Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 

Scrisoarea apostolică
Patris corde
a Sfântului Părinte
Francisc
cu ocazia celei de-a 150-a aniversări
a declarării Sfântului Iosif
ca Patron al Bisericii Universale

Cu inimă de tată: așa l-a iubit Iosif pe Isus, numit în toate cele patru evanghelii "fiul lui Iosif"[1].

Cei doi evangheliști care au scos în evidență figura sa, Matei și Luca, relatează puțin, însă suficient pentru a da de înțeles ce tip de tată era el și misiunea încredințată lui de Providență.

Știm că el era un umil tâmplar (cf. Mt 13,55), logodnic al Mariei (cf. Mt 1,18; Lc 1,27); un "om drept" (Mt 1,19), gata mereu să împlinească voința lui Dumnezeu manifestată în Legea sa (cf. Lc 2,22.27.39) și prin patru vise (cf. Mt 1,20; 2,13.19.22). După o călătorie lungă și obositoare de la Nazaret la Betleem, l-a văzut pe Mesia născându-se într-o iesle, pentru că în altă parte "nu era loc pentru ei" (Lc 2,7). A fost martor al adorației păstorilor (cf. Lc 2,8-20) și a magilor (cf. Mt 2,1-12), care reprezentau poporul lui Israel și respectiv popoarele păgâne.

A avut curajul de a asuma paternitatea legală a lui Isus, căruia i-a dat numele revelat de înger: "Îi vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale" (Mt 1,21). Așa cum se știe, a da un nume unei persoane sau unui lucru la popoarele antice însemna a-i obține apartenența, așa cum a făcut Adam în relatarea din Geneză (cf. 2,19-20).

În templu, la patruzeci de zile după naștere, împreună cu mama, Iosif l-a oferit pe Prunc Domnului și a ascultat uimit profeția pe care Simeon a făcut-o față de Isus și față de Maria (cf. Lc 2,22-35). Pentru a-l apăra pe Isus de Irod, a locuit ca străin în Egipt (cf. Mt 2,13-18). Întors în patrie, a trăit în ascunderea satului mic și necunoscut Nazaret, în Galileea – de unde, se spunea, "nu apare niciun profet" și "nu poate să vină ceva bun" (cf. In 7,52; 1,46) –, departe de Betleem, orașul său natal, și de Ierusalim, unde se înălța templul. Atunci când, chiar în timpul unui pelerinaj la Ierusalim, l-au pierdut pe Isus în vârstă de doisprezece ani, el și Maria l-au căutat neliniștiți și l-au găsit în templu în timp ce discuta cu învățătorii Legii (cf. Lc 2,41-50).

După Maria, Născătoare de Dumnezeu, niciun sfânt nu ocupă atâta spațiu în magisteriul pontifical ca Iosif, soțul său. Predecesorii mei au aprofundat mesajul cuprins în puținele date transmise de Evanghelii pentru a evidenția mai bine rolul său central în istoria mântuirii: fericitul Pius al IX-lea l-a declarat "patron al Bisericii Catolice"[2]; venerabilul Pius al XII-lea l-a prezentat ca "patron al muncitorilor"[3], și Sfântul Ioan Paul al II-lea, ca "păzitor al Răscumpărătorului"[4]. Poporul îl invocă drept "patron al unei morți bune"[5].

De aceea, la împlinirea a 150 de ani de la declararea sa ca Patron al Bisericii Catolice, făcută de fericitul Pius al IX-lea, la 8 decembrie 1870, aș vrea – așa cum spune Isus – ca "gura să exprime ceea ce prisosește în inimă" (cf. Mt 12,34), pentru a împărtăși cu voi câteva reflecții personale despre această figură extraordinară, atât de apropiată de condiția umană a fiecăruia dintre noi. Această dorință a crescut în timpul acestor luni de pandemie, în care putem experimenta, în mijlocul crizei care ne lovește, că "viețile noastre sunt țesute și susținute de persoane obișnuite – de obicei uitate – care nu apar în titlurile din ziare și din reviste, nici în marile defilări de la ultimul show, ci, fără îndoială, scriu astăzi evenimentele decisive ale istoriei noastre: medici, infirmieri și infirmiere, angajați din supermagazine, angajați de la curățenie, îngrijitori, transportatori, forțe de ordine, voluntari, preoți, călugărițe și atâția, dar atâția alții care au înțeles că nimeni nu se salvează singur. […] Câți oameni exercită în fiecare zi răbdare și insuflă speranță, având grijă să nu semene panică, ci coresponsabilitate! Câți tați, mame, bunici și bunici, învățători arată copiilor noștri, cu gesturi mici și zilnice, cum să înfrunte și să traverseze o criză readaptând obișnuințe, ridicând privirile și stimulând rugăciunea! Câte persoane se roagă, oferă și mijlocesc pentru binele tuturor!"[6]. Toți pot găsi în Sfântul Iosif omul care trece neobservat, omul prezenței zilnice, discrete și ascunse, un mijlocitor, un sprijin și un ghid în momentele de dificultate. Sfântul Iosif ne amintește că toți cei care sunt aparent ascunși sau în "linia a doua" au o menire fără egal în istoria mântuirii. Spre toți aceștia se îndreaptă un cuvânt de recunoaștere și de recunoștință.

1. Tată iubit

Măreția Sfântului Iosif constă în faptul că el a fost soțul Mariei și tatăl lui Isus. Ca atare, "s-a pus în slujba întregului plan de mântuire", așa cum afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur[7].

Sfântul Paul al VI-lea afirmă că paternitatea lui s-a exprimat concret "în faptul de a fi făcut din viața sa o slujire, o jertfă pentru misterul întrupării și pentru misiunea răscumpărătoare care este legată de aceasta: în faptul de a se fi folosit de autoritatea legală, care-i revenea asupra Sfintei Familii, pentru a dovedi o totală dăruire de sine, a vieții sale, a muncii sale; în faptul de a fi convertit vocația sa umană la iubirea familială în jertfirea supraumană de sine, a inimii sale și a oricărei capacități, în iubirea pusă în slujba lui Mesia germinat în casa sa"[8].

Pentru acest rol al său în istoria mântuirii, Sfântul Iosif este un tată care a fost iubit mereu de poporul creștin, așa cum demonstrează faptul că în toată lumea i-au fost dedicate numeroase biserici; că multe institute călugărești, confraternități și grupuri ecleziale s-au inspirat din spiritualitatea sa și i-au purtat numele; și că în cinstea sa se desfășoară de secole diferite reprezentări sacre. Atâția sfinți și sfinte au fost cinstitorii săi pasionați, între care Tereza de Avila, care l-a adoptat ca avocat și mijlocitor, recomandându-se mult lui și primind toate harurile pe care le cerea; încurajată de propria experiență, sfânta îi convingea pe alții să fie cinstitorii lui[9].

În fiecare manual de rugăciuni se găsește o rugăciune către Sfântul Iosif. Invocații deosebite îi sunt adresate în fiecare zi de miercuri și în special în timpul întregii luni martie, dedicată lui în mod tradițional[10].

Încrederea poporului în Sfântul Iosif este rezumată în expresia "Ite ad Ioseph", care face referire la timpul de foamete din Egipt, când oamenii îi cereau pâine faraonului și el răspundea: "Mergeți la Iosif; faceți ceea ce vă va spune" (Gen 41,55). Era vorba de Iosif, fiul lui Iacob, care a fost vândut din invidie de către frați (cf. Gen 37,11-28) și care – conform narațiunii biblice – a devenit după aceea vicerege al Egiptului (cf. Gen 41,41-44).

Ca descendent al lui David (cf. Mt 1,16.20), din rădăcina căruia trebuia să răsară Isus conform promisiunii făcute lui David de către profetul Natan (cf. 2Sam 7), și ca soț al Mariei din Nazaret, Sfântul Iosif este balamaua care unește Vechiul și Noul Testament.

2. Tată în duioșie

Iosif l-a văzut pe Isus crescând zi de zi "în înțelepciune, vârstă și har în fața lui Dumnezeu și a oamenilor" (Lc 2,52). Așa cum a făcut Domnul cu Israel, tot așa el "l-a învățat să meargă, ținându-l de mână: era pentru el ca un tată care îl ridică pe copilul său la obraz, se apleca asupra lui pentru a-i da de mâncare" (cf. Os 11,3-4).

Isus a văzut duioșia lui Dumnezeu în Iosif: "Așa cum un tată își iubește copiii, așa îi iubește Domnul pe cei care se tem de el" (Ps 103,13).

Iosif cu siguranță a auzit răsunând în sinagogă, în timpul rugăciunii Psalmilor, că Dumnezeul lui Israel este un Dumnezeu al duioșiei[11], care este bun față de toți și "el își arată dragostea față de orice făptură" (Ps 145,9).

Istoria mântuirii se împlinește "sperând împotriva oricărei speranțe" (Rom 4,18) prin slăbiciunile noastre. De prea multe ori credem că Dumnezeu se încrede numai pe partea bună și învingătoare din noi, în timp ce, în realitate, cea mai mare parte a planurilor sale se realizează în pofida slăbiciunii noastre. Acest lucru îl determină pe Sfântul Paul să spună: "Și, ca să nu fiu umplut de îngâmfare din cauza măreției revelațiilor, mi-a fost dat un ghimpe în trup, un înger al Satanei ca să mă pălmuiască, așa încât să nu mă umplu de îngâmfare. De trei ori l-am rugat pentru aceasta pe Domnul să-l îndepărteze de la mine, dar el mi-a zis: «îți este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune»" (2Cor 12,7-9).

Dacă aceasta este perspectiva economiei mântuirii, trebuie să învățăm să primim slăbiciunea noastră cu duioșie profundă[12].

Cel Rău ne face să privim cu evaluare negativă fragilitatea noastră, în schimb, Duhul o aduce la lumină cu duioșie. Duioșia este cea mai bună manieră pentru a atinge ceea ce este fragil în noi. Degetul îndreptat și evaluarea pe care o folosim față de ceilalți sunt foarte des semn al incapacității de a primi în noi însăși slăbiciunea noastră, însăși fragilitatea noastră. Numai duioșia ne va salva de lucrarea Acuzatorului (cf. Ap 12,10). Pentru aceasta este important să se întâlnească Milostivirea lui Dumnezeu, în special în sacramentul Reconcilierii, trăind o experiență de adevăr și duioșie. În mod paradoxal, și Cel Rău ne poate spune adevărul, însă, dacă face aceasta, este pentru a ne condamna. Însă noi știm că Adevărul care vine de la Dumnezeu nu ne condamnă, ci ne primește, ne îmbrățișează, ne susține, ne iartă. Adevărul ni se prezintă mereu ca Tatăl milostiv din parabolă (cf. Lc 15,11-32): vine în întâmpinarea noastră, ne redă demnitatea, ne repune pe picioare, face sărbătoare pentru noi, cu motivația că "acest fiu al meu era mort, și a revenit la viață, era pierdut, și a fost găsit" (v. 24).

Și prin angoasa lui Iosif trece voința lui Dumnezeu, istoria sa, proiectul său. Astfel, Iosif ne învață că a avea credință în Dumnezeu cuprinde și faptul de a crede că el poate acționa și prin fricile noastre, prin fragilitățile noastre, prin slăbiciunea noastră. Și ne învață că în mijlocul furtunilor vieții nu trebuie să ne temem să-i lăsăm lui Dumnezeu cârma corabiei noastre. Uneori, noi am vrea să controlăm totul, însă el are întotdeauna o privire mai mare.

3. Tată în ascultare

În mod analog cu ceea ce Dumnezeu a făcut cu Maria, când i-a manifestat planul său de mântuire, tot așa i-a revelat și lui Iosif planurile sale; și a făcut aceasta prin intermediul viselor care, în Biblie, ca la toate popoarele antice, erau considerate ca unul dintre mijloacele cu care Dumnezeu manifestă voința sa[13].

Iosif este puternic neliniștit în fața sarcinii incomprehensibile a Mariei: nu vrea "s-o expună"[14], ci decide "să o lase în ascuns" (Mt 1,19). În primul vis, îngerul îl ajută să rezolve dilema sa gravă: "…nu te teme să o iei pe Maria, soția ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un fiu și-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale" (Mt 1,20-21). Răspunsul său a fost imediat: "Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul" (Mt 1,24). Cu ascultarea el a depășit drama sa și a salvat-o pe Maria.

În al doilea vis, îngerul îi poruncește lui Iosif: "Sculându-te, ia copilul și pe mama lui, fugi în Egipt și stai acolo până când îți voi spune, pentru că Irod are să caute copilul ca să-l ucidă" (Mt 2,13). Iosif n-a ezitat să asculte, fără a-și pune întrebări cu privire la dificultățile pe care le va întâmpina: "Sculându-se, a luat copilul și pe mama lui în timpul nopții și a plecat în Egipt. A rămas acolo până la moartea lui Irod" (Mt 2,14-15).

În Egipt, Iosif, cu încredere și răbdare, a așteptat de la înger anunțul promis pentru a se întoarce în țara sa. Imediat ce mesagerul divin, într-un al treilea vis, după ce l-a informat că au murit cei care căutau să-l ucidă pe copil, îi poruncește să se ridice, să ia cu el copilul și pe mama sa și să se întoarcă în țara lui Israel (cf. Mt 2,19-20), el ascultă încă o dată fără a ezita: "Sculându-se, a luat copilul și pe mama lui și a intrat în țara lui Israel" (Mt 2,21).

Însă în timpul călătoriei de întoarcere, "auzind că Arhelau domnea în Iudeea în locul tatălui său, Irod, s-a temut să meargă acolo. Înștiințat în vis, s-a dus în părțile Galileii și a venit să locuiască în cetatea numită Nazaret" (Mt 2,22-23).

La rândul său, evanghelistul Luca prezintă că Iosif a înfruntat călătoria lungă și anevoioasă de la Nazaret la Betleem, conform legii împăratului Cezar August referitoare la recensământ, pentru a se înscrie în cetatea sa de origine. Și tocmai în această circumstanță s-a născut Isus (cf. 2,1-7) și a fost înscris în registrul imperiului, ca toți ceilalți copii.

Sfântul Luca se preocupă în special să afirme că părinții lui Isus respectau toate prescripțiile Legii: riturile circumciziunii lui Isus, ale purificării Mariei după naștere, ale oferirii primului născut lui Dumnezeu (cf. 2,21-24)[15].

În fiecare circumstanță a vieții sale, Iosif a știut să rostească "fiat"-ul său, ca Maria la Buna-Vestire și Isus în Ghetsemani.

Iosif, în rolul său de cap al familiei, l-a învățat pe Isus să fie supus părinților (cf. Lc 2,51), conform poruncii lui Dumnezeu (cf. Ex 20,12).

În viața ascunsă de la Nazaret, la școala lui Iosif, Isus a învățat să facă voința Tatălui. Aceasta voință a devenit hrana sa zilnică (cf. In 4,34). Chiar și în momentul cel mai dificil al vieții sale, trăit în Ghetsemani, a preferat să facă voința Tatălui, și nu voința proprie[16], și s-a făcut "ascultător până la moartea […] pe cruce" (Fil 2,8). Pentru aceasta, autorul Scrisorii către Evrei conclude că Isus "a învățat ascultarea din cele ce a pătimit" (5,8).

Din toate aceste evenimente rezultă că Iosif "a fost chemat de Dumnezeu să slujească direct persoana și misiunea lui Isus prin exercitarea paternității sale: tocmai în acest mod el cooperează la împlinirea timpurilor la marele mister al Răscumpărării și este cu adevărat slujitor al mântuirii"[17].

4. Tată în primire

Iosif o primește pe Maria fără a pune condiții preventive. Se încrede în cuvintele îngerului: "Noblețea inimii sale îl face să subordoneze carității ceea ce a învățat prin lege; și astăzi, în această lume în care violența psihologică, verbală și fizică asupra femeii este evidentă, Iosif se prezintă ca figură de bărbat respectuos, delicat care, deși nu are toate informațiile, se decide pentru reputația, demnitatea și viața Mariei. Și în îndoiala sa despre cum să acționeze în cel mai bun mod, Dumnezeu l-a ajutat să aleagă, luminând judecata sa"[18].

De atâtea ori se întâmplă în viața noastră evenimente a căror semnificație n-o înțelegem. Prima noastră reacție este adesea de dezamăgire și răzvrătire. Iosif lasă deoparte raționamentele sale pentru a face spațiu la ceea ce se întâmplă și, oricât de misterios poate să apară în ochii săi, el primește, își asumă responsabilitatea și se reconciliază cu propria istorie. Dacă nu ne reconciliem cu istoria noastră, nu vom reuși să facem următorul pas, fiindcă am rămâne mereu ostatici ai așteptărilor și dezamăgirilor noastre.

Viața spirituală pe care Iosif ne-o arată nu este o cale care explică, ci o cale care primește. Numai pornind de la această primire, de la această reconciliere, se poate intui o istorie mai mare și o semnificație mai profundă. Par să răsune cuvintele arzătoare ale lui Iob, care, la invitația soției de a se răzvrăti pentru tot răul care i se întâmplă, răspunde: "Dacă binele îl primim de la Dumnezeu, răul să nu-l primim?" (Iob 2,10).

Iosif nu este un om resemnat în mod pasiv. El este un protagosit curajos și puternic. Primirea este un mod prin care se manifestă în viața noastră darul tăriei care ne vine de la Duhul Sfânt. Numai Domnul ne poate da forța de a primi viața așa cum este, de a face spațiu și acelei părți contradictorii, neașteptate, dezamăgitoare a existenței.

Venirea lui Isus în mijlocul nostru este un dar al Tatălui, pentru ca fiecare să se reconcilieze cu trupul propriei istorii, chiar și atunci când n-o înțelege până la capăt.

Așa cum a spus Dumnezeu sfântului nostru: "Iosif, fiul lui David, nu te teme" (Mt 1,20), pare să ne repete și nouă: "Nu vă fie frică!". Trebuie să depunem furia și dezamăgirea și să facem spațiu, fără nicio resemnare lumească, ci cu tărie plină de speranță, la ceea ce nu am ales și totuși există. A primi în acest fel viața ne introduce într-o semnificație ascunsă. Viața fiecăruia dintre noi poate să repornească în mod miraculos, dacă găsim curajul de a o trăi conform cu ceea ce ne indică evanghelia. Și nu contează dacă totul pare să o fi luat într-o direcție greșită și dacă în momentul de față unele lucruri sunt ireversibile. Dumnezeu poate face să răsară flori între stânci. Chiar dacă inima noastră ne reproșează ceva, el "este mai mare decât inima noastră și cunoaște toate" (1In 3,20).

Revine încă o dată realismul creștin, care nu aruncă nimic din ceea ce există. Realitatea, în ireductibilitatea și complexitatea sa misterioasă, este purtătoare a unui sens al existenței, cu luminile și umbrele sale. Aceasta îl face pe Sfântul Paul să spună: "Noi știm că toate conlucrează spre bine celor care îl iubesc pe Dumnezeu" (Rom 8,28). Și Sfântul Augustin adaugă la aceasta: "chiar și ceea ce este numit rău (etiam illud quod malum dicitur)"[19]. În această perspectivă totală, credința dă semnificație fiecărui eveniment fericit sau trist.

Așadar, departe de noi gândul că a crede înseamnă a găsi soluții consolatoare ușoare. În schimb, credința pe care ne-a învățat-o Cristos este aceea pe care o vedem în Sfântul Iosif, care nu caută scurtături, ci înfruntă "cu ochii deschiși" ceea ce i se întâmplă, asumându-și personal responsabilitatea.

Primirea lui Iosif ne invită să-i primim pe ceilalți, fără excludere, așa cum sunt, rezervând o predilecție celor slabi, deoarece Dumnezeu alege ceea ce este slab (cf. 1Cor 1,27), este "tatăl orfanilor și apărătorul văduvelor" (Ps 68,6) și poruncește să-l iubim pe cel străin[20]. Vreau să-mi imaginez că, din atitudinile lui Iosif, Isus s-a inspirat pentru parabola fiului risipitor și a tatălui milostiv (cf. Lc 15,11-32).

5. Tată cu un curaj creativ

Însă dacă prima etapă a fiecărei vindecări interioare adevărate este primirea propriei istorii, adică să facem spațiu în noi înșine și pentru ceea ce n-am ales în viața noastră, este nevoie să se adauge la aceasta o altă caracteristică importantă: curajul creativ. El reiese mai ales atunci când se întâlnesc dificultăți. De fapt, în fața unei dificultăți putem să ne oprim și să părăsi terenul sau să ne angajăm în vreun fel. Uneori, chiar dificultățile scot din fiecare dintre noi resurse pe care nici măcar nu credeam că le avem.

De multe ori, citind "Evangheliile copilăriei", ne vine să ne întrebăm de ce Dumnezeu n-a intervenit în manieră directă și clară. Însă Dumnezeu intervine prin intermediul evenimentelor și persoanelor. Iosif este omul prin care Dumnezeu se îngrijește de începuturile istoriei răscumpărării. El este adevărata "minune" cu care Dumnezeu îl salvează pe Prunc și pe mama sa. Cerul intervine încrezându-se în curajul creativ al acestui om, care, ajungând la Betleem și negăsind o locuință unde Maria să poată naște, aranjează un grajd și îl pregătește, pentru ca să devină cât mai mult posibil un loc primitor pentru Fiul lui Dumnezeu care vine în lume (cf. Lc 2,6-7). În fața pericolului amenințător al lui Irod, care vrea să-l ucidă pe Prunc, Iosif este alertat încă o dată în vis pentru a-l apăra pe Prunc, și în miezul nopții organizează fuga în Egipt (cf. Mt 2,13-14).

La o lectură superficială a acestor relatări, avem mereu impresia că lumea este în voia celor tari și puternici, însă "vestea bună" a evangheliei constă în a arăta că, în pofida prepotenței și violenței dominatorilor pământești, Dumnezeu găsește mereu modul pentru a realiza planul său de mântuire. Uneori și viața noastră pare în voia puterilor tari, însă evanghelia ne spune că Dumnezeu reușește mereu să salveze ceea ce contează, cu condiția să folosim același curaj creativ al tâmplarului din Nazaret, care știe să transforme o problemă într-o oportunitate punând în față mereu încrederea în Providență.

Dacă uneori Dumnezeu pare că nu ne ajută, nu înseamnă că ne-a abandonat, ci că are încredere în noi, în ceea ce putem să proiectăm, să inventăm, să găsim.

Este vorba de același curaj creativ demonstrat de prietenii paraliticului care, pentru a-l prezenta la Isus, îl coboară de pe acoperiș (cf. Lc 5,17-26). Dificultatea n-a oprit îndrăzneala și încăpățânarea acelor prieteni. Ei erau convinși că Isus putea să-l vindece pe bolnav și "negăsind pe unde să-l ducă până la el din cauza mulțimii, urcându-se pe acoperiș, l-au lăsat printre olane cu patul până în mijloc, în fața lui Isus. Văzând credința lor, a zis: «Omule, păcatele îți sunt iertate!»" (v. 19-20). Isus recunoaște credința creativă cu care acei oameni încearcă să-l aducă la El pe prietenul lor bolnav.

Evanghelia nu dă informații cu privire la timpul în care Maria, Iosif și Pruncul au rămas în Egipt. Însă, cu siguranță, au trebuit să mănânce, să găsească o casă, un loc de muncă. Nu este nevoie de multă imaginație pentru a umple tăcerea evangheliei în această privință. Sfânta Familie a trebuit să înfrunte probleme concrete ca toate celelalte familii, ca mulți frați ai noștri migranți, care și astăzi își riscă viața, constrânși de nenorociri și de foame. În acest sens, cred că Sfântul Iosif este cu adevărat un patron special pentru toți cei care trebuie să părăsească țara lor din cauza războaielor, a urii, a persecuției și a mizeriei.

La sfârșitul fiecărui eveniment care-l are ca protagonist pe Iosif, evanghelia menționează că el se ridică, ia cu el Pruncul și pe mama lui și face ceea ce i-a poruncit Dumnezeu (cf. Mt 1,24; 2,14.21). De fapt, Isus și Maria, mama sa, sunt comoara cea mai prețioasă a credinței noastre[21].

În planul mântuirii nu se poate despărți Fiul de Mamă, de cea care "a înaintat în peregrinarea credinței și a păstrat cu fidelitate unirea sa cu Fiul până la cruce"[22].

Întotdeauna trebuie să ne întrebăm dacă îi protejăm cu toate forțele noastre pe Isus și Maria, care, în mod misterios, sunt încredințați responsabilității noastre, îngrijirii noastre, pazei noastre. Fiul Atotputernicului vine în lume asumând o condiție de mare slăbiciune. Devine unul care are nevoie de Iosif, pentru a fi apărat, protejat, îngrijit, crescut. Dumnezeu se încrede în acest om, așa cum face Maria, care în Iosif îl găsește pe cel care nu numai că vrea să-i salveze viața, ci va avea grijă mereu de ea și de Prunc. În acest sens Sfântul Iosif nu poate să nu fie păzitorul Bisericii, pentru că Biserica este prelungirea Trupului lui Cristos în istorie, și, în același timp, în maternitatea Bisericii este adumbrită maternitatea Mariei[23]. Continuând să protejeze Biserica, Iosif continuă să protejeze Pruncul și pe mama sa, iar noi, iubind Biserica, continuăm să iubim Pruncul și pe mama sa.

Acest Prunc este cel care va spune: "Tot ceea ce ați făcut unuia dintre acești frați ai mei mai mici, mie mi-ați făcut" (Mt 25,40). Astfel, fiecare nevoiaș, fiecare sărac, fiecare suferind, fiecare muribund, fiecare străin, fiecare deținut, fiecare bolnav sunt "Pruncul" pe care Iosif continuă să-l păzească. Iată pentru ce Sfântul Iosif este invocat ca ocrotitor al celor lipsiți, al celor nevoiași, al celor exilați, al celor mâhniți, al celor săraci, al muribunzilor. Și iată pentru ce Biserica nu poate să nu-i iubească înainte de toate pe cei din urmă, pentru că Isus a pus în ei o preferință, o personală identificare a sa. De la Iosif trebuie să învățăm aceeași grijă și responsabilitate: a-l iubi pe Prunc și pe mama sa; a iubi sacramentele și caritatea; a iubi Biserica și pe săraci. Fiecare dintre aceste realități este întotdeauna Pruncul și mama sa.

6. Tată muncitor

Un aspect care-l caracterizează pe Sfântul Iosif și care a fost evidențiat încă din timpurile primei enciclice sociale, Rerum novarum, a lui Leon al XIII-lea, este raportul său cu munca. Sfântul Iosif era un tâmplar care a muncit onest pentru a garanta întreținerea familiei sale. De la el a învățat Isus valoarea, demnitatea și bucuria a ceea ce înseamnă a mânca pâinea – rod al propriei munci.

În acest timp al nostru, în care munca pare că reprezintă din nou o problemă socială urgentă, iar șomajul ajunge uneori la cote impresionante, chiar și în acele națiuni unde timp de decenii s-a trăit o anumită bunăstare, este necesar, cu conștiință reînnoită, să se înțeleagă semnificația muncii care dă demnitate și al cărei patron exemplar este sfântul nostru.

Munca devine participare la opera mântuirii, ocazie pentru a grăbi venirea Împărăției, pentru a dezvolta propriile potențialități și calități, punându-le în slujba societății și a comuniunii; munca devine ocazie de realizare nu numai pentru sine, ci mai ales pentru acel nucleu originar al societății care este familia. O familie unde lipsește locul de muncă este mai mult expusă la dificultăți, tensiuni, fracturi și chiar tentației disperate și disperante a dizolvării. Cum am putea vorbi despre demnitatea umană fără a ne angaja pentru ca toți și fiecare să aibă posibilitatea unei întrețineri demne?

Persoana care muncește, oricare ar fi misiunea sa, colaborează cu Dumnezeu însuși, devine un pic creator al lumii care ne înconjoară. Criza din timpul nostru, care este criză economică, socială, culturală și spirituală, poate să reprezinte pentru toți un apel la redescoperirea valorii, importanței și necesității muncii pentru a da origine unei "normalități" noi, în care nimeni să nu fie exclus. Munca Sfântului Iosif ne amintește că însuși Dumnezeu făcut om n-a disprețuit faptul de a munci. Pierderea locului de muncă, care lovește atâția frați și surori și care a crescut în ultimele timpuri din cauza pandemiei de Covid-19, trebuie să fie o chemare la revizuirea priorităților noastre. Să-l implorăm pe Sfântul Iosif muncitorul pentru a putea găsi căi care să ne angajeze să spunem: Niciun tânăr, nicio persoană, nicio familie fără loc de muncă!

7. Tată în umbră

Scriitorul polonez Jan Dobraczybński, în cartea sa Umbra Tatălui[24], a relatat în formă de roman viața Sfântului Iosif. Cu imaginea sugestivă a umbrei, el definește figura lui Iosif, care este pe pământ umbra Tatălui ceresc față de Isus: îl păzește, îl protejează, nu se dezlipește de el, pentru a-i urma pașii. Să ne gândim la ceea ce Moise îi amintește lui Israel: "În pustiu […] ai văzut că Domnul Dumnezeul tău te-a purtat cum poartă un om copilul său, pe tot drumul" (Dt 1,31). Astfel a exercitat Iosif paternitatea toată viața sa[25].

Nimeni nu se naște tată, ci devine astfel. Și nimeni nu devine tată numai pentru că aduce pe lume un copil, ci pentru că are grijă de el în mod responsabil. De fiecare dată când cineva își asumă responsabilitatea pentru viața altcuiva, într-un anumit sens exercită paternitatea față de el.

În societatea din timpul nostru, adesea fiii par să fie orfani de tată. Și Biserica de astăzi are nevoie de tați. Este mereu actual avertismentul adresat corintenilor de către Sfântul Paul: "Căci chiar dacă ați avea zeci de mii de învățători în Cristos, nu aveți mai mulți părinți" (1Cor 4,15); și fiecare preot sau episcop ar trebui să poată adăuga ca Apostolul: "Eu v-am dat naștere în Cristos Isus prin evanghelie" (ibid.). Și galatenilor le spune: "Copiii mei, pentru care îndur din nou chinurile nașterii, până când Cristos se va forma în voi!" (Gal 4,19).

A fi tați înseamnă a-l introduce pe fiu în experiența vieții, la realitate. Înseamnă a nu-l reține, a nu-l închide, a nu-l poseda, ci a-l face capabil de alegeri, de libertate, de plecări. Probabil că pentru acest lucru, alături de apelativul de tată, tradiția i-a adăugat lui Iosif și pe acela de "preacurat". Nu este o indicație pur afectivă, ci sinteza unei atitudini care exprimă contrariul posesiei. Curăția este libertatea față de posesie în toate domeniile vieții. Numai atunci când o iubire este curată, este cu adevărat iubire. Iubirea care vrea să posede, la sfârșit devine mereu periculoasă, închide, sufocă, face nefericiți. Însuși Dumnezeu l-a iubit pe om cu iubire curată, lăsându-l liber chiar și să greșească și să fie împotriva lui. Logica iubirii este mereu o logică de libertate, iar Iosif a știut să iubească în manieră extraordinar de liberă. Niciodată nu s-a pus pe sine în centru. A știut să se descentreze, să pună în centrul vieții sale pe Maria și Isus.

Fericirea lui Iosif nu este în logica jertfirii de sine, ci a dăruirii de sine. Nu se percepe niciodată în acest om frustrare, ci numai încredere. Tăcerea sa persistentă nu contemplă plângeri, ci întotdeauna gesturi concrete de încredere. Lumea are nevoie de tați, refuză stăpânii, adică refuză pe cel care vrea să folosească posesia celuilalt pentru a umple propriul gol; refuză pe cei care confundă autoritatea cu autoritarismul, slujirea cu servilismul, confruntarea cu oprimarea, caritatea cu asistențialismul, forța cu distrugerea. Fiecare vocație adevărată se naște din dăruirea de sine, care este maturizarea jertfei simple. Chiar și în preoție și în viața consacrată este cerut acest tip de maturitate. Acolo unde o vocație – matrimonială, celibatară sau feciorelnică – nu ajunge la maturizarea dăruirii de sine, oprindu-se numai la logica jertfei, atunci, în loc să devină semn al frumuseții și bucuriei iubirii, riscă să exprime nefericire, tristețe și frustrare.

Paternitatea care renunță la tentația de a trăi viața copiilor deschide mereu spații largi pentru inedit. Fiecare copil poartă mereu cu sine un mister, un inedit care poate să fie revelat numai cu ajutorul unui tată care respectă libertatea sa. Un tată conștient completează propria acțiune educativă și trăiește pe deplin paternitatea numai când s-a făcut "inutil", când vede că fiul devine autonom și merge singur pe cărările vieții, când se pune în situația lui Iosif, care a știut mereu că acel Prunc nu era al său, ci a fost pur și simplu încredințat îngrijirilor sale. În fond, este ceea ce lasă să se înțeleagă Isus atunci când spune: "Și nici «tată» să nu spuneți nimănui între voi pe pământ, pentru că unul este Tatăl vostru, cel ceresc" (Mt 23,9).

De fiecare dată când ne găsim în condiția de a exercita paternitatea, trebuie să ne amintim mereu că nu este niciodată exercitare de posesie, ci "semn" care face trimitere la o paternitate mai înaltă. Într-un anumit sens, toți suntem mereu în condiția lui Iosif: umbră a unicului Tată ceresc, care "face să răsară soarele său peste cei răi și peste cei buni și să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți" (Mt 5,45); și umbră care-l urmează pe Fiul.

* * *

"Sculându-te, ia copilul și pe mama lui" (Mt 2,13), îi spune Dumnezeu Sfântului Iosif.

Scopul acestei scrisori apostolice este acela de a mări iubirea față de acest mare sfânt, pentru a fi stimulați în implorarea mijlocirii sale și pentru a imita virtuțile și elanul său.

De fapt, misiunea specifică a sfinților este nu numai de a acorda minuni și haruri, ci de a mijloci pentru noi în fața lui Dumnezeu, așa cum au făcut Abraham[26] și Moise[27], așa cum face Isus, "unic mijlocitor" (1Tim 2,5), care este "avocatul" (1In 2,1) nostru la Dumnezeu Tatăl, "totdeauna viu pentru a interveni în favoarea [noastră]" (Evr 7,25; cf. Rom 8,34).

Sfinții îi ajută pe toți credincioșii "să urmărească sfințenia și desăvârșirea propriei stări"[28]. Viața lor este o dovadă concretă că este posibilă trăirea evangheliei.

