Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 

Sfântul Ieronim
Foto: Wikimedia

Scrisoarea apostolică
Scripturae sacrae affectus
a Sfântului Părinte
Francisc
la al XVI-lea centenar al morții Sfântului Ieronim

Un afect față de Sfânta Scriptură, o iubire vie și suavă față de Cuvântul lui Dumnezeu scris este moștenirea pe care Sfântul Ieronim a lăsat-o Bisericii prin viața și operele sale. Expresiile luate din comemorarea liturgică a sfântului[1] ne oferă o cheie de lectură indispensabilă pentru a cunoaște, la al XVI-lea centenar de la moarte, figura sa impunătoare în istoria Bisericii și marea sa iubire față de Cristos. Această iubire se împarte, ca un fluviu în atâtea râuri, în opera sa de neobosit studios, traducător, exeget, cunoscător profund și propovăduitor pasionat al Sfintei Scripturi; de interpret rafinat al textelor biblice; de apărător arzător și uneori impetuos al adevărului creștin; de ascet și eremit intransigent, precum și de călăuză spirituală expertă, în generozitatea și duioșia sa. Astăzi, după o mie șase sute de ani, figura sa rămâne de mare actualitate pentru noi, creștinii din secolul al XXI-lea.

Introducere

La 30 septembrie 420, Ieronim încheia la Betleem, în comunitatea înființată de el la Grota Nașterii, viața sa pământească. Astfel, se încredința acelui Domn pe care l-a căutat și l-a cunoscut mereu în Scriptură, același pe care l-a întâlnit deja, cu febră, într-o viziune, probabil în Postul Mare din anul 375. În acel eveniment, care a marcat o cotitură decisivă în viața sa, moment de convertire și schimbare de perspectivă, el s-a simțit târât în fața Judecătorului: "interogat cu privire la condiția mea, am răspuns că eram creștin. Însă acela care prezida a adăugat: «Tu minți! Ești ciceronian, nu creștin»"[2]. De fapt, Ieronim a iubit încă de tânăr frumusețea limpede a textelor clasice latine, iar scrierile Bibliei în comparație cu acestea îi apăreau, inițial, grosolane și negramaticale, prea aspre pentru gustul său literar rafinat.

Acel episod din viața sa favorizează decizia de a se dedica în întregime lui Cristos și Cuvântului său, consacrând existența sa pentru a face tot mai accesibile altora scrisorile divine, cu neobosita sa muncă de traducător și comentator. Acel eveniment imprimă vieții sale o orientare nouă și mai hotărâtă: să devină slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu, ca îndrăgostit de "carnea Scripturii". Astfel, în cercetarea continuă care a caracterizat viața sa, valorizează studiile sale din tinerețe și formarea primită la Roma, reordonând știința sa în cea mai matură slujire adusă lui Dumnezeu și comunității ecleziale.

Pentru aceasta, Sfântul Ieronim intră cu titlu deplin între marile figuri ale Bisericii, în perioada definită secolul de aur al patristicii, adevărată punte între Orient și Occident: este prieten din tinerețe al lui Rufin din Aquileia, îl întâlnește pe Ambroziu și întreține o corespondență densă cu Augustin. În Orient îl cunoaște pe Grigore din Nazianz, pe Didim cel Orb, pe Epifan din Salamina. Tradiția iconografică creștină îl consacră reprezentându-l, împreună cu Augustin, Ambroziu și Grigore cel Mare, între cei mari patru învățători ai Bisericii din Occident.

Deja predecesorii mei au voit să amintească figura sa în diferite circumstanțe. În urmă cu un secol, cu ocazia celui de-al cincisprezecelea centenar al morții, Benedict al XV-lea i-a dedicat scrisoarea enciclică Spiritus Paraclitus (15 septembrie 1920), prezentându-l lumii ca "doctor maximus explanandis Scripturis"[3]. În timpuri mai recente, Benedict al XVI-lea a prezentat în două cateheze succesive personalitatea și operele sale[4]. Acum, la al XVI-lea centenar al morții, doresc și eu să-l amintesc pe Sfântul Ieronim și să repropun actualitatea mesajului său și a învățăturilor sale, pornind de la marea sa afecțiune față de Scripturi.

În acest sens, el poate să fie pus în conexiune ideală, ca ghid sigur și martor privilegiat, cu a XII-a Adunare a Sinodului Episcopilor, dedicată Cuvântului lui Dumnezeu[5] și cu exortația apostolică Verbum Domini (VD) a predecesorului meu Benedict al XVI-lea, publicată chiar în sărbătoarea sfântului, la 30 septembrie 2010[6].

De la Roma la Betleem

Viața și itinerarul personal al Sfântului Ieronim se consumă de-a lungul străzilor Imperiului Roman, între Europa și Orient. Născut în jurul anului 345 la Stridone, la granița dintre Dalmația și Pannonia, în teritoriul Croației sau Slovaciei de astăzi, primește o educație solidă într-o familie creștină. Conform obiceiului epocii, este botezat la vârstă adultă în anii în care el era student de retorică la Roma, între 358 și 364. Chiar în această perioadă romană devine cititor nesătul al clasicilor latini, pe care-i studiază sub conducerea celor mai iluștri maeștri de retorică ai timpului.

După ce a încheiat studiile, întreprinde o călătorie lungă în Galia, care-l duce în orașul imperial Trier, astăzi în Germania. Acolo vine în contact pentru prima dată cu experiența monastică orientală răspândită de Sfântul Atanasiu. Astfel, se maturizează o dorință profundă care-l însoțește la Aquileia unde începe, cu câțiva prieteni, "un cor de fericiți"[7], o perioadă de viață comună.

Prin anul 374, trecând prin Antiohia, decide să se retragă în deșertul Chalcis, pentru a realiza, în manieră tot mai radicală, o viață ascetică în care este rezervat spațiu mare studiului limbilor biblice, mai întâi a limbii grecești și apoi a limbii ebraice. Se încredințează unui frate evreu, devenit creștin, care-l introduce în cunoașterea noii limbi ebraice și a sunetelor pe care le definește "stridente și aspirate"[8].

Deșertul, cu respectiva viață eremitică, este ales și trăit de Ieronim în semnificația sa cea mai profundă: ca loc al alegerilor existențiale fundamentale, de intimitate și de întâlnire cu Dumnezeu, unde prin contemplație, prin încercările interioare, prin lupta spirituală, ajunge la cunoașterea fragilității, cu o conștiință mai mare despre propria limită și a altuia, recunoscând importanța lacrimilor[9]. Astfel, în deșert, simte prezența concretă a lui Dumnezeu, raportul necesar al ființei umane cu el, mângâierea sa miraculoasă. Îmi place să amintesc în această privință o anecdotă din tradiția apocrifă. Ieronim îl întreabă pe Domnul: "Ce vrei de la mine?". Și el răspunde: "Încă nu mi-ai dat tot". "Dar, Doamne, eu ți-am dat asta, asta și asta..." - "Lipsește un lucru" - "Ce anume?" - "Dă-mi păcatele tale pentru ca eu să am bucuria de a le ierta iarăși"[10].

Îl regăsim la Antiohