamnaţi. După aceasta s-a ordonat aducerea condamnaţilor Dumitru Matei, Druszcz Romuald, Cudalbu Ion (...), care au fost aduşi sub escortă, fiecare însoţit de 4 gardieni ai Penitenciarului Jilava, care au însoţit pe condamnaţi până la stâlpii de execuţie, fiind însoţiţi şi de directorul Penitenciarului. Condamnaţii au fost legaţi la ochi şi apoi la stâlpii de execuţie, cu spatele spre grupa de execuţie. După îndeplinirea celor de mai sus am ordonat comandantului executarea. Comandantul grupei, luând comanda, a pregătit armele, ochirea şi focul. Condamnaţii fiind executaţi, medicul Penitenciarului Jilava a constatat moartea celor de mai sus. După constatarea morţii de către medicul Penitenciarului Jilava, după o oră de la execuţie, cadavrele s-au dat în primirea directorului Penitenciarului Jilava, pentru cele legale. Drept pentru care am încheiat prezentul proces-verbal, în 5 exemplare din care două se vor înainta Tribunalului Militar Bucureşti, Secţia I, Secţia a II-a, al treilea se va preda Direcţiei Penitenciarului Jilava pentru a-l trimite ofiţerului Stării Civile împreună cu datele necesare înscrierii morţii în registrele de stare civilă, iar ultimele două exemplare se vor înainta Parchetului Tribunalului Militar (...)".

Trupul sfârtecat de gloanţe al părintelui Matei, ca şi al celorlalţi executaţi sau decedaţi în închisoarea de la Jilava, a fost aruncat într-o groapă comună, despre care am notat mai sus.

Acesta a fost modul barbar în care a fost martirizat preotul Dumitru Sandu Matei. Mulţi ani nu s-a ştiut nimic despre moartea acestuia în închisorile comuniste. Abia după cinci ani, în anul 1956, familiarii săi din Sărata au aflat despre moartea lui şi au pus o cruce în cimitirul satului, pe care au trecut acea cifră "1956", care a rămas peste decenii o mărturiei că abia atunci au aflat despre decesul consăteanului lor.

Treptat, treptat..., mai ales din mărturiile acelora care au supravieţuit în urma procesului "Legaţia Franţei", preoţi şi laici din Dieceza de Iaşi au aflat câte ceva despre suferinţele îndurate de părintele Dumitru Matei şi despre executarea acestuia prin împuşcare. Dar cine avea cunoştinţe şi putea scrie ceva până în anul 1990?!

Primul care a scris şi publicat în revista "Lumina creştinului", din februarie 1991 a fost părintele Anton Despinescu, în articolul "Părintele Matei", din care prezint câteva citate: "Aşa îl chemau cei mai mulţi pe preotul exemplar Dumitru Sandu părintele tuturor, mai cu seamă al săracilor şi bolnavilor. Originar din satul Sărata-Bacău, s-a născut la 13 iulie 1913 din părinţii Dumitru şi Maria Sandu Matei. La vârsta de 14 ani a intrat în Seminarul Diecezan «Sfântul Iosif» din Iaşi, unde a urmat o pregătire sârguincioasă timp de 12 ani, după care, la 24 iunie 1939 a fost hirotonit preot, în capela vestitului «Institut Notre-Dame de Sion», de către episcopul Mihai Robu. Făcea parte din promoţia cea mai numeroasă, a «celor 33» rămasă unică în istoria Diecezei de Iaşi, între cele două războaie mondiale. Îndată după hirotonire a fost numit capelan la Parohia Iaşi unde a lucrat cu tot devotamentul. Privindu-i faţa mereu senină, străjuită de barba puţin roşcată, ochii căprui, ageri, mersul apăsat, totdeauna ştiind ce vrea, rămâneai cu convingerea că este întruchiparea lui Isus Cristos. Îl stimau şi-l iubeau toţi pentru că îşi dădeau seama cât de mult îi iubea, că nu trăieşte decât pentru ei: copii, tineri şi bătrâni. Puţinii bani pe care îi primea nu aveau şedere in buzunarul lui: erau ai săracilor şi bolnavilor Am auzit spunându-se despre el, că era în stare să golească şi vistieria parohială pentru a veni în ajutorul celor nevoiaşi. La 22 iunie 1941, România intrând în cel de-al Doilea Război Mondial, mulţi tineri din satele catolice ale Moldovei au fost înrolaţi în regimentele de combatanţi. Aveau şi ei trebuinţă de asistenţi, spirituală pe câmpul de luptă. Episcopul Robu l-a considerat drept cel mai indicat pe părintele Matei să împlinească acest serviciu de mare curaj şi devotament. În anii războiului a fost mereu alături de soldaţi, el, soldatul lui Cristos, alături de răniţi, pe care îi mângâia şi încuraja, alături de muribunzi, pe care îi întărea cu sfântul Viatic pe drumul eternităţii. După terminarea războiului, necazurile au continuat. Ocupaţia rusească, anii de secetă, de mari lipsuri şi de foamete, cereau eforturi deosebite pentru a veni în ajutorul celor năpăstuiţi. Episcopii catolici americani colectau ajutoare masive în alimente. îmbrăcăminte şi medicamente pe care le trimiteau în ţara noastră. Era nevoie de cineva şi din partea diecezei de Iaşi, mult încercate de război şi foame, care să preia şi să distribuie aceste ajutoare. Episcopul Robu l-a considerat tot pe Părintele Matei ca persoană vrednică de toată încrederea în această diaconie apostolică. A stat dispoziţia tuturor cu toată înţelegerea şi dragostea, indiferent de confesiune. Evreii din Iaşi care suferiseră mult din partea hitleriştilor, veneau la părintele Matei ca la tatăl lor. Pe câţi prizonieri nu i-a luat «pe barba lui»! Unii au recunoscut ulterior că numai datorită lui mai sunt în viaţă. Într-adevăr, era de o isteţime şi practicitate impresionante. Venea rapid cu soluţiile cele mai bune. Dar astfel de suflete mari nu sunt scutite de suferinţe. Părintele Matei a avut parte de ele din plin, asemenea lui Cristos. Se ştie prin ce prefaceri politico-sociale a trecut şi ţara noastră după terminarea Războiului. Impunerea regimului comunist de către sovietici a fost însoţită de nenumărate nedreptăţi şi crime. Biserica a fost şi ea o ţintă în «program», cea catolică mai ales. În conferinţe de partid, în ziare, la radio, năimiţi gălăgioşi, la comanda Moscovei, se luau la întrecere în a defăima Vaticanul cu invective abominabile. Nunţiul papal a fost silit să plece. Episcopii, nefiind de acord, aşa cum li se cerea, de a forma o biserică naţională ruptă de Roma au fost încarceraţi. Totodată s-a pornit o vânătoare a preoţilor. În fruntea listei figura, desigur, «popa Matei», «agent periculos al imperialismului american», «duşman al poporului»! Câtă ignoranţă, răutate şi aberaţie! Părintele săracilor, al bolnavilor, răniţilor şi prizonierilor e acuzat ca fiind duşman al poporului! S-a organizat o reţea foarte amplă pentru a fi prins. Isteţ cum era, le-a dat destul de furcă urmăritorilor. L-am văzut ultima dată, pe la începutul lunii august 1949 în Dărmăneşti - -Bacău. Era fugar. Cu umorul care îl caracteriza, mi-a spus: «Nu vreau să cad ca musca-n zăr»! În cele din urmă a fost prins, supus unei parade judiciare, încadrat la «înaltă trădare» şi condamnat la pedeapsa capitală, comutată ulterior în temniţă grea. În felul acesta, la Aiud, s-a consumat victima carităţii faţă de semeni, părintele Matei! La avut parte de o viaţă şi activitate relativ scurtă, de zece ani. În aceşti ani însă, a săvârşit fapte mari. Avea stofă de erou. În reflexiile şi rugăciunile sale pline de credinţă şi iubire a întrezărit vocaţia de martir. Mi-am dat seama de aceasta citindu-i articolul «Sfântul Ignaţiu de Loyola» din Volumul festiv (paginile 90-91), alcătuit cu ocazia hirotonirii promoţiei sale din 1939. Aici elogiază personalitatea fondatorului Ordinului Iezuit de care e strâns legată înfiinţarea Seminarului Diecezan din Iaşi, precum şi formarea multor generaţii de preoţi: «De patru secole ostaşii tăi îţi urmează comanda. Uragane uriaşi s-au năpustit asupra lor. Au voit să-i spulbere. duşmani puternici îi lovesc din toate părţile cu înverşunare. Ôi într-un timp se păru că au învins. Dar ei nu se tem. Mor muncind. Mor luptând. Mor martiri! Îţi urmează comanda. fii mândru, Căpitane!» Aşa îţi spun şi eu: Cinste ţie, părinte Matei! Ferice de tine, preot exemplar, preot militar cu gradul de căpitan! Ferice de tine, preot martir! Bucură-te, în ceata strălucită a apostolilor şi martirilor!"

Deşi cunoştea foarte multe din povestirile celor care l-au cunoscut pe părintele Dumitru Sandu Matei, autorul articolului nu a beneficiat nici măcar de informaţia locului şi anului în care a murit preotul martir.

În septembrie acelaşi an, Preasfinţitul Petru Gherghel scria: "Astăzi, toţi cei care-au suferit şi care iubesc adevărul, strigă: «Niciodată nu mai trebuie să existe pe pământ vreun sistem, sau un partid, care-l neagă vehement pe Creator, şi care-i ia omului demnitatea de adevărat fiu al lui Dumnezeu». (...) Pentru Adevăr şi pentru om, Isus s-a dăruit pe sine însuşi la moarte, şi prin propriul sânge a putut aduce oamenilor mântuirea şi iubirea. Pentru Adevăr au mers la moarte toţi episcopii Bisericii Catolice, din toată Europa Răsăriteană şi din Rusia. Pentru drepturile legitime ale omului s-au jertfit vrednicii păstori ai Bisericii Greco-Catolice din România. Pentru acest adevăr şi pentru marea dragoste de oameni, s-a jertfit marele nostru episcop Anton Durcovici, vrednicul nostru preot, Matei, toţi păstorii noştri sufleteşti, care-au opus rezistenţă cu propria lor viaţă, răspândirii tot mai acerbe a comunismului, - comunism ateu, peste sufletul atât de blajin şi de bun al poporul român. (...) Este ora Adevărului şi şi a Dreptăţii, iar victoria finală va depinde de iubirea şi de credinţa noastră".

Poate nu este întâmplătoarea ziua de 21 februarie, când a murit părintele Matei, dar a fost numit administrator al Diecezei de Iaşi Mons. Petru Gherghel! Preocupat de a face cât mai multă lumină în cazul "Matei", ca dealtfel în toate acţiunile în care au fost implicaţi preoţii catolici care au activat pe teritoriul Diecezei de Iaşi, Preasfinţitul Petru Gherghel a căutat diferite persoane care puteau avea acces în Arhivele Securităţii şi reuşeau să afle informaţii despre urmărirea, persecuţia, procesele şi condamnarea acestora.

Cel care a fost ales să fie pioner în această muncă titanică a fost domnul Dănuţ Doboş, care activa la Arhivele Statului din Iaşi. Cum a mărturisit de mai multe ori, "în octombrie 1996, cu binecuvântarea episcopului de Iaşi, Petru Gherghel, am iniţiat o amplă cercetare arhivistică şi documentară cu privire la episcopul Anton Durcovici şi preotul Dumitru Sandu Matei". În demersurile sale a fost susţinut de domnul senator Petru P. Caraman, care a trecut la cele veşnice în urmă cu câteva zile, la 8 februarie, în vârstă de 91 de ani. După numeroase intervenţii şi insistenţe, multe din dosarele "martirilor" Bisericii noastre au fost copiate şi studiate, iar roadele cercetării istoricilor au fost publicate în numeroase cărţi, studii şi articole.

Fiind deja aprinsă candela eroismului şi jertfei "preotului martir Matei", în ziua de 8 septembrie 2000, cu ocazia administrării Sfântului Mir în Parohia Sărata, Preasfinţitul Petru Gherghel a amintit de moartea părintelui Dumitru Sandu Matei: "Să urmaţi exemplul bunicilor dumneavoastră, căci avem aici în comunitatea dumneavoastră eroi ai credinţei catolice, aşa cum a fost părintele Sandu Matei, care pentru Biserică a fost un erou al credinţei, căci nu a voit să se supună tiraniei comuniste; mai bine a voit să moară chinuit de comunişti şi nu a fost de acord cu ei, ci şi-a dat viaţa pentru Cristos".

În anul 2001, la împlinirea unei jumătăţi de secol de la moartea sa eroică s-au celebrat Liturghii de pomenire, la 18 februarie în catedrala catolică din Iaşi, iar la 21 februarie în biserica din Sărata, în prezenţa unei mari mulţimi de credincioşi. Cu acea ocazie am realizat înregistrările consemnate în prima parte a studiului şi am dedicat mai multe studii în numărul 2 al publicaţiei Departamentului de Cercetare Ştiinţifică de pe lângă Episcopia Romano-Catolică de Iaşi "Buletin istoric", în care am scris: "Suntem încredinţaţi că aniversarul a 50 de ani de la moartea eroică a preotului Dumitru Sandu Matei va fi reţinut cu aprecierea cuvenită de cititorii acestui număr, mândri de faptul că dintr-o comunitate catolică din Moldova s-a ridicat un astfel de fiu, care a înfruntat cu tot curajul vitregiile abătute asupra noastră în anii de grea cumpănă. [...] "Suntem convinşi că atotputernicia dumnezeiască îl va ridica de oriunde s-ar afla în ţărâna pământească, la gloria cerească, în văzul tuturor, chiar şi al acelora care mânaţi de prejudecăţi sau pur şi simplu la comanda cotropitorilor, l-au răpus mişeleşte. Rămânem ferm convinşi că preotul Dumitru Sandu Matei, asemenea multora din acei ani eroici ai neamului românesc, s-a jertfit pentru o cauză dreaptă, aceea a neacceptării unui regim nedrept, ateu, nefiresc adevăraţilor şi bunilor români. În veci pomenirea lui!"

Concluziile părintelui Anton Despinescu din articolul publicat în anul 1991, constatările mele şi ale domnului Dănuţ Doboş după ce am parcurs mii de file din dosarele "Matei", mărturiile celor care l-au cunoscut şi au vorbit despre dânsul în anul 2001, ne-au determinat să credem şi să scriem că Părintele Dumitru Sandu Matei este un erou al credinţei manifestată prin fapte de iubire, este un martir al Diecezei de Iaşi..., este un sfânt al Bisericii Catolice.

Dumnezeu să-l facă părtaş la Liturghia din ceruri!

Pr. Alois Moraru

* * *

TVR2, Memorialul durerii: Pr. Dumitru Sandu Matei

* * *

* * *

Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: Pr. Dumitru Sandu Matei
 

lecturi: 2111.