Slujiri laicale înrădăcinate în Botez

de Angelo Lameri
Universitatea Pontificală Lateran

Cine ar trece cu o lectură rapidă şi superficială Motu Proprio Spiritus Domini, cu care Papa Francisc modifică din Codul de drept canonic can. 230 § 1, aproape că nu şi-ar da seama de schimbarea introdusă şi mai ales de repercusiunile pe care le va avea în viaţa Bisericii în domeniul slujirilor liturgice. De fapt, în dispoziţia din canon este pur şi simplu scos cuvântul iniţial Viri [persoanele de sex masculin]. Aşadar noua formulare afirmă: "Laicii, care au vârsta şi calităţile stabilite prin decret de Conferinţa Episcopală, pot să fie admişi în mod stabil, prin ritul liturgic stabilit, la slujirile de lectori şi de acoliţi". Asta comportă că cele două slujiri instituite sunt deschise acum oricărui laic, bărbat sau femeie. Aşadar dispare rezervarea exclusivă pentru bărbaţi a slujirilor ecleziale citate mai sus. Deja în timpul pontificatului Sfântului Ioan Paul al II-lea, Consiliul Pontifical pentru Interpretarea Textelor Legislative, răspunzând la un dubium cu privire la paragraful 2 al aceluiaşi canon, a precizat că între funcţiunile pe care laicii, bărbaţi şi femei, pot să le asume prin mandat temporar, în afară de cea de lector, citată în mod explicit, este şi slujirea la altar (11 iulie 1992). Mai recent a fost modificată rubrica de la Liturghia "in Cena Domini" din Joia Sfântă lărgind posibilitatea spălării picioarelor la persoane alese dintre toţi membri poporului lui Dumnezeu, deci la bărbaţi şi femei, pentru a se raporta mai bine la semnificaţia gestului făcut de Isus, care are o însemnătate universală deoarece exprimă caritatea sa care îi îmbrăţişează pe toţi (Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, Decret In Missa in Cena Domini, 6 ianuarie 2016).

Aşadar, decizia Papei Francisc este în linia unei dezvoltări armonioase cu magisteriul predecesorilor săi, Sfântul Paul al VI-lea şi Sfântul Ioan Paul al II-lea. Primul, în Motu Proprio Ministeria quaedam (15 august 1972), a reînnoit disciplina referitoare la ordinele minore distingând funcţiile proprii ale Preoţiei de alte slujiri ecleziale, chiar cu caracter liturgic. De fapt, expresia ordine minore este înlocuită de slujiri şi pentru conferirea lor nu se va mai folosi termenul hirotonire, ci instituire. În sfârşit se afirmă că slujitorii instituiţi nu sunt şi nu trebuie să fie consideraţi clerici, ci laici în toată regula. Se intră în starea clericală numai cu diaconatul. În acest mod, scrie Sfântul Paul al VI-lea "se va evidenţia mai bine şi distincţia între clerici şi laici, între ceea ce este propriu şi rezervat clericilor şi ceea ce poate să fie încredinţat credincioşilor laici; astfel va apare mai clar raportul lor reciproc, deoarece preoţia comună a credincioşilor şi preoţia ministerială sau ierarhică, deşi diferă în mod esenţial şi nu numai în grad, totuşi sunt rânduite una pentru cealaltă, deoarece şi una şi cealaltă, fiecare în modul său propriu, sunt părtaşe de unica preoţie a lui Cristos" (Ministeria quaedad). Apare clară voinţa papei de a distinge preoţia ministerială a preoţilor şi episcopilor, întemeiată pe sacramentul Preoţiei, de cea a credincioşilor, care îşi are izvorul său în sacramentul Botezului şi în acelaşi timp de a arăta relaţia lor în participarea la unica preoţie a lui Cristos şi în slujirea comună adusă Bisericii, Trupul său. Nu trebuie să înşele faptul că lectoratul şi acolitatul trebuie să fie exercitate în mod obligatoriu pentru o perioadă corespunzătoare de timp de candidaţii la Preoţie: ei desfăşoară aceste slujiri ca laici, în virtutea preoţiei lor baptismale, nu ca anticipare a funcţiunilor de viitori preoţi.

În linia Sfântului Paul al VI-lea este Sfântul Ioan Paul al II-lea, mai ales în exortaţia apostolică post-sinodală Christifideles laici (30 decembrie 1988). De fapt, în ea citim: "Misiunea mântuitoare a Bisericii este actualizată nu numai de miniştri în virtutea sacramentului Preoţiei, dar şi de toţi credincioşii laici: de fapt, aceştia, în virtutea condiţiei lor baptismale şi a chemării lor specifice, în măsura proprie fiecăruia, participă la misiunea preoţească, profetică şi împărătească a lui Cristos. De aceea, păstorii trebuie să recunoască şi să promoveze ministerele, misiunile şi funcţiile credincioşilor laici, care-şi au fundamentul lor sacramental în Botez şi în Mir şi, pentru mulţi dintre ei, în Căsătorie" (nr. 23). Pe această înrădăcinare baptismală se revine de mai multe ori: "Este necesar aşadar, în primul rând, ca păstorii, în recunoaşterea şi în conferirea diferitelor slujiri, funcţii şi funcţiuni credincioşilor laici, să aibă grija maximă de a-i instrui cu privire la rădăcina baptismală a acestor misiuni". În acelaşi timp se reafirmă că unitatea de misiune a Bisericii, la care participă toţi cei botezaţi, nu trebuie să ignore "diversitatea esenţială de slujire a păstorilor, înrădăcinată în sacramentul Preoţiei, faţă de celelalte slujiri, funcţii şi funcţiuni ecleziale, care sunt înrădăcinate în sacramentul Botezului şi al Mirului". Tocmai pentru aceasta "diferitele slujiri, funcţii şi funcţiuni pe care credincioşii laici le pot desfăşura în mod legitim în liturgie, în transmiterea credinţei şi în structurile pastorale ale Bisericii, vor trebui să fie exercitate în conformitate cu vocaţia lor laicală specifică, diferită de cea a slujitorilor sacri" (ibidem).

Aşadar, cu Motu Proprio Spiritus Domini, Papa Francisc duce la maturizare un proces început în 1972 de Sfântul Paul al VI-lea. Ar fi greşit să se reducă noua disciplină introdusă la simplă "promovare" a femeii, al cărei rol Biserica trebuie să-l recunoască tot mai mult şi în locurile unde sunt luate deciziile importante (cf. Francisc, Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, nr. 103), sau ca o primă deschidere la admiterea ei la prezbiterat, pentru care a existat deja o pronunţare magisterială cu caracter definitiv (cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Ordinatio sacerdotalis; cf. Francisc, Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, nr. 104), sau la diaconat, încă obiect de studiu al unei Comisii stabilite. Este vorba propriu-zis de o recunoaştere a laicatului şi a rolului său în Biserică, în direcţia declericalizării unei ministerialităţi care, între altele, nu poate să fie înţeleasă şi exercitată numai în domeniul liturgiei. De fapt, slujirea lectorului nu se exercită numai în proclamarea pericopelor non-evanghelice în celebrare, ci şi în vestirea Cuvântului lui Dumnezeu pentru ca să încolţească şi să aducă rod în inima oamenilor. Acolitul nu este instituit numai pentru slujirea la altar, ci şi pentru a mărturisi o iubire sinceră faţă de trupul mistic al lui Cristos şi în special faţă de cei slabi şi cei bolnavi. Este vorba de a desfăşura o misiune eclezială în acele realităţi deschise la evanghelizare pe care Sfântul Paul al VI-lea le-a indicat drept teren al activităţii laicale: "Iubirea, familia, educaţia copiilor şi a adolescenţilor, munca profesională, suferinţa" (Sfântul Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, nr. 70).

În afară de asta este eliminată o posibilă ambiguitate rămasă în punerea în practică a lui Ministeria quaedam, aceea a unei ministerialităţi care părea să meargă pe două şine paralele; pe de o parte, slujirile lectorului şi acolitului, instituite cu ritual corespunzător, rezervate numai bărbaţilor, valabile pentru toată Biserica latină, obligatorii pentru cel care trebuie să acceadă la diaconat şi/sau la prezbiterat şi, pe de altă parte, alte slujiri, deschise şi femeilor şi legate de anumite exigenţe ale Bisericilor locale, pentru care nu se specifică ritul liturgic pentru conferire. Acum apare în mod mai evident caracterul laical al ministerialităţii, întemeiate pe Botez, destinate slujirii ecleziale în rodnică reciprocitate cu slujirea primită prin hirotonire. Şi candidaţii la Preoţie vor găsi satisfacţie: în exercitarea slujirilor lectoratului şi acolitatului, alături de alţi bărbaţi şi femei, vor experimenta slujirea eclezială şi drumul lor spre ordinele sacre nu ca o posesie progresivă de puteri care se adună una cu alta, ci ca împărtăşire a misiunii întregului popor al lui Dumnezeu în care fiecare, răspunzând cu generozitate la propria vocaţie, se recunoaşte ca slujitor al lui Cristos şi al fraţilor.

În afară de asta, Motu Proprio al Papei Francisc ne ajută să înţelegem mai bine structura ministerială a Bisericii, care are ca scop realizarea misiunii încredinţate de Cristos apostolilor în vederea vestirii şi a darului mântuirii pentru realizarea planului lui Dumnezeu, "care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului" (1Tim 2,4).

Tocmai pentru slujirea comună adusă poporului lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii, în Biserică se schiţează diferite slujiri, diferite daruri ale Duhului, părtaşe de munus profetică, preoţească şi regească a lui Cristos. Unele sunt esenţiale pentru viaţa Bisericii: înrădăcinate în sacramentul Preoţiei, configurează lui Cristos slujitor (diaconat) sau lui Cristos cap care se oferă în Euharistie (episcopat, prezbiterat). Altele, care aparţin structurii ministeriale esenţiale a Bisericii, întemeiate pe sacramentele Botezului şi Mirului, sunt promovate de Duhul Sfânt în moduri diferite de-a lungul secolelor, pentru ca Biserica, scrutând semnele timpurilor, să poată îndeplini misiunea sa ascultând de nevoile unui drum care are loc în istorie.

(După L'Osservatore Romano, 11 ianuarie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 749.