Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 

"Învață-ne să numărăm zilele noastre, ca să dobândim înțelepciunea inimii" (Ps 90,12)

Prima predică de Advent a card. Raniero Cantalamessa (4 decembrie 2020)

Un poet italian, Giuseppe Ungaretti, descrie starea sufletească a soldaților din tranșee în timpul primului război mondial cu o poezie formată din numai șapte cuvinte:

Se stă
ca toamna
pe copaci
frunzele.

Astăzi întreaga omenire experimentează acest sentiment de caducitate a vieții din cauza pandemiei. „Domnul – a scris Sfântul Grigore cel Mare – uneori ne instruiește cu cuvintele, uneori în schimb cu faptele”[1]. În anul marcat de „faptul” mare și teribil al coronavirusului, ne străduim să adunăm învățătura pe care o poate scoate din el fiecare dintre noi pentru propria viață personală și spirituală. Sunt reflecții pe care le putem face între noi, credincioșii, însă asupra cărora probabil ar fi contraproductiv să insistăm prea mult la oameni, pentru a nu mări dificultățile pe care credința le întâlnește din cauza prelungirii pandemiei.

Adevărurile veșnice asupra cărora vrem să reflectăm sunt: primul, că toți suntem muritori și „nu avem aici o cetate stabilă”; al doilea, că viața credinciosului nu se termină cu moartea pentru că ne așteaptă viața veșnică; al treilea, că nu suntem singuri în mica barcă a planetei noastre, deoarece „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi”. Primul din aceste adevăruri este obiect de experiență, celelalte două sunt obiect de credință și de speranță.

„Memento mori!”

Începem meditând astăzi asupra primei dintre aceste „maxime veșnice”: moartea. „Memento mori”: amintește-ți că vei muri. Călugării trapiști l-au ales ca moto al Ordinului lor și îl scriu în locurile de trecere din mănăstire.

Despre moarte se poate vorbi în două moduri diferite: ori în cheie kerygmatică, ori în cheie sapiențială. Primul mod constă în a proclama că Isus Cristos a învins moartea; că ea nu mai este un zid de care se izbește totul, ci o punte spre viața veșnică. În schimb modul sapiențial sau existențial constă în a reflecta asupra realității morții așa cum se prezintă ea experienței umane, cu scopul de a scoate din ea lecții pentru a trăi bine. Este perspectiva în care ne situăm în această meditație.

Acesta din urmă este modul în care se vorbește despre moarte în Vechiul Testament și îndeosebi în cărțile sapiențiale: „Învață-ne să numărăm zilele noastre, ca să dobândim înțelepciunea inimii” îi cere lui Dumnezeu psalmistul (Ps 90,12). Acest mod de a privi moartea nu se termină cu Vechiul Testament, ci continuă și în Evanghelia lui Cristos. Ne amintim avertismentul său: „Vegheați pentru că nu știți nici ziua nici ora” (Mt 25,13). Ne amintim și concluzia parabolei bogatului care proiecta să construiască hambare mai mari pentru recolta sa: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ți se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?” (Lc 12,20), de asemenea afirmația sa: „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă apoi își pierde viața sa?” (cf. Mt 16,26).

Tradiția Bisericii și-a însușit această învățătură. Părinții pustiului cultivau gândul morții, ajungând să facă din el o practică stabilă și să-l țină viu cu toate mijloacele. Unul dintre ei, care lucra la torsul lânii, a căpătat obiceiul să-i cadă din când în când fusul pe pământ și „să pună moartea înaintea ochilor săi înainte de a-l ridica din nou”[2]. „Dimineața – îndeamnă Imitațiunea lui Cristos – dă-ți seama că nu vei ajunge până seara. Când a coborât seara să nu îndrăznești să-ți planifici dimineața” (I, 23). Sfântul Alfons Maria de’ Liguori a scris un tratat intitulat Pregătire pentru moarte care a fost timp de secole un clasic al spiritualității catolice. Mulți sfinți, din secolul al XVI-lea încoace, sunt reprezentați în meditație în fața unui craniu.

Acest mod sapiențial de a vorbi despre moarte se întâlnește în toate culturile, nu numai în Biblie și în creștinism. El este prezent, secularizat, și în gândirea modernă. Merită să amintim pe scurt concluziile la care au ajuns doi gânditori a căror influență este încă puternică în cultura noastră.

Primul este Jean-Paul Sartre. El a răsturnat raportul clasic între esență și existență, afirmând că existența vine mai întâi și este mai importantă decât esența. Tradus în termeni simpli, asta înseamnă că nu există o ordine și o scară de valori obiective și anterioare la toate – Dumnezeu, binele, valorile, legea naturală – la care omul trebuie să se conformeze, ci că totul trebuie să pornească de la propria existență individuală și de la propria libertate. Fiecare persoană trebuie să inventeze și să realizeze destinul său așa cum fluviul, înaintând, își sapă singur albia proprie. Viața este un proiect care nu este scris nicăieri, ci se decide cu propriile alegeri libere.

Acest mod de a concepe existența ignoră complet realitatea morții și de aceea este contestat de însăși realitatea existenței care vrea să se afirme. Ce anume poate proiecta omul, dacă nici măcar nu știe, nici nu depinde de el, dacă mâine va mai fi în viață? Tentativa sa se aseamănă cu aceea a unui deținut care petrece tot timpul pentru a proiecta itinerarul mai bun de urmat pentru a trece de la un perete la celălalt al celulei sale.

Mai credibil, cu privire la acest punct, este gândirea unui alt filozof, Martin Heidegger, care pornește și el de la premise asemănătoare și se mișcă în aceeași albie a existențialismului. Definind omul „o-ființă-pentru-moarte”[3], el face din moarte nu un accident care pune capăt vieții, ci însăși substanța vieții, din ceea ce este făcută ea. A trăi înseamnă a muri. Omul nu poate trăi fără a arde și a scurta viața. Fiecare minut care trece este sustras vieții și încredințat morții, așa cum, parcurgând un drum cu mașina, vedem case și copaci dispărând rapid în spatele nostru. A trăi pentru moarte înseamnă că moartea nu este numai sfârșitul, ci și scopul vieții. Ne naștem pentru a muri, nu pentru altceva.

Așadar, care este – se întreabă filozoful – acel „nucleu solid, sigur și de netrecut”, la care conștiința îl cheamă pe om și pe care trebuie să se întemeieze existența sa, dacă vrea să fie „autentică”? Răspuns: nimicul său! Toate posibilitățile umane sunt, în realitate, niște imposibilități. Orice tentativă de a se proiecta și de a se ridica este un salt care pornește de la nimic și se termină în nimic[4]. Nu rămâne decât resemnarea, a face – după cum se spune – din necesitate virtute și chiar a iubi propriul destin. O versiune modernă al acelui „amor Fati” („iubește-ți destinul”) al stoicilor.

Sfântul Augustin a anticipat și această intuiție a gândirii moderne despre moarte, însă pentru a trage din ea o concluzie total diferită: nu nihilismul, ci credința în viața veșnică.

Când se naște un om – scria el – se fac atâtea ipoteze: poate că va fi frumos, poate că va fi urât; poate că va fi bogat, poate că va fi sărac; poate că va trăi mult, poate că nu… Însă despre nimeni nu se spune: poate că va muri sau poate că nu va muri. Acesta este unicul lucru absolut sigur din viață. Când știm că unul este bolnav de hidropizie (pe atunci aceasta era boala incurabilă, astăzi sunt altele) spunem: „Sărmanul, trebuie să moară; este condamnat, nu există remediu”. Oare n-ar trebui să spunem același lucru despre unul care se naște? „Sărmanul, trebuie să moară, nu există remediu, este condamnat!”. Ce diferență există dacă într-un timp un pic mai lung, sau un pic mai scurt? Moartea este boala mortală pe care o contractăm născându-ne[5].

Dante Alighieri a condensat într-un singur vers această viziune augustiniană; definește viața umană pe pământ „o trăire care este o alergare spre moarte”[6]

La școală la „sora moarte”

Pe valul avansării tehnologiei și al cuceririlor științei, noi riscam să fim ca acel om din parabolă care își spune sieși: „Suflete, ai aduna bunuri suficiente pentru mulți ani. Odihnește-te, mănâncă, bea și bucură-te de viață!” (Lc 12,19). Actuala calamitate a venit pentru a ne aminti cât de puțin depinde de om „proiectarea” și deciderea propriului viitor, în afara credinței.

Considerația sapiențială despre moarte păstrează, după Cristos, aceeași funcție pe care o are legea după venirea harului. Și ea folosește pentru a păzi iubirea și harul. Legea – este scris – a fost dată pentru păcătoși (cf. 1Tim 1,9) și noi suntem încă păcătoși, adică supuși seducției lumii și a lucrurilor vizibile, tentați mereu „să ne conformăm acestei lumi” (cf. Rom 12,2). Nu există punct mai bun în care să ne situăm pentru a vedea lumea, pe noi înșine și toate evenimentele, în adevărul lor decât cel al morții. Atunci totul ia locul corect.

Lumea apare adesea nod încâlcit de nedreptăți și dezordine. Totul pare să se petreacă la întâmplare și să nu mai existe vreo coerență sau vreun plan. Un soi de pictură fără formă, în care toate elementele și culorile par să fie puse la întâmplare, ca în anumite picturi moderne. Adesea se vede că triumfă fărădelegea și este pedepsită nevinovăția. Dar pentru ca să nu creadă că în lume există ceva fix și constant, iată – nota Bossuet – că uneori se vede contrariul, adică nevinovăția pe tron și fărădelegea pe eșafod!

Există un punct de la care se poate observa acest tablou imens și se poate descifra semnificația sa. Este „sfârșitul”, adică moartea, după care urmează imediat judecata lui Dumnezeu (cf. Evr 9,27). Văzut de aici, totul asumă valoarea sa corectă. Moartea este sfârșitul tuturor diferențelor și nedreptăților care există între oameni. Moartea, spunea actorul nostru comic Totò, este o „nivelă”, anulează toate privilegiile. Câte războaie, câte cruzimi mai puțin s-ar comite pe pământ dacă cei violenți și asupritorii popoarelor s-ar gândi că și ei vor trebui să moară în curând!

A privi viața din punctul de observație al morții dă un ajutor extraordinar de a trăi bine. Ești chinuit de probleme și dificultăți? Mergi înainte, situează-te la punctul corect: privește aceste lucru de pe patul morții. Cum ai vrea atunci să fi acționat? Ce importanță ai da acestor lucruri? Ai un contrast cu cineva? Privește acest lucru de pe patul morții. Ce ai vrea să fi făcut atunci: să fi învins sau să te fi umilit? Să fi prevalat sau să fi iertat?

Gândul morții ne împiedică să ne alipim de lucruri, să ne fixăm aici pe pământ locuința inimii, uitând că „nu avem aici o cetate stabilă” (Evr 13,14). Omul, spune un psalm, „nu ia nimic cu el când moare și faima lui nu coboară după el” (Ps 49,18). În antichitate, se obișnuia înmormântarea regilor cu bijuteriile lor. Asta încuraja, desigur, practica de a profana mormintele pentru a fura de acolo comorile. Au fost găsite morminte de acest gen, în care, pentru a-i ține departe pe profanatori, era pusă deasupra sarcofagului o scriere: „Aici sunt eu”. Cât de adevărată era acea scriere, chiar dacă mormântul ascundea, de fapt, bijuterii! „Omul, nu ia nimic cu el când moare”.

„Vegheați!”

Sora moarte este cu adevărat o bună soră mai mare și o bună pedagogă. Ne învață atâtea lucruri, numai dacă știm s-o ascultăm cu docilitate. Bisericii nu-i este frică să ne trimită la școală la ea. În liturgia din Miercurea Cenușii există un antifon care are tonuri puternice, care încă sună mai puternic în textul original latin. Spune așa: „Să corectăm în mai bine ceea ce am comis rău din ignoranță. să nu se întâmple ca venind pe neașteptate ora morții, să căutăm un spațiu pentru a face pocăință și să nu-l mai găsim”[7]. O zi, o singură oră, o spovadă bună: cât de diferite ne-ar apare aceste lucruri în acel moment! Cât le-am prefera în locul sceptrelor și domniilor, al vieții lungi, al bogăției și al sănătății!

Am în minte un alt domeniu în care avem nevoie urgentă de sora moarte ca învățătoare, în afară de domeniul ascetic: evanghelizarea. Gândul morții este aproape unica armă care ne-a rămas pentru a scutura din toropeală o societate opulentă, căreia i s-a întâmplat ceea ce i s-a întâmplat poporului ales eliberat din Egipt: „A mâncat și s-a săturat… și l-a abandonat pe Dumnezeul care l-a făcut” (Dt 32,15).

Într-un moment delicat al istoriei poporului ales, Dumnezeu i-a spus profetului Isaia: „Strigă!”. Profetul a răspuns: „Ce să strig?”, iar Dumnezeu: că „orice făptură este ca iarba și toată frumusețea ei este ca floarea câmpului. Iarba se usucă, floarea se ofilește, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne pentru totdeauna” (Is 40,6-7). Cred că Dumnezeu dă astăzi tot această poruncă profeților săi și face asta pentru că îi iubește pe fiii săi și nu vrea ca „să fie duși ca o turmă în locuința morților și să-i pască moartea” (cf. Ps 49,15).

Întrebarea cu privire la sensul vieții și al morții a desfășurat un rol însemnat în prima evanghelizare a Europei și nu este exclus că poate să desfășoare unul asemănător în efortul actual pentru o re-evanghelizare a sa. De fapt, dacă există un lucru care nu s-a schimbat deloc de atunci până astăzi este tocmai acesta: că oamenii trebuie să moară. Beda Venerabilul relatează cum a intrat creștinismul în nordul Angliei, învingând rezistențele păgânismului. Regele a convocat marea adunare a regatului său pentru a decide problema dacă să-i lase sau nu pe misionarii creștini să intre. Existau păreri contrastante, când unul dintre demnitari s-a ridicat și a făcut, în substanță, acest discurs: „Viața omului pe pământ, o, rege, se poate descrie astfel. Imaginează-ți că este iarnă. Tu stai la cină cu ducii tăi și adjutanții tăi. În centrul camerei arde un foc care încălzește mediul, în timp ce afară suflă un crivăț de iarnă cu ploaie și zăpadă. O pasăre vine deodată la palatul tău; intră printr-o deschizătură și foarte repede iese pe partea opusă. Cât timp este înăuntru, este la adăpost de frigul iernii, însă după o clipă iat-o recăzând în întunericul din care a venit și dispărând din vedere. Așa este viața noastră! Ignorăm ce anume o precede și ce anume va urma… Dacă această nouă doctrină este în măsură să ne spună ceva mai sigur despre ea, cred că trebuie s-o ascultăm”[8].

Întrebarea pusă de moarte a fost cea care a deschis calea pentru Evanghelie, ca o breșă mereu deschisă în inima omului. Refuzarea morții, nu instinctul sexual, stă la baza întregii acțiuni umane, a scris un cunoscut psiholog împotriva lui Freud[9].

„Lăudat să fii, Doamne, pentru sora moarte trupească”

În acest mod nu restabilim frica morții. Isus, spune Scrisoarea către Evrei, a venit „să-i elibereze pe aceia care, de frica morții, toată viața lor erau reduși la sclavie” (Evr 2,15). A venit să ne elibereze de frica morții, nu s-o mărească. Însă trebuie să fi cunoscut această frică pentru a fi eliberați de ea. Isus a venit să învețe frica morții veșnice pe cei care nu cunoșteau decât frica morții temporale.

Moartea veșnică! „A doua moarte” o numește Apocalipsul (Ap 20,6). Ea este singura care merită cu adevărat numele de moarte, pentru că nu este o trecere, un Paște, ci un teribil capăt de linie. Pentru a-i mântui pe oameni de această nenorocire trebuie să predicăm din nou creștinilor despre moarte. Nimeni mai mult decât Francisc de Assisi n-a cunoscut fața nouă, pascală, a morții creștine. Moartea sa a fost cu adevărat o trecere pascală, un „transitus”, așa cum este celebrat în liturgia franciscană. Când s-a simțit aproape de sfârșit, Sărăcuțul a exclamat: „Binevenită să fii, sora mea moarte!”[10]. Și totuși în Cântecul creaturilor, alături de cuvinte foarte dulci despre moarte, el are câteva dintre cele mai teribile:

„Lăudat să fii, Domnul meu, pentru sora noastră, moartea trupească,
de care nici un om viu nu poate scăpa;
nefericire celor care mor în păcat de moarte;
fericiți cei pe care îi va surprinde împlinindu-ți voia,
căci cea de-a doua moarte nu-i va putea vătăma”.

Vai de cei care vor muri în păcate de moarte! „Boldul morții este păcatul”, spune apostolul (1Cor 15,56). Ceea ce dă morții puterea sa cea mai înfricoșătoare de a a-l neliniști pe omul credincios și de a-i provoca frică este păcatul. Dacă unul trăiește în păcat de moarte, pentru el moartea încă are boldul și otrava, ca înainte de Cristos. Rănește, ucide și trimite în Gheenă. Nu vă temeți – ar spune Isus – de moartea care ucide trupul și după aceea nu mai poate face nimic. Temeți-vă de acea moarte care, după ce a ucis trupul, are puterea de a arunca în Gheenă (cf. Lc 12,4-5). Elimină păcatul și ai eliminat și tu morții boldul său!

Instituind Euharistia, Isus a anticipat propria moarte. Noi putem face același lucru. Mai mult, Isus a inventat acest mijloc pentru a ne face părtași de moartea sa, pentru a ne uni cu El. A participa la Euharistie este modul cel mai adevărat, cel mai corect și cel mai eficace de „a ne pregăti” pentru moarte. În ea celebrăm și moartea noastră și o oferim, zi de zi, Tatălui. În Euharistie noi putem să înălțăm către Tatăl al nostru „amin, da”, la ceea ce ne așteaptă, la genul de moarte pe care el va voi să-l permită pentru noi. În ea noi „facem testament”: decidem cui să lăsăm viața, pentru cine să murim.

Este adevărat, ne-am născut pentru a putea muri; moartea nu este numai sfârșitul ci și scopul vieții. Însă acest lucru, departe de a apare o condamnare, așa cum spunea filozoful amintit mai sus, apare în schimb un privilegiu. „Cristos – spune sfântul Grigore de Nissa – s-a născut pentru a putea muri”[11], adică pentru a-și putea da viața ca răscumpărare pentru toți. Și noi am primit în dar viața pentru a avea ceva unic, ceva prețios, ceva vrednic de Dumnezeu, încât să putem, la rândul nostru, să-i oferim Lui în dar și ca jertfă. Ce folosire mai frumoasă a vieții se poate gândi decât să o oferim în dar, din iubire, Creatorului care din iubire ne-a dăruit-o? noi putem să ne însușim cuvintele rostite de preot la ofertoriul de la Liturghie, asupra pâinii și asupra vinului, și să spunem: „Din dărnicia ta am primit această viață a noastră pe care ți-o oferim pentru ca ea să devină o jertfă vie, sfântă, plăcută ție” (cf. Rom 12,1).

Cu toate acestea nu am eliminat de la gândul morții boldul său – capacitatea sa de a ne neliniști pe care și Isus a voit s-o experimenteze în Ghetsemani. Însă suntem cel puțin mai pregătiți să primim mesajul mângâietor care ne vine de la credință și pe care liturgia îl proclamă în prefața de la Liturghia pentru răposați: „Căci viața credincioșilor tăi, Doamne, se schimbă, nu se pierde; și după destrămarea nestatornicei locuințe pământești, le este pregătit un locaș veșnic în ceruri”.

Despre această locaș veșnică în ceruri vom vorbi, cu ajutorul lui Dumnezeu, în meditația următoare.

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note:

[1]Omilii despre Evanghelie, XVII.

[2]Apoftegme din ms. Coislin 126, nr. 58.

[3] Cf. M. Heidegger, Essere e Tempo, § 51, Longanesi, Milano 1976, pag. 308 șu.

[4]Ibid. II, c. 2, § 58, pag. 346.

[5] Cf. Sfântul Augustin, Sermo Guelf. 12, 3 (Miscellanea Agostiniana, I, pag. 482 șu).

[6]Purgatoriul, XXXIII, 54.

[7] Emendemus in melius quae ignoranter peccavimus; ne subito praeoccupati die mortis, quaeramus spatium poenitentiae, et invenire non possimus.

[8] Beda Venerabilul, Istoria ecleziastică, II,13.

[9] Cf. E. Becker, Il rifiuto della morte, Paoline, Roma 1982.

[10] Celano, Vita seconda 163, 217 (Fonti Francescane, 808-809).

[11] Sfântul Grigore de Nissa, Or. cat., 32 (PG 45, 80).


 

lecturi: 1953.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat