PS Iosif Păuleţ: Scrisoare pastorală

Către toţi preoţii, persoanele consacrate şi credincioşii Diecezei de Iaşi

Împreună pe calea speranţei

Sfinţiile Voastre,
Dragi persoane consacrate,
Iubiţi credincioşi,

„Duhul Sfânt îmbrăţişează diferenţele dintre noi şi ne dăruieşte puterea de a deschide drumuri de speranţă dând ce-i mai bun din noi… Nu putem aştepta s-o facă alţii; este rândul nostru. Noi suntem responsabili! Este rândul nostru!”[1]

Acest îndemn energic, pe care Sfântul Părinte Papa Francisc ni l-a adresat la 1 iunie 2019 în faţa Palatului Culturii din Iaşi, capătă valenţe profetice, mai ales în contextul pandemiei cu care ţara noastră şi lumea întreagă se confruntă. În mijlocul încercărilor, al fricii, nesiguranţei şi dezorientării pe care acest virus le-a semănat în vieţile noastre, suntem chemaţi, poate mai mult ca oricând, să mergem împreună şi să deschidem drumuri de speranţă dând ce-i mai bun din noi.

A merge împreună înseamnă a ne simţi toţi în aceeaşi barcă, „cu toţii fragili şi dezorientaţi, dar în acelaşi timp importanţi şi necesari, cu toţii chemaţi să vâslim împreună, având nevoie de a ne susţine unii pe alţii”[2]. Înseamnă a ne simţi parte din marea familie a lui Dumnezeu, copii ai aceluiaşi Tată şi fraţi între noi; a ne lăsa conduşi de Duhul Sfânt pentru a ne implica nu doar pentru binele nostru, ci şi al fraţilor noştri, mai ales în favoarea celor vulnerabili sau lipsiţi de apărare. Înseamnă a arăta că ne pasă şi că Evanghelia nu este doar o carte menită să fie citită, ci mai ales trăită.

A deschide drumuri de speranţă înseamnă a crede că dincolo de ceea ce experimentăm, de ceea ce ni se întâmplă nouă sau celor din jurul nostru, se află o semnificaţie, capabilă să dea un rost la toate acestea. Înseamnă a privi mereu dincolo de ceea ce vedem şi trăim; a crede că soarele există, chiar şi atunci când este acoperit de nori întunecaţi; a crede că ziua există, deşi încă este noapte şi întunericul acoperă pământul. Înseamnă a crede că există o rază de lumină, un sens profund, chiar şi în mijlocul situaţiilor celor mai neplăcute pe care le experimentăm. Nu înseamnă doar optimism sau iluzii trecătoare, de genul „totul va fi bine”. Înseamnă a crede că viaţa şi istoria sunt în mâinile lui Dumnezeu, care depăşeşte raţionamentele, statisticile şi calculele noastre pur umane.

În această perioadă marcată de teamă şi dificultăţi medicale, economice, afective, relaţionale, credinţa noastră creştină ne poate oferi, alături de un puternic sentiment de fraternitate şi solidaritate, o orientare şi un sens care să ne ajute să privim dincolo de lucruri şi evenimente, pentru a descoperi iubirea lui Dumnezeu, care nu dezamăgeşte niciodată. Credinţa şi încrederea în Cristos, învingător asupra răului şi a morţii, poate să ne ofere, în aceste timpuri, ceea ce căutăm şi aşteptăm. Iubirea Preasfintei sale Inimi să devină pentru noi refugiu sigur împotriva oricărui rău!

„Împreună pe calea speranţei” – acesta este mottoul, îndemnul şi tema de care ne vom lăsa călăuziţi în noul an liturgic 2020-2021. Sunt profund conştient că viaţa de credinţă a Bisericii noastre locale de Iaşi, a comunităţilor noastre şi a fiecărui credincios în parte, are nevoie, mai ales în această perioadă de „convalescenţă”, să fie susţinută şi alimentată. Are nevoie de o implicare efectivă a noastră, a tuturor, pentru a merge alături unii de alţii şi pentru a semăna speranţa lui Cristos în inimile noastre şi ale fraţilor noştri.

Acesta este şi motivul pentru care am crezut de cuviinţă să redactez această scrisoare pastorală, în care să trasez câteva linii de reflecţie şi orientări pastorale, care să ne însoţească în noul an liturgic. Adresez aceste gânduri preoţilor, persoanelor consacrate şi tuturor credincioşilor Diecezei de Iaşi, pentru ca flacăra speranţei creştine să nu se stingă în inimile noastre, ci să rămână mereu aprinsă şi să ne călăuzească în mijlocul tuturor necazurilor şi dificultăţilor vieţii. Suntem creştini şi ştim că Dumnezeu este mereu alături de noi şi nu ne abandonează niciodată. Biserica a avut mereu această convingere, mai ales în momentele delicate ale istoriei. Acum este rândul nostru! Este rândul nostru să mergem pe calea speranţei şi să ne implicăm deschizând fraţilor noştri adevărate drumuri de speranţă.

Îmi doresc mult ca această perioadă să ne ofere posibilitatea să reflectăm mai mult asupra identităţii şi misiunii noastre în lume. Împreună cu Papa Francisc, îmi doresc să nu pierdem această şansă, „pentru că mai rău decât această criză, este numai drama de a o irosi, închizându-ne în noi înşine.”[3]

1. Prin pustiu spre ţara promisă

Biserica este peregrină pe pământ. Ea se „întrupează” în oameni, locuri şi timpuri mereu noi. Privind întotdeauna înainte, spre scopul ei final, nu poate face abstracţie de oamenii care o formează, de locurile în care subzistă, de timpurile în care trăieşte. De aceea, este chemată, păstrând nealterat tezaurul care o defineşte, să citească semnele timpurilor şi să răspundă mereu noilor provocări care apar.

Tocmai de aceea, în această primă parte a scrisorii, vă invit pe toţi să reflectăm asupra experienţelor pe care le-am trăit şi continuăm să le trăim, lăsându-ne inspiraţi de Sfânta Scriptură. Încercăm să vedem care au fost luminile şi umbrele acestei dificile şi neaşteptate perioade de încercare, precum şi provocările care ne aşteaptă şi la care suntem chemaţi să dăm un răspuns.

a. Pustiul – un timp de încercare

În timpul lunilor de izolare, dar şi în perioada estivă, urmărind statisticile înfricoşătoare care se publicau în fiecare zi, măsurile luate de autorităţi şi dezorientarea care se instala tot mai mult în inimile oamenilor, nu de puţine ori m-am gândit la experienţa poporului ales prin pustiu. Desigur, pentru poporul lui Israel acela era un drum de eliberare din sclavia Egiptului, menit să-i conducă spre o ţară „în care curge lapte şi miere” (cf. Ex 3,8). Pentru noi, pandemia a fost asemănătoare cu experienţa pustiului prin faptul că am experimentat dezorientare, nesiguranţă, vulnerabilitate şi am ajuns să ne adresăm întrebările esenţiale ale vieţii.

Totuşi, în pustiu, în repetate rânduri poporul ales şi-a pierdut speranţa, chiar şi credinţa, răzvrătindu-se împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu. Nu mai reuşea să meargă înainte, deoarece problemele şi dificultăţile pustiului erau prea mari şi prea multe. Nu avea mâncare, nu avea apă şi se simţea pierdut. Voia chiar să se întoarcă din nou în sclavie (cf. Num 11,1-6). La un moment dat, israeliţii voiau să afle doar atât: „Este oare Domnul în mijlocul nostru sau nu este?” (cf. Ex 17,7).

Când viaţa decurge într-un mod armonios şi ne bucurăm de prezenţa şi iubirea lui Dumnezeu, mulţi dintre noi uităm să-l lăudăm şi să-i mulţumim. Dar în această perioadă, în care am experimentat fragilitatea şi precaritatea naturii noastre umane, stăpâniţi de frică şi nesiguranţă, câţi dintre noi nu ne-am întrebat asemenea poporului ales în pustiu: Unde este Dumnezeu? De ce permite această încercare şi de ce nu intervine? Sunt întrebări fireşti, care se adaugă altora ce ne încearcă în diferite momente ale vieţii: De ce există suferinţa sau moartea? De ce suferă copiii? De ce sunt atâtea dezastre sau calamităţi naturale?

b. Mana din cer

În ciuda aparenţelor, Dumnezeu era prezent în mijlocul poporului ales şi îi purta de grijă, conducându-l efectiv, chiar dacă într-un mod misterios şi nu neapărat aşa cum se aşteptau israeliţii. De exemplu, Dumnezeu a trimis poporului în pustiu mană din cer (cf. Ex 16). Această mană era oferită poporului în fiecare zi şi fiecare trebuia să adune doar atât cât avea nevoie. Cu alte cuvinte, poporul ales era chemat să-şi pună încrederea în Dumnezeu zi de zi, pentru că el va avea grijă ca niciodată poporului său să nu-i lipsească cele necesare.

Aceeaşi experienţă suntem chemaţi să o facem şi noi, mai ales în această perioadă. Dumnezeu este fidel şi nu ne va abandona niciodată. El ne va da mereu „pâinea noastră cea de toate zilele”, pe care o invocăm în fiecare zi atunci când recităm rugăciunea Tatăl nostru. Probabil că nu ne va da acea „pâine” pe care o dorim sau i-o cerem în rugăciune, dar ne va da cu siguranţă acea „pâine” de care avem nevoie şi care ne foloseşte cu adevărat. Probabil că nu ne va da o „pâine” care să ne ajungă toată viaţa, dar în fiecare zi ne va da „pâinea” de care avem nevoie, adică pe Duhul Sfânt, însăşi iubirea sa paternă (cf. Lc 11,13). Să avem încredere în el şi în cuvintele lui Cristos „De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi pentru viaţa voastră: ce veţi mânca [sau ce veţi bea], nici pentru trupul vostru: cu ce vă veţi îmbrăca! Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, iar trupul [mai mult] decât îmbrăcămintea? […] Deci nu vă îngrijoraţi… Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea” (Mt 6,25-34).

Dar cum am putea uita semnificaţia euharistică a manei din pustiu? Mana din cer pe care Dumnezeu o dăruia odinioară poporului ales, ne-o oferă şi nouă zilnic, dar într-un mod mult mai minunat şi cu o eficienţă infinit mai mare. Această pâine este Cristos însuşi, care se oferă Tatălui pentru mântuirea noastră: „Adevăr, adevăr vă spun: nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl meu vă va da pâinea din cer, cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă viaţă lumii” (In 6,32-33).

Am încheiat nu demult anul dedicat Sfintei Liturghii în Dieceza de Iaşi. Din păcate, aşa cum s-a subliniat şi la întâlnirea Consiliului pastoral diecezan, care a avut loc la 17 octombrie a.c., am celebrat anul dedicat Sfintei Liturghii tocmai în anul în care ne-a lipsit mai mult Sfânta Liturghie. Dar chiar şi acest „post euharistic”, impus de circumstanţe, a cunoscut aspectele sale pozitive. Mulţi credincioşi au redescoperit valoarea rugăciunii făcute acasă, împreună cu ceilalţi membri ai familiei, transformând propriile locuinţe în adevărate „biserici de acasă”. În acest sens, nu putem să nu apreciem mobilizarea exemplară a preoţilor şi în special a Oficiului pentru comunicaţii sociale din cadrul Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi. Datorită acestor mijloace de comunicare în masă, evanghelia lui Cristos a pătruns mai uşor în casele oamenilor, care au avut posibilitatea să fie conectaţi la Sfintele Liturghii celebrate în biserici, mai ales cu ocazia solemnităţii Învierii Domnului.

Este adevărat, nu am putut să ne hrănim efectiv cu Trupul şi Sângele lui Cristos, dar am descoperit alte căi prin care Mântuitorul Isus continuă să vină la noi şi să ne hrănească în viaţa noastră cotidiană. Am redescoperit, astfel, valoarea împărtăşaniei spirituale, a acelei dorinţe arzătoare, care izvorăşte din credinţă şi este hrănită de iubire, de a-l primi pe Cristos în sufletele noastre. Este important să cultivăm în noi în continuare această dorinţă după Pâinea fiilor, Euharistia, pentru că ea corespunde dorinţei Tatălui nostru ceresc de a fi alături de noi, oferindu-ne darul său cel mai de preţ, pe însuşi Fiul său (cf. In 3,16).

c. Cortul alianţei

În timpul peregrinării prin pustiu, Dumnezeu nu a părăsit nicio clipă poporul său. El i-a oferit cele necesare şi l-a condus cu braţ puternic, arătându-i, chiar şi în mod vizibil, că îi este alături prin intermediul coloanei de nor şi de foc (cf. Ex 13,21-22). Dar, mai ales, Dumnezeu cobora şi vorbea cu Moise „faţă către faţă” în „cortul alianţei” (cf. Ex 33,11). Nu într-un templu făcut din piatră, solid şi sigur, ci într-un cort care arată, prin caracterul său provizoriu, capacitatea lui Dumnezeu de a se „adapta” la situaţia poporului peregrin prin pustiu.

Ce adevăr consolator ne transmite această experienţă a poporului ales! Nimic nu-l poate împiedica pe Dumnezeu să se facă prezent, să ne aline şi să ne vorbească. În timpul perioadei de urgenţă, bisericile noastre au rămas închise, nefiind posibil accesul credincioşilor la celebrările liturgice. Dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu poate fi îngrădit de ziduri. În unire cu preoţii care celebrau Jertfa Sfintei Liturghii în biserici, credincioşii rămaşi în casele lor au oferit lui Dumnezeu jertfa propriei lor credinţe. Într-adevăr, Domnul şi-a fixat „cortul” în casele credincioşilor reuniţi în rugăciune, în ascultarea şi meditarea cuvântului divin. Aceste case au devenit „biserici”, adevărate locuri de întâlnire cu Dumnezeu. Am descoperit, constrânşi de circumstanţe, valoarea preoţiei comune a poporului lui Dumnezeu primită la Botez şi a cultului spiritual prin care putem oferi vieţile noastre drept o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu (cf. Rom 12,1)[4]. Astfel, multe persoane au recunoscut şi au simţit apropierea lui Dumnezeu, pe care l-au invocat cu încredere mai ales atunci când, omeneşte vorbind, totul părea că se năruie.

În mod special însă, putem spune că Dumnezeu şi-a pus „cortul” în spitale, în casele persoanelor vulnerabile sau vârstnice, care au rămas fără sprijinul şi ajutorul celor dragi, plecaţi în căutarea unui trai mai bun departe de casă. El s-a făcut prezent şi a acţionat prin implicarea exemplară a „samaritenilor milostivi”, adică a medicilor, a personalului paramedical sau a voluntarilor, care, riscându-şi uneori chiar şi viaţa, au rămas aproape de cei bolnavi şi nevoiaşi. Dincolo de panica şi dezorientarea semănate de acest virus, am văzut cu toţii atâtea iniţiative frumoase din partea preoţilor, a persoanelor consacrate, a asociaţiilor noastre, mai ales a Centrului Diecezan Caritas Iaşi, menite să susţină, prin rugăciune sau implicare caritabilă, acele persoane aflate în dificultate. Într-adevăr, sunt săracii şi bolnavii cei care pot ajuta să crească viaţa noastră creştină, deoarece în ei este prezent Cristos: „Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi?aţi făcut” (Mt 25, 40).

Cristos era prezent mai ales în inimile celor care, afectaţi fiind de boală, au trecut din această lume la Tatăl. El a vrut să împărtăşească cu noi pe cruce drama suferinţei şi a morţii pentru a le lumina cu iubirea sa dumnezeiască. El, care a murit pe cruce abandonat de ucenici şi a fost înmormântat în grabă, continuă să fie alături de orice om care moare departe de iubirea celor dragi sau este înmormântat fără demnitatea ce i se cuvine oricărei fiinţe umane. Această prezenţă a lui Cristos şi fidelitatea iubirii sale rămân şi în acest nou an liturgic temeiul speranţei şi al implicării noastre.

2. Speranţa în Cristos, inima vindecării

Ne aflăm încă sub impactul puternic creat de neaşteptata pandemie de COVID-19. Cuprinşi de frică şi nesiguranţă, aşteptăm cu nerăbdare momentul reîntoarcerii în „ţara promisă” a normalităţii cotidiene. Tocmai de aceea, în această perioadă, am putea fi cu uşurinţă tentaţi să credem că pandemia este singurul rău de care ar trebui să ne eliberăm. Dar nu este deloc aşa! Nu putem neglija celelalte feţe ale răului care se manifestă în timpurile noastre, precum nenumăratele nedreptăţi socio-economice, dezastrele climaterice, secularizarea, individualismul, respectul tot mai scăzut faţă de demnitatea persoanei umane etc.

Pandemia, cel puţin din acest punct de vedere, deşi este şi rămâne un rău în sine, poate fi văzută şi ca o şansă de a ne întoarce la fundamentele credinţei noastre creştine şi de a încerca să construim împreună o lume mai bună şi mai dreaptă. Nu ne putem întoarce la ceea ce a fost ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Trebuie să ne pregătim să mergem înainte, dar nu ca înainte. Acum este şansa noastră de a reflecta, de a ne schimba, de a ne converti, de a ne lăsa vindecaţi, pentru ca apoi, transformaţi de iubirea lui Cristos, să putem vindeca şi lumea în mijlocul căreia trăim. Nu putem aştepta s-o facă alţii; este rândul nostru. Noi suntem responsabili! Este rândul nostru!

Papa Francisc, la începutul noului ciclu de cateheze pe care le prezintă la audienţele generale, ne-a provocat cu aceste cuvinte: „Şi atunci ne întrebăm: în ce mod putem ajuta să vindecăm lumea noastră astăzi? Ca discipoli ai Domnului Isus, care este medic al sufletelor şi al trupurilor, suntem chemaţi să continuăm «opera sa de vindecare şi de mântuire» (CBC, 1421) în sens fizic, social şi spiritual.”[5]

Aşadar, suntem chemaţi să ne lăsăm vindecaţi de Cristos pentru a putea vindeca, să sperăm în iubirea lui Cristos pentru a putea deschide drumuri de speranţă. Acest lucru îl vom putea face doar mergând la „Cristos Isus, speranţa noastră” (cf. 1Tim 1,1). El este izvorul care alimentează speranţa noastră, el este ţinta speranţei noastre.

a. Speranţa vindecării

Sfântul Părinte Papa Francisc a vorbit de mai multe ori despre Biserică drept un spital de campanie, un spital pentru suflete, în care răniţii sunt îngrijiţi prin sacramentele vindecării, prin forţa Cuvântului lui Dumnezeu, prin faptele de milostenie. Aceste vremuri ne permit tuturor să descoperim că avem nevoie să fim vindecaţi nu doar de bolile noastre fizice, dar mai ales de cele spirituale. În timpul Jubileului Milostivirii, Papa Francisc ne-a dăruit drept exemplu de vindecare trupească şi sufletească femeia pe care Isus a vindecat-o de hemoragia sa (cf. Mt 9,20-22; Mc 5,25-34). În audienţa generală din 31 august 2016 a reflectat asupra speranţei acestei femei de a putea fi vindecată de Isus, asupra credinţei în puterea sa tămăduitoare, precum şi a iubirii milostive a Domnului care vindecă, oferind demnitate şi mântuieşte, anulând fricile şi descurajarea.

Umanitatea în general, dar şi fiecare dintre noi, s-ar putea identifica cu această femeie care suferă de hemoragie. Sângele este simbolul vieţii, al iubirii care întreţine viaţa, iar boala noastră cea mai intimă este tocmai risipirea vieţii, a iubirii, din cauza fricilor distructive, a egoismului şi a păcatelor noastre. Înaintea acestei boli, care ne izolează de ceilalţi şi de Dumnezeu, e important să nu pierdem speranţa vindecării. În acelaşi timp, este esenţial să acceptăm faptul că vindecarea noastră profundă nu este o lucrare omenească, ci una dumnezeiască. Sfântul evanghelist Marcu ne spune că femeia bolnavă, căutând să afle leacul în înţelepciunea acestei lumi, „îşi cheltuise toată averea, dar nu-i folosise la nimic, dimpotrivă, ajunsese mult mai rău” (Mc 5, 26).

Speranţa vindecării complete se naşte atunci când femeia aude vestea cea bună despre Isus, învăţătorul din Nazaret. Aceeaşi speranţă pune în mişcare şi sufletul fiecărui creştin atunci când ascultă cu încredere evanghelia lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu (cf. Mc 1,1). Ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, deschiderea faţă de Cuvântul care s-a făcut trup, Isus Cristos, este aşadar primul pas pe drumul vindecării. Este pasul care deschide calea speranţei, drumul întâlnirii cu Cristos – medicul trupurilor şi sufletelor noastre. Pe această cale către Domnul vieţii, speranţa vindecării este întărită de o convingere puternică: „De mă voi atinge fie şi numai de haina lui, voi fi vindecată” (Mt 9,21). Aşadar, avem nevoie să reascultăm glasul Domnului din Scriptură pentru a ne susţine paşii pe calea speranţei, convinşi fiind că sufletele noastre nu sunt vindecate „de vreo plantă, nici de vreun unguent, ci de cuvântul tău, Doamne, care vindecă toate” (Înţ 16,12). Mai mult, la Botez am primit dreptul şi datoria de a vesti tuturor evanghelia milostivirii şi a speranţei şi de a deveni astfel instrumente ale vindecării lui Dumnezeu.

Al doilea pas spre vindecare este atingerea hainei Mântuitorului: „auzind despre Isus şi venind din spate prin mulţime, i-a atins haina” (Mc 5, 27). Nu este o atingere superficială sau banală, ci este gestul speranţei întemeiate pe credinţa în Fiul lui Dumnezeu, despre care ne vorbeşte Sfântul Apostol Ioan: „Mâinile noastre au atins Cuvântul vieţii” (1In 1,1). Şi noi, creştinii de astăzi, putem să îl atingem astfel pe Cristos. Îl atingem pe Fiul lui Dumnezeu prin credinţă atunci când apelăm la sacramentele vindecării, Reconcilierea şi Maslul, şi, mai ales, atunci când participăm în mod activ şi deplin la Sfânta Liturghie. Haina lui Cristos poate să simbolizeze însă şi Biserica, trupul său mistic. Pentru oamenii care nu au cunoscut încă iubirea lui Dumnezeu, comunităţile noastre catolice sunt chemate să devină o prelungire a hainei prin care Isus Cristos poate fi atins. Orice întâlnire cu Biserica lui Cristos, prezentă în fiecare dintre parohiile noastre, poate să reprezinte o autentică atingere a harului dumnezeiesc.

Următorul pas pe calea speranţei şi a vindecării este restabilirea demnităţii noastre de fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, Cristos vrea să o vadă pe femeia care a fost vindecată şi i se adresează, dorind să o ajute să trăiască drept o „fiică”: „Întorcându-se şi văzând-o, Isus i-a zis: «Curaj, fiică, credinţa ta te-a mântuit!»” (Mt 9,21). De fapt, din cauza bolii sale, femeia fusese exclusă de la cultul la templu şi de la raporturile normale cu aproapele, ajungând să fie considerată – şi poate chiar să se considere – un rebut al societăţii. Isus însă nu numai că o primeşte, ci o consideră demnă de această întâlnire până acolo încât îi dăruieşte cuvântul său şi îi restituie demnitatea de fiică a lui Dumnezeu şi de soră într-o comunitate de fraţi şi surori. În întâlnirea cu Cristos se deschide şi pentru noi toţi, bărbaţi şi femei din orice loc şi din orice timp, calea mântuirii, prin care ne redescoperim fii în Fiul şi cu toţii fraţi. În redescoperirea paternităţii lui Dumnezeu se află vindecarea noastră autentică.

Pandemia actuală a condus pe mulţi oameni să se simtă rebuturi ale societăţii, să trăiască izolaţi de ceilalţi, poate chiar să fie marginalizaţi. Misiunea Bisericii şi a fiecărui creştin este însă aceea de a dărui curaj oamenilor şi de a-i ajuta să trăiască conform demnităţii primite de la Tatăl lor ceresc: „Isus, încă o dată, prin comportamentul său plin de milostivire, indică Bisericii parcursul care trebuie făcut pentru a merge în întâmpinarea fiecărei persoane, pentru ca fiecare să poată fi vindecat în trup şi în spirit şi să recupereze demnitatea de fii ai lui Dumnezeu”[6].

b. A reîncepe de la Cristos

Fundamentul speranţei noastre nu este un lucru, o ideologie sau o utopie. Este o persoană concretă, Dumnezeu şi om în acelaşi timp – Isus Cristos. Întâlnirea personală cu el este capabilă „să transforme dinlăuntru viaţa şi lumea”.[7] Când s-a făcut om în sânul imaculat al Mariei, Isus a întâlnit atâţia oameni asemenea nouă, care aveau nevoie de speranţă şi o căutau din răsputeri! De multe ori, evangheliile îl prezintă pe Isus înconjurat de oameni săraci şi bolnavi, care alergau la el pentru a fi vindecaţi de bolile lor fizice sau morale şi a regăsi astfel speranţa. Oamenii îl urmau şi îi ascultau cu nesaţ cuvântul, pentru că învăţa altfel decât o făceau ceilalţi şi reuşea să înmoaie şi să înduioşeze orice inimă, aducând lumină şi oferind un nou sens al vieţii (cf. Mt 4,23-25; 8,16-17). Cu o bunătate nemărginită, Isus îi primea şi îi asculta pe toţi: îi vindeca pe bolnavi, ştergea lacrimile celor care plângeau, alina inimile celor întristaţi. Aşa cum fusese prevestit de profeţi, el a adus cu sine milostivirea lui Dumnezeu, care nu striveşte trestia frântă şi nu stinge, ci reaprinde fitilul care fumegă (cf. Mt 12,20-21).

Isus, în faţa nevoii de speranţă a oamenilor, îi invită pe toţi să-l urmeze pentru a-i face părtaşi de marea speranţă pe care a venit să o aducă şi pe care doar el o poate oferi. Cu siguranţă, vindecarea unui bolnav este deja o victorie asupra răului, dar numai parţială, pentru că, mai devreme sau mai târziu, răul şi moartea îşi vor face din nou simţită prezenţa. Dar Isus nu a venit să ofere oamenilor doar frânturi de speranţă, care să fie din nou sufocate de rău. El a venit, în schimb, să aducă „Speranţa care nu înşală” (Rom 5,5), Iubirea care învinge ura şi păcatul, Viaţa care învinge moartea. Tuturor celor care cred în el, Isus le cere să-şi purifice propriile speranţe şi să nu caute sensul propriei vieţi în siguranţe iluzorii. Îi învaţă că mâncarea şi băutura nu sunt suficiente pentru a satisface aspiraţiile profunde ale inimii umane, care a fost creată pentru mult mai mult decât atât. Inima omului are nevoie de o speranţă capabilă să salveze întreaga viaţă, trup şi suflet, de rău şi de moarte.

Această speranţă poate veni doar prin iubire, singura capabilă să-l răscumpere pe om[8]. Ea se poate naşte numai din iubirea veşnică şi necondiţionată a lui Dumnezeu, care ne oferă certitudinea că „nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,38-39).

Speranţa de care aveam nevoie este, aşadar, aceea pe care ne-a adus-o Cristos. Prin pătimirea, moartea şi învierea sa, el a învins definitiv răul şi moartea, oferindu-ne tuturor certitudinea vieţii fără de sfârşit, a Împărăţiei speranţei deja prezente în mijlocul nostru (cf. Lc 10,11)[9]. Aceasta este singura speranţă capabilă să îmbrăţişeze toate celelalte speranţe ale noastre şi să hrănească pe deplin cele mai profunde aspiraţii ale inimii noastre umane, aşa cum mărturisea Sfântul Augustin după ce l-a întâlnit cu adevărat pe Cristos: „Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până ce nu se va odihni în tine”[10].

Cristos este speranţa noastră şi spre el suntem chemaţi să privim, mai ales în aceste timpuri de grea încercare. Spre el să privim şi de la el să repornim!

Dar ce înseamnă a reporni de la Cristos? Înseamnă a-l întâlni cu adevărat pe el, Viaţa cea adevărată, şi a ne lăsa vindecaţi de iubirea lui; a nu ne lăsa stăpâniţi de frică şi nesiguranţă, ci a merge pe urmele sale lăsându-ne ghidaţi de el; a fi convinşi că nu există nicio situaţie, eveniment sau experienţă în care el să nu fie prezent şi să nu ne ofere ajutorul său. Însemnă a-l urma pe el chiar şi atunci când acest lucru nu ne este prea comod sau chiar dacă ne costă; a ne poziţiona mereu în spatele lui, nu a-i cere ca el să ne urmeze pe noi sau a pretinde ca el să facă ceea ce voim noi. Înseamnă a ne pune toată încrederea în el şi a-l mărturisi în mod convingător, nu doar cu limba, ci mai ales cu viaţa noastră.

Cristos cel veşnic viu şi adevărat, care ne-a promis că va rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28, 20), să ne orienteze paşii pe căile sale şi să reaprindă în inimile noastre speranţa!

c. Euharistia – misterul vindecării şi al comuniunii

Speranţa, rodul credinţei şi al harului, nu este o realitate statică pe care să o dobândim o dată pentru totdeauna. Ea este, în schimb, o realitate dinamică, ce poate creşte sau scădea, în funcţie de efortul depus de fiecare în parte pentru a rămâne unit cu Cristos. Unul dintre mijloacele privilegiate pe care le avem la dispoziţie pentru a ne hrăni speranţa şi a o face să crească tot mai mult este Euharistia, sacramentul prezenţei răscumpărătoare a lui Cristos în mijlocul nostru, precum şi al vindecării şi al comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii. În Euharistie, Dumnezeu ne arată semnul cel mai concret al apropierii şi al compasiunii sale faţă de noi. Este mijlocul prin intermediul căruia el vindecă în fiecare dintre noi sentimentele de rătăcire şi dezorientare, ajutându-ne să trecem de la frică la încredere, de la tristeţe la speranţă.

La Sfânta Liturghie privim la Cristos din Ostia sfântă înălţată de mâinile preotului şi îi cerem tămăduirea: „Spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu!” Ne însuşim atunci aceeaşi dorinţă şi încredere cu care evreii răniţi de veninul şerpilor din pustiu au privit la şarpele de aramă ridicat de Moise (cf. Num 21,4-9). Într-adevăr, Euharistia este Cristos înălţat pe cruce în momentul de maximă dezvăluire a iubirii sale fidele, sigure şi milostive. Trupul înviat al Domnului din Sfânta Împărtăşanie devine leacul pentru rănile care ne conduc să ne aplecăm doar spre noi înşine. Iar când ne împărtăşim, redescoperim mâna deschisă şi darnică a lui Dumnezeu, ne amintim de faptul că în spatele acestei mâini există o inimă, care vrea să dăruiască propriilor fii o hrană consistentă şi vindecătoare.

Perioada pe care am trăit-o a mărit în noi dorinţa de comuniune. Neputinţa, dar şi dorul arzător de a participa la adunările liturgice vorbesc de la sine despre importanţa şi centralitatea Euharistiei în viaţa creştinului, a familiei şi a comunităţii creştine. Acum este timpul să ne întoarcem la Euharistie într-un mod mai conştiincios şi mai autentic. Este timpul să revenim în bisericile noastre pentru a ne întâlni, a asculta, a celebra şi a ne hrăni cu trupul şi sângele lui Cristos.

A participa la Euharistie înseamnă a experimenta frumuseţea acestei comuniuni care face din noi toţi o singură familie. Înseamnă a descoperi în mijlocul încercărilor cu care ne confruntăm semnele unei vieţi care învinge răul şi moartea; a-i oferi lui Cristos problemele şi dificultăţile noastre, bolile şi suferinţele noastre, sărăcia şi fragilitatea noastră, conştienţi fiind că nu există mângâiere sau lacrimă, nu există frică sau speranţă care să nu poată fi impregnate de iubirea şi pacea care vin din misterul de pe altar şi de la misterul credinţei noastre.

Speranţa creştină este comunitară pentru că Domnul Cristos o oferă tuturor, este o speranţă de mântuire pentru toţi. La Sfânta Liturghie experimentăm darul de a fi „un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă, aceea a chemării voastre” (Ef 4,4). Nu ne mântuim de unii singuri: de unii singuri ne putem doar pierde. Ne mântuim lăsându-l pe Cristos să ne atragă împreună la sine şi oferindu-i jertfele pe care le facem pentru a creşte comuniunea dintre noi.

d. Ite missa est – mergeţi în pace!

Ultimul moment al întâlnirii vindecătoare dintre Cristos şi femeia bolnavă este binecuvântarea lui Isus şi îndemnul unui nou început: „Mergi în pace!” (Mc 5,34). Calea speranţei în vindecare a devenit pentru acea femeie calea păcii, a binecuvântării. Nu este întâmplător faptul că şi întâlnirea vindecătoare dintre noi şi Cristos de la Sfânta Liturghie se încheie cu aceeaşi binecuvântare şi îndemn: „Mergeţi în pace!” Însă pacea Domnului nu poate fi confundată cu o stare de linişte imperturbabilă, care nu atinge realitatea vieţii cotidiene. Dimpotrivă, este o pace care se construieşte prin parcurgerea căii spre ceilalţi, pentru a dărui ceea ce am primit.

Conciliul al II-lea din Vatican a numit Euharistia fons et culmen, izvor şi culme a întregii vieţi a Bisericii[11]. Nu este doar punctul culminant, care uneşte comunitatea de credinţă în jurul lui Cristos la jertfa sfântă, ci este şi izvor menit să alimenteze întreaga noastră viaţă de credinţă. Cu alte cuvinte, frângerea pâinii euharistice trebuie să ne inspire în viaţa de zi cu zi şi să ne stimuleze să ducem mesajul evangheliei dincolo de zidurile bisericii, în ambientul nostru de viaţă, acolo unde doar noi îl putem predica. Întâlnirea cu Cristos trebuie să ne schimbe în bine şi să ne ajute să fim mai buni, mai atenţi la nevoile celorlalţi, mai dispuşi să-i ajutăm pe semenii noştri.

Cred şi nădăjduiesc că, din acest punct de vedere, pandemia de COVID-19 ne-a ajutat mult. De fapt, deşi nu am putut frânge împreună pâinea euharistică, am exersat „spălarea picioarelor”, adică slujirea plină de caritate a fraţilor noştri săraci, bolnavi sau neajutoraţi. Am devenit mai responsabili în ceea ce priveşte relaţiile dintre noi şi mai dispuşi să ne implicăm pentru a aduce mângâiere şi speranţă celorlalţi.

Este important să continuăm pe acest drum şi să trăim cu adevărat Euharistia nu doar ca punct de sosire, ci şi ca punct de plecare al vieţii noastre creştine. Să nu uităm niciodată că Euharistia este expresia iubirii divine, dar este, în acelaşi timp, şi izvor al iubirii şi al speranţei creştine! Cuvântul şi Trupul lui Cristos sunt fermenţi supranaturali, care acţionează în profunditatea fiinţei noastre, unindu-ne într-un singur trup, care este Biserica (cf. Ef 2,14-18). Acest har este chemat să se „întrupeze” în relaţii comunitare, în atitudini concrete de iubire fraternă, în structuri şi iniţiative ecleziale, în gesturi şi cuvinte de speranţă, care să traducă în viaţa cotidiană sacramentul unităţii Trupului lui Cristos. Numai „frângând” pâinea materială putem face credibilă frângerea Pâinii Vieţii.

Acesta este drumul pe care suntem chemaţi să mergem împreună: drumul iubirii, al comuniunii, al fraternităţii, al solidarităţii – un drum care să izvorască din întâlnirea cu Cristos şi care să fie alimentat şi susţinut de Euharistie. Întâlnirea cu Cristos de la Liturghie ne umple cu darurile Duhului Sfânt şi ne face să devenim misionari ai speranţei creştine în diferitele noastre sfere de viaţă şi activitate: dacă suntem preoţi, dăruim speranţă ieşind din noi înşine, oferind tuturor darul reconcilierii şi însoţind credincioşii noştri pe calea vindecării şi a păcii; dacă suntem persoane consacrate, dăm mărturie despre speranţa Împărăţiei lui Dumnezeu prin ofranda de noi înşine lui Dumnezeu cu iubire şi din iubire; dacă suntem căsătoriţi, trăim speranţa prin fidelitatea şi generozitatea prin care menţinem vii promisiunile de la cununie; dacă suntem părinţi, oferim speranţă prin angajarea pentru educaţia şi creşterea integrală a copiilor, atât din punct de vedere trupesc, cât şi psihic şi spiritual; dacă suntem tineri, ne lăsăm învăluiţi de speranţa în capacitatea noastră de a folosi darurile puse în noi de Dumnezeu şi învingând fricile care ne blochează; dacă suntem în vârstă, ne dăm seama că cea mai valoroasă moştenire pe care o putem lăsa urmaşilor este aceea a unei vieţi înrădăcinate prin credinţă în iubirea lui Dumnezeu. Oricare ar fi vocaţia dăruită nouă de Dumnezeu, în orice moment al vieţii ne-am afla, harul sădit în noi de Cristos ne dă puterea de a merge împreună pe calea speranţei către viitorul comuniunii noastre depline cu Preasfânta Treime.

Sfântul Părinte Papa Francisc ne-a vorbit anul trecut la Iaşi despre o „reţea spirituală” care ne uneşte şi care ne susţine. Această reţea „sunt rădăcinile noastre: conştiinţa că aparţinem unii altora, că viaţa fiecăruia este ancorată în viaţa celorlalţi. «Tinerii înfloresc când se simt iubiţi», spunea Eduard. Toţi înflorim când ne simţim iubiţi. Pentru că iubirea prinde rădăcini şi ne cheamă să ne înfigem aceste rădăcini în viaţa celorlalţi… Noi aparţinem unii altora, iar fericirea personală se realizează făcându-i fericiţi pe ceilalţi. Toate celelalte sunt poveşti.”[12]

3. Laboratoare ale speranţei

A parcurge împreună calea speranţei în viitorul pe care Dumnezeu vrea să ni-l ofere este o experienţă care ne transformă inimile şi ne activează creativitatea. Domnul Cristos vrea să retrezească în noi o dorinţă radicală de comuniune, de victorie asupra izolării, de depăşire a barierelor. Realizarea acestei dorinţe a Domnului şi a noastră va depinde de capacitatea noastră de a colabora cu harul, dar şi între noi. Chemarea Domnului ne conduce să privim comunităţile noastre drept laboratoare ale speranţei, locuri unde fiecare întâlnire şi iniţiativă pastorală are menirea de a deschide inimile şi conştiinţele la virtutea speranţei creştine.

Congregaţia pentru Cler a emis anul acesta o instrucţiune intitulată „Convertirea pastorală a comunităţii parohiale în slujba misiunii evanghelizatoare a Bisericii”. În acest document se insistă mult asupra necesităţii convertirii pastorale, pentru ca „toate comunităţile creştine să fie tot mai mult centre propulsatoare ale întâlnirii cu Cristos”[13]. Parohiile noastre trebuie să devină cu adevărat oaze ale speranţei, laboratoare dinamice, locuri de întâlnire, de comuniune, de experimentare a prieteniei cu Isus, care oferă consistenţă, lumină şi mângâiere vieţilor noastre. Invitaţia lui Cristos adresată discipolilor: „Daţi-le voi să mănânce” (Mc 6,37) ne interpelează şi pe noi şi ne invită la implicare.

Cum pot comunităţile noastre să „dea de mâncare” oamenilor de astăzi şi să devină adevărate oaze ale speranţei în aceste timpuri tulburi? Cu siguranţă, este nevoie de multă creativitate şi curaj. Nicio comunitate nu se poate gândi să ducă înainte un itinerar formativ concentrat exclusiv asupra iniţierii strict sacramentale. Este nevoie de o viziune mult mai amplă, care să se orienteze asupra iniţierii complexe la tot ceea ce înseamnă viaţă de credinţă în contextul actual. Este nevoie de o formare care să se realizeze prin modalităţi şi expresii noi în care să se încultureze credinţa. Această formare nu poate fi doar teoretică şi nu se poate limita doar la întâlniri religioase ocazionale sau obişnuite. Este nevoie de mici şi umile laboratoare de credinţă şi de speranţă, în care experienţa comuniunii şi prietenia cu Isus să fie îmbinate cu atenţia faţă de cei din jurul nostru care se găsesc în nevoi, în lipsuri, în boală, în singurătate, în sărăcie.

Tocmai de aceea doresc să expun, în această a treia parte a scrisorii, câteva propuneri concrete pe care le consider importante în contextul actual şi care ne pot orienta din punct de vedere spiritual şi pastoral în următorul an liturgic.

a. Rugăciunea – şcoala speranţei

Pentru a reîncepe de la Cristos este nevoie să punem pe primul loc apartenenţa noastră la Cristos, relaţia noastră personală şi comunitară cu el, conştienţi fiind că totul vine de la el şi că nimic nu putem obţine dacă ne bazăm exclusiv pe forţele şi capacităţile noastre. În faţa lui Cristos, în tăcerea contemplaţiei, dezbrăcaţi de tentaţia afirmării de sine în faţa celorlalţi, vom putea percepe bucuria prezenţei sale şi alinarea pe care numai el ne-o poate oferi.

Rugăciunea este cu adevărat un loc esenţial de însuşire a speranţei. Papa Benedict al XVI-lea spunea că cel care se roagă nu e niciodată singur, deoarece, chiar dacă nu ne mai ascultă nimeni, Dumnezeu încă ne ascultă; chiar dacă nu mai putem vorbi cu nimeni, nu mai putem invoca pe nimeni, lui Dumnezeu putem să-i vorbim mereu; chiar dacă nu mai există nimeni care să ne poată ajuta, el poate să ne ajute[14]. Această rugăciune trebuie să fie, în primul rând, foarte personală, dar, în acelaşi timp, ea are nevoie să fie condusă şi luminată de rugăciunea liturgică a Bisericii, făcută împreună cu comunitatea de credinţă.

În acest sens, este important, înainte de toate, ca preoţii şi persoanele consacrate să fie în mijlocul comunităţilor noastre modele convingătoare de rugăciune. Fidelitatea faţă de Liturgia Orelor, care nu este o rugăciune privată ci publică, să unească vocile şi inimile noastre cu Cristos care mijloceşte întotdeauna pentru Biserica sa. Este important ca şi credincioşii laici să descopere bogăţia şi valoarea Liturgiei Orelor şi să fie încurajaţi să recite împreună în familie rugăciunea de dimineaţă, Laudele, şi cea de seară, Vesperele. De asemenea, este important să fie încurajate:

• Sfânta Liturghie. Anul dedicat Sfintei Liturghii ne-a ajutat să celebrăm şi să înţelegem mai bine misterul prezenţei răscumpărătoare a lui Cristos. Îi îndemn, cu precădere pe preoţi, să (se) pregătească bine pentru acest moment forte al vieţii de credinţă a fiecărei comunităţi, mai ales cu privire la actualizarea Cuvântului lui Dumnezeu prin omilie, să celebreze cu credinţă şi să-i stimuleze pe credincioşi la o participare cât mai activă şi constantă. De asemenea, la propunerea membrilor Consiliului prezbiteral, ca un semn de speranţă şi de comuniune, recomand reintroducerea oferirii semnului păcii la celebrarea Sfintei Liturghii, care se va face printr-o înclinare a capului.

• Adoraţia euharistică. Aceasta este o formă de rugăciune foarte importantă, care pregăteşte şi completează celebrarea euharistică. Să încurajăm adoraţia euharistică în aceste timpuri! Sunt multe comunităţi în care se organizează adoraţii perpetue prin care se oferă credincioşilor posibilitatea să se reculeagă în prezenţa lui Cristos, în funcţie de disponibilitate, la diferite ore din zi. De asemenea, este important să fie promovate acele momente de adoraţie pregătite special cu familiile, tinerii şi copiii.

• Sacramentul Reconcilierii. În ultima perioadă, din cauza distanţării fizice şi a riscului de a ne infecta, ne-a fost foarte greu să ne apropiem de sacramentul milostivirii şi al iertării lui Dumnezeu. Dar acesta rămâne sacramentul vindecării prin excelenţă, prin intermediul căruia putem experimenta iubirea şi împăcarea cu Dumnezeu şi cu semenii.

• Citirea şi meditarea Cuvântului lui Dumnezeu. Dumnezeu ne vorbeşte şi o face mai ales prin Cuvântul său. Să ascultăm şi să medităm în tăcere Cuvântul lui Dumnezeu, care este şi trebuie să rămână o făclie pentru paşii noştri şi lumină pentru cărările noastre (cf. Ps 118,105)! Să învăţăm să citim Scriptura cu viaţa şi viaţa cu Scriptura! În acest sens, e bine să fie promovată în comunităţile noastre lectio divina, chiar şi în modalitatea on-line, deoarece ne ajută nu doar să medităm şi să înţelegem mai bine Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi în ce mod acesta interacţionează cu viaţa noastră concretă.

• Recitarea psalmilor speranţei. Psalmii sunt cântecele celor care continuă să cânte, care trăiesc şi continuă să spere. Ei vorbesc despre speranţa şi făgăduinţa judecăţii drepte din partea lui Dumnezeu. Chiar dacă răul pare să triumfe pentru moment, psalmii exprimă încrederea că doar la Dumnezeu este dreptatea şi salvarea. Recomand tuturor credincioşilor să recite constant, mai ales psalmii speranţei (Ps 4; 23; 27; 41; 42; 62; 71; 86; 91; 121; 124; 130; 139), eventual chiar să înveţe un astfel de psalm pe de rost şi să îl recite cât mai des.

b. În slujba speranţei – cateheză şi solidaritate

Nevoia de formare şi catehizare a tuturor membrilor comunităţilor noastre este permanentă. Mai ales în această perioadă dificilă a pandemiei, simţim cu toţii necesitatea de a fi gata oricând să dăm răspuns oricui ne cere cont despre speranţa noastră (cf. 1Pt 3,15). Încercând să rămânem mereu prudenţi şi responsabili în ceea ce priveşte limitarea răspândirii virusului, putem căuta posibilităţi noi în vederea efortului nostru catehetic, integrând modalităţile clasice cu folosirea noilor mijloace media şi a internetului, acolo unde este posibil. În acest nou an liturgic, vom căuta să ne formăm şi să ne instruim prin a cunoaşte şi a înţelege mai bine învăţătura Bisericii cu privire la virtutea speranţei creştine, aşa cum este ea prezentată de Sfânta Scriptură, de Magisteriu şi de Catehismul Bisericii Catolice.

Dintotdeauna speranţa a generat în Biserică mari iniţiative de caritate şi de solidaritate. Atunci când iubirea lui Cristos se naşte şi se dezvoltă în inimi, ea face loc unei libertăţi capabile să împărtăşească, să ofere, să împartă cu bucurie, asemenea lui Cristos. Destinatarii privilegiaţi ai acestui dar au fost mereu cei slabi şi lipsiţi, care ocupă primul loc în inima lui Cristos şi a discipolilor săi.

În aceste timpuri de criză prelungită, sunt tot mai multe persoane nevoiaşe, care suferă din cauza lipsei locurilor de muncă, a sărăciei, a singurătăţii sau a bolii. De cele mai multe ori, aceste persoane nu strigă după ajutor, ci trăiesc la limită, motiv pentru care riscăm să ne obişnuim a auzi vorbindu-se despre criză şi sărăcie, dar fără a deschide ochii şi a individualiza problemele concrete ale celor care trăiesc alături de noi. Este semnificativ, în acest sens, apelul Papei Francisc care vorbea, în cadrul vizitei sale la Lampedusa (Italia), de o anumită „globalizare a indiferenţei”.

Iată de ce este important să ţinem ochii deschişi, pentru a vedea necesităţile fraţilor noştri şi a-i ajuta în măsura posibilităţilor. Proiectele noastre pastorale nu pot avea nicio relevanţă dacă nu vom învăţa să stăm cu toţii în aceeaşi barcă, mai ales în momentele dificile. A sta în aceeaşi barcă înseamnă a fi primii care întind o mână de ajutor şi a promova deschiderea spre ceilalţi, precum şi spiritul de colaborare, de comuniune şi de solidaritate.

O cultură a comuniunii şi a solidarităţii, o cultură a ochilor deschişi şi a mânecilor suflecate, o cultură a iubirii şi a speranţei! Îndrăznesc să recomand câteva iniţiative care ar putea şi ar trebui dezvoltate în acest an liturgic:

• Momente de împărtăşire: organizarea unor momente – fizic sau on-line – de împărtăşire a experienţelor, a trăirilor, mai ales din timpul perioadei de pandemie. Astfel de întâlniri sunt importante şi recomandate cu precădere pentru tineri şi familii. În plus, ele pot contribui la găsirea unor soluţii concrete de implicare pe plan local.

• Voluntariatul: această formă de slujire este recomandată în special tinerilor. Nu ne putem rezuma la cateheze mai mult sau mai puţin teoretice. Doctrina trebuie mereu să fie „tradusă” în viaţă. De asemenea, voluntariatul poate răspunde cerinţei naturale a tinerilor de a se implica şi a se simţi utili ajutându-i pe ceilalţi.

• Valorizarea asociaţiilor de laici: aceste asociaţii reprezintă o bogăţie pentru Biserică. Laicii au nevoie de încredere pentru a crea şi demara proiecte concrete, care să dinamizeze viaţa comunităţilor noastre.

• Caritatea: îndemn preoţii, persoanele consacrate şi toţi credincioşii diecezei noastre să facă tot posibilul pentru a potenţa activitatea caritabilă, chiar şi prin crearea unor structuri permanente, cum ar fi „caritasurile parohiale”. Acest lucru ne va ajuta să experimentăm şi mai mult realitatea de a fi Biserică, adică o comunitate de fraţi.

• Promovarea DOCAT şi a altor mijloace moderne de catehizare: în organizarea şi desfăşurarea programului catehetic, este important să fim deschişi spre acele metode şi resurse moderne de instruire care pot fi mai adaptate timpurilor noastre.

• Angajament civic: creştinii, deşi conştienţi că sunt peregrini pe pământ, sunt chemaţi să se implice activ în promovarea binelui comun, aducându-şi propria contribuţie la crearea unei societăţi mai bune şi mai drepte, impregnată de acele valori perene, umane şi creştine, pe care Biserica le-a apărat dintotdeauna.

c. Maria, Maica Speranţei

Viaţa noastră este asemenea unui pelerinaj, o călătorie pe marea istoriei, adesea întunecată şi agitată de furtună. Pe această mare a istoriei avem nevoie de repere, de persoane care ne pot ajuta să mergem în direcţia corectă[15]. Maria, pe care un vechi imn al Bisericii o invoca drept „Steaua mării”, să ne fie alături şi să ne ocrotească prin iubirea sa maternă, ajutându-ne să rămânem mereu pe drumul cel bun.

Rugăciunea Sfântului Rozariu – meditarea misterelor vieţii lui Cristos în comuniune cu Sfânta Fecioară – este un ajutor esenţial pe calea speranţei. Nu suntem singuri pe cale, ci mereu însoţiţi de mijlocirea maternă a Maicii Speranţei. Ea sădeşte în noi acea speranţă capabilă să ne ajute să trăim şi să depăşim şi cele mai dificile momente ale vieţii, chiar şi momentul morţii. Ea, Fecioară înălţată cu trupul şi sufletul la cer, mijloceşte pentru fiecare dintre noi speranţa învierii noastre împreună cu Cristos. Să ne însuşim şi noi rugăciunea Sfântului Părinte emerit Benedict al XVI-lea către Maria, Maica Speranţei:

Sfântă Fecioară Marie, pornind de la cruce, ai devenit mamă într-o manieră nouă: mamă a tuturor celor care vor să creadă în Fiul tău Isus şi să-l urmeze. Sabia durerii a străpuns inima ta. Murise speranţa? Lumea rămăsese definitiv fără lumină, viaţa fără scop? În acel ceas, probabil, în interiorul tău ai auzit din nou cuvântul îngerului ce a răspuns tulburării tale în momentul Bunei-Vestiri: „Nu te teme, Marie!” […] În această credinţă, care şi în întunericul din Sâmbăta Sfântă a fost certitudine a speranţei, ai mers la întâlnirea dimineţii de Paşti… Astfel, tu rămâi în mijlocul discipolilor ca Mamă a lor, ca Mamă a speranţei. Sfântă Marie, Mamă a lui Dumnezeu, Mama noastră, învaţă-ne să credem, să sperăm şi să iubim cu tine![16]

Să mergem înainte cu încredere, sub privirea şi ocrotirea Mariei, Maica Speranţei!

Invoc binecuvântarea lui Dumnezeu asupra preoţilor, persoanelor consacrate şi a tuturor credincioşilor Diecezei noastre de Iaşi. Vă binecuvântez cu salutul Sfântului Apostol Paul din finalul Scrisorii către Romani: „Dumnezeul speranţei să vă umple de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosiţi în speranţă prin puterea Duhului Sfânt!” (Rom 15,13)

Iaşi, 25 noiembrie 2020

✠ Iosif Păuleţ
episcop de Iaşi

Note:

[1] Papa Francisc, Întâlnirea mariană de la Iaşi (01.06.2019).

[2] Papa Francisc, Moment de rugăciune în Piaţa Sfântul Petru (27.03.2020).

[3] Papa Francisc, Predică la Duminica Rusaliilor (31.05.2020).

[4] Cf. CBC 1268.

[5] Papa Francisc, Audienţa generală (05.08.2020).

[6] Papa Francisc, Audienţa generală (31.08.2020).

[7] Papa Benedict, Spe salvi, 4.

[8] Cf. Papa Benedict, Spe salvi, 26.

[9] Cf. CBC 609.

[10] Sfântul Augustin, Confesiuni, 1,1.

[11] Cf. SC 10.

[12] Papa Francisc, Întâlnirea mariană de la Iaşi (01.06.2019).

[13] Congregaţia pentru Cler, Convertirea pastorală a comunităţii parohiale în slujba misiunii evanghelizatoare a Bisericii, 3 (Sapientia, Iaşi 2020, 8).

[14] Cf. Papa Benedict XVI, Spe salvi 32.

[15] Cf. Papa Benedict XVI, Spe salvi 49.

[16] Benedict XVI, Maria, steaua speranţei, Sapientia 2017, 49.

* * *

Alte scrisori pastorale ale episcopului de Iaşi sunt publicate în secţiunea: "Bibliotecă" la pagina Documente episcopale.

lecturi: 4419.