Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru Ziua Mondială a Misiunilor 2021

"Nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit" (Fap 4,20)

Iubiţi fraţi şi surori,

Atunci când experimentăm forţa iubirii lui Dumnezeu, atunci când recunoaştem prezenţa sa de Tată în viaţa noastră personală şi comunitară, nu putem să nu vestim şi să împărtăşim ceea ce am văzut şi am auzit. Relaţia lui Isus cu discipolii săi, umanitatea sa care ni se revelează în misterul Întrupării, în evanghelia sa şi în Paştele său ne arată până la ce punct iubeşte Dumnezeu umanitatea noastră şi îşi însuşeşte bucuriile noastre şi suferinţele noastre, dorinţele noastre şi neliniştile noastre (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 22). În Cristos totul ne aminteşte că lumea în care trăim şi nevoia sa de răscumpărare nu-i sunt străine şi ne cheamă să ne simţim şi parte activă a acestei misiuni: "Mergeţi aşadar la răscrucile drumurilor şi oricâţi veţi găsi, chemaţi-i" (Mt 22,9). Nimeni nu este străin, nimeni nu se poate simţi străin sau departe faţă de această iubire de compasiune.

Experienţa apostolilor

Istoria evanghelizării începe cu o căutare pasionată a Domnului care cheamă şi vrea să stabilească un dialog de prietenie cu fiecare persoană, acolo unde se află (cf. In 15,12-17). Apostolii sunt primii care ne prezintă asta, amintind chiar ziua şi ora în care îl întâlnesc: "Era cam pe la ceasul al zecelea" (In 1,39). Prietenia cu Domnul, a-l vedea vindecând pe cei bolnavi, mâncând cu păcătoşii, hrănind pe cei înfometaţi, apropiindu-se de cei excluşi, atingându-i pe cei impuri, identificându-se cu cei nevoiaşi, invitând la fericiri, învăţând în manieră nouă şi plină de autoritate, lasă o amprentă de neşters, capabilă să trezească uimire şi o bucurie expansivă şi gratuită care nu se poate stăpâni. Aşa cum spunea profetul Ieremia, această experienţă este focul arzător al prezenţei sale active în inima noastră care ne stimulează la misiune, deşi uneori comportă jertfe şi neînţelegeri (cf. 20,7-9). Iubirea este mereu în mişcare şi ne pune în mişcare pentru a împărtăşi vestea cea mai frumoasă şi izvor de speranţă: "L-am găsit pe Mesia" (In 1,41).

Cu Isus am văzut, am auzit şi am atins că lucrurile pot să fie diferite. El a inaugurat, deja astăzi, timpurile viitoare amintindu-ne o caracteristică esenţială a faptului de a fi fiinţe umane, de atâtea ori uitată: "Am fost făcuţi pentru plinătatea la care se ajunge numai în iubire" (Enciclica Fratelli tutti, 68). Timpuri noi care trezesc o credinţă în măsură să dea impuls iniţiativelor şi să formeze comunităţi, pornind de la bărbaţi şi femei care învaţă să ia asupra lor fragilitatea proprie şi a altora, promovând fraternitatea şi prietenia socială (cf. ibid., 67). Comunitatea eclezială arată frumuseţea sa de fiecare dată când aminteşte cu recunoştinţă că Domnul ne-a iubit cel dintâi (cf. 1In 4,19). "Predilecţia iubitoare a Domnului ne surprinde, iar uimirea, prin natura sa, nu poate să fie posedată şi nici impusă de noi. [...] Numai aşa poate înflori miracolul gratuităţii, al dăruirii gratuite de sine. Şi fervoarea misionară nu se poate obţine niciodată ca o consecinţă a unui raţionament sau a unui calcul. A fi «în stare de misiune» este o reflexie a recunoştinţei" (Mesaj adresat Operelor Misionare Pontificale, 21 mai 2020).

Totuşi, timpurile nu erau uşoare; primii creştini au început viaţa lor de credinţă într-un ambient ostil şi greu. Istorii de marginalizare şi de detenţie se împleteau cu rezistenţe interne şi externe, care păreau să contrazică şi chiar să nege ceea ce au văzut şi au auzit; însă acest lucru, în loc să fie o dificultate sau un obstacol care i-ar fi putut face să capituleze sau să se închidă în ei înşişi, i-a determinat să transforme fiecare inconvenient, contrarietate şi dificultate în oportunitate pentru misiune. Limitele şi impedimentele au devenit şi ele loc privilegiat pentru a unge totul şi pe toţi cu Duhul Domnului. Nimic şi nimeni nu putea să rămână străin de vestea eliberatoare.

Avem mărturia vie a toate acestea în Faptele Apostolilor, carte pe care discipolii misionari o ţin mereu la îndemână. Este cartea care relatează cum parfumul evangheliei s-a răspândit la trecerea sa provocând bucuria pe care numai Duhul ne-o poate dărui. Cartea Faptele Apostolilor ne învaţă să trăim încercările alipindu-ne de Cristos, pentru a maturiza "convingerea că Dumnezeu poate acţiona în orice împrejurare, chiar şi în mijlocul aparentelor eşecuri" şi certitudinea că "acela care se oferă şi se dăruieşte lui Dumnezeu din iubire, cu siguranţă va fi rodnic (cf. In 15,5)" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 279).

Tot aşa şi noi: nici actualul moment istoric nu este uşor. Situaţia pandemiei a evidenţiat şi a amplificat durerea, singurătatea, sărăcia şi nedreptăţile de care sufereau deja atâţia şi a demascat falsele noastre siguranţe şi fragmentările şi polarizările care în tăcere ne sfâşie. Cei mai fragili şi vulnerabili au experimentat şi mai mult propria vulnerabilitate şi fragilitate. Am trăit descurajarea, dezamăgirea, truda; şi chiar amărăciunea conformistă, care elimină speranţa, a putut să ia în stăpânire privirile noastre. Însă noi "nu ne predicăm pe noi înşine, ci pe Isus Cristos Domnul, iar noi suntem sclavi ai voştri de dragul lui Isus" (2Cor 4,5). Pentru această auzim răsunând în comunităţile noastre şi în familiile noastre cuvântul vieţii care răsună în inimile noastre şi ne spune: "Nu este aici, a înviat" (Lc 24,6); cuvânt de speranţă care strică orice determinism şi, celor care se lasă atinşi, le dăruieşte libertatea şi îndrăzneala necesare pentru a se ridica în picioare şi a căuta cu creativitate toate modurile posibile de a trăi compasiunea, "sacramental" al apropierii lui Dumnezeu de noi care nu abandonează pe nimeni pe marginea drumului. În acest timp de pandemie, în faţa tentaţiei de a masca şi a justifica indiferenţa şi apatia în numele distanţării sociale sănătoase, este urgentă misiunea compasiunii capabile să facă din distanţa necesară un loc de întâlnire, de îngrijire şi de promovare. "Ceea ce am văzut şi am auzit" (Fap 4,20), milostivirea care s-a folosit faţă de noi, se transformă în punctul de referinţă şi de credibilitate care ne permite să recuperăm pasiunea împărtăşită pentru a crea "o comunitate de apartenenţă şi de solidaritate, căreia să destinăm timp, angajare şi bunuri" (Enciclica Fratelli tutti, 36). Cuvântul său este cel care zilnic ne răscumpără şi ne salvează de scuzele care ne fac să ne închidem în cel mai laş dintre scepticisme: "Şi-aşa este acelaşi lucru, nimic nu se va schimba". Şi în faţa întrebării: "În ce scop trebuie să mă privez de siguranţele, comodităţile şi plăcerile mele dacă nu pot să văd niciun rezultat important?", răspunsul rămâne mereu acelaşi: "Isus Cristos a triumfat asupra păcatului şi asupra morţii şi este plin de putere. Isus Cristos trăieşte cu adevărat" (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 275) şi ne vrea şi pe noi vii, fraterni şi capabili să găzduim şi să împărtăşim această speranţă. În contextul actual este nevoie urgentă de misionari de speranţă care, unşi de Domnul, să fie capabili să amintească în mod profetic că nimeni nu se salvează singur.

Ca apostolii şi primii creştini, spunem şi noi cu toate forţele noastre: "Nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit" (Fap 4,20). Tot ceea ce am primit, tot ceea ce Domnul ne-a oferit treptat, ne-a dăruit pentru ca să-l punem în joc şi să-l dăruim gratuit celorlalţi. Ca şi apostolii care au văzut, au auzit şi au atins mântuirea lui Isus (cf. 1In 1,1-4), tot aşa şi noi putem astăzi să atingem carnea suferindă şi glorioasă a lui Cristos în istoria de fiecare zi şi să găsim curajul de a împărtăşi cu toţii un destin de speranţă, acea caracteristică neîndoielnică ce se naşte din faptul de a şti că suntem însoţiţi de Domnul. Fiind creştini nu putem să-l ţinem pe Domnul pentru noi înşine: misiunea evanghelizatoare a Bisericii exprimă valenţa sa integrală şi publică în transformarea lumii şi în păzirea creaţiei.

O invitaţie pentru fiecare dintre noi

Tema Zilei Mondiale a Misiunilor din acest an, "Nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit" (Fap 4,20), este o invitaţie pentru fiecare dintre noi "să luăm asupra noastră" şi să facem cunoscut ceea ce purtăm în inimă. Această misiune este şi a fost mereu identitatea Bisericii: "Ea există pentru a evangheliza" (Sfântul Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 14). Viaţa noastră de credinţă slăbeşte, pierde profeţie şi capacitate de uimire şi recunoştinţă în izolarea personală sau închizându-se în grupuri mici; prin însăşi dinamica sa cere o deschidere crescândă capabilă să ajungă la toţi şi să-i îmbrăţişeze pe toţi. Primii creştini, departe de a ceda în faţa ispitei de a se închide într-o elită, au fost atraşi de Domnul şi de viaţa nouă pe care el o oferea ca să meargă printre neamuri şi să mărturisească tot ceea ce au văzut şi au auzit: împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Au făcut asta cu generozitatea, recunoştinţa şi nobleţea proprie celor care seamănă ştiind că alţii vor mânca rodul angajării lor şi al jertfei lor. De aceea îmi place să cred că "şi cei mai slabi, limitaţi şi răniţi pot să fie misionari în modul lor, pentru că trebuie permis mereu ca binele să fie comunicat, chiar dacă el coexistă cu multe fragilităţi" (Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit, 239).

În Ziua Mondială a Misiunilor, care se celebrează în fiecare an în penultima duminică din octombrie, amintim cu recunoştinţă toate persoanele care, cu mărturia lor de viaţă, ne ajută să reînnoim angajarea noastră baptismală de a fi apostoli generoşi şi bucuroşi ai evangheliei. Amintim în special pe cei care au fost capabili să pornească la drum, să părăsească ţara şi familia pentru ca evanghelia să poată ajunge fără întârzieri şi fără frici în colţurile de popoare şi oraşe unde atâtea vieţi sunt însetate de binecuvântare.

A contempla mărturia lor misionară ne stimulează să fim curajoşi şi să-l rugăm cu insistenţă "pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul său" (Lc 10,2); de fapt, suntem conştienţi că vocaţia la misiune nu este un lucru din trecut sau o amintire romantică din alte timpuri. Astăzi, Isus are nevoie de inimi care să fie capabile să trăiască vocaţia ca o adevărată istorie de iubire, care să le facă să meargă la periferiile lumii şi să devină mesagere şi instrumente de compasiune. Şi este o chemare pe care el o adresează tuturor, deşi nu în acelaşi mod. Să ne amintim că există periferii care se află aproape de noi, în centrul unui oraş sau în propria familie. Există şi un aspect al deschiderii universale a iubirii care nu este geografic, ci existenţial. Mereu, dar în special în aceste timpuri de pandemie, este important de a creşte capacitatea zilnică de a lărgi cercul nostru, de a ajunge la cei pe care în mod spontan nu i-am simţi parte a "lumii mele de interese", deşi sunt aproape de noi (cf. Enciclica Fratelli tutti, 97). A trăi misiunea înseamnă a ne aventura să cultivăm aceleaşi sentimente ale lui Cristos Isus şi a crede cu el că persoana care este lângă mine este şi frate al meu, şi soră a mea. Fie ca iubirea sa plină de compasiune să trezească şi inima noastră şi să ne facă pe toţi discipoli misionari

Maria, prima discipolă misionară, să facă să crească în toţi cei botezaţi dorinţa de a fi sare şi lumină în ţinuturile noastre (cf. Mt 5,13-14).

Roma, "Sfântul Ioan din Lateran", 6 ianuarie 2021, Solemnitatea Epifaniei Domnului.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1166.