Isus a spus: "Învățați de la mine că sunt blând și umil cu inima" (Mt 11,29), iar ei la rândul lor sunt exemple de viață de imitat. Sfântul Paul a îndemnat în mod explicit: "Fiți imitatorii mei!" (1Cor 4,16)[29]. Sfântul Iosif spune asta prin tăcerea sa elocventă.

În fața exemplului atâtor sfinți și al atâtor sfinte, Sfântul Augustin s-a întrebat: "Ceea ce aceștia sau acestea au putut să facă, tu nu vei putea să faci?". Și astfel a ajuns la convertirea definitivă exclamând: "Târziu te-am iubit, o, Frumusețe atât de veche și atât de nouă!"[30].

Nu ne rămâne decât să implorăm de la Sfântul Iosif harul harurilor: convertirea noastră.

Către el să îndreptăm rugăciunea noastră:

Bucură-te, păzitor al Răscumpărătorului
și soț al Fecioarei Maria.
Ție l-a încredințat Dumnezeu pe Fiul său;
în tine Maria și-a pus încrederea sa;
cu tine Cristos a devenit om.

O, Sfinte Iosif, arată-te tată și pentru noi
și condu-ne pe drumul vieții.
Dobândește-ne har, milostivire și curaj
și apără-ne de orice rău. Amin.

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 8 decembrie, solemnitatea Neprihănitei Zămisliri a Sfintei Fecioare Maria, din anul 2020, al optulea al pontificatului meu.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note:

[1] Lc 4,22; In 6,42; cf. Mt 13,55; Mc 6,3.

[2] S. Rituum Congreg., Quemadmodum Deus (8 decembrie 1870): ASS 6 (1870-71), 194.

[3] Cf. Discurs adresat lui ACLI cu ocazia solemnității Sfântului Iosif muncitorul (1 mai 1955): AAS 47 (1955), 406.

[4] Exortația apostolică Redemptoris custos (15 august 1989): AAS 82 (1990), 5-34.

[5] Catehismul Bisericii Catolice, 1014.

[6] Meditație în timp de pandemie (27 martie 2020): L’Osservatore Romano, 29 martie 2020, pag. 10.

[7] In Matth. Hom, V, 3: PG 57, 58.

[8] Omilia (19 martie 1966)Insegnamenti di Paolo VI, IV (1966), 110.

[9] Cf. Cartea vieții, 6, 6-8.

[10] În fiecare zi, de peste patruzeci de ani, după Laude, recit o rugăciune către Sfântul Iosif, luată dintr-o carte franceză de devoțiuni, din secolul al XIX-lea, a Congregației Călugărițelor lui Isus și Maria, care exprimă evlavie, încredere și o anumită provocare adresată Sfântului Iosif: "Glorios patriarh Sfinte Iosif, a cărui putere știe să facă posibile lucrurile imposibile, vino în ajutorul meu în aceste momente de angoasă și dificultate. Ia sub ocrotirea ta situațiile atât de grave și dificile pe care ți le încredințez, pentru ca să aibă o soluționare fericită. Părintele meu iubit, toată încrederea mea este pusă în tine. Să nu se spună că te-am invocat în zadar și pentru că tu poți totul la Isus și Maria, arată-mi că bunătatea ta este tot atât de mare cât este puterea ta. Amin".

[11] Cf. Dt 4,31; Ps 69,17; 78,38; 86,5; 111,4; 116,5; Ier 31,20.

[12] Cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 88288AAS 105 (2013), 1057; 1136-1137.

[13] Cf. Gen 20,3; 28,12; 31,11.24; 40,8; 41,1-32; Num 12,6; 1Sam 3,3-10; Dan 2; 4; Iob 33,15.

[14] În aceste cazuri era prevăzută și uciderea cu pietre (cf. Dt 22,20-21).

[15] Cf. Lev 12,1-8; Ex 13,2.

[16] Cf. Mt 26,39; Mc 14,36; Lc 22,42.

[17] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică Redemptoris custos (15 august 1989), 8: AAS 82 (1990), 14.

[18] Omilia la Sfânta Liturghie cu beatificări, Villavicencio – Columbia (8 septembrie 2017): AAS 109 (2017), 1061.

[19] Enchiridion de fide, spe et caritate, 3.11: PL 40, 236.

[20] Cf. Dt 10,19; Ex 22,20-22; Lc 10,29-37.

[21] Cf. S. Rituum Congreg., Quemadmodum Deus (8 decembrie 1870): ASS 6 (1870-71), 193; Pii IX, Inclytum Patriarcham (7 iulieo 1871): l.c., 324-327.

[22] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Lumen gentium, 58.

[23] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, 963-970.

[24] Ediția originală: Cień Ojca, Warszawa 1977.

[25] Cf. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică Redemptoris custos, 7-8: AAS 82 (1990), 12-16.

[26] Cf. Gen 18,23-32.

[27] Cf. Ex 17,8-13; 32,30-35.

[28] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Lumen gentium, 42.

[29] Cf. 1Cor 11,1; Fil 3,17; 1Tes 1,6.

[30] Confesiuni, 8, 11, 27: PL 32, 761; 10, 27, 38: PL 32, 795.


 

lecturi: 1710.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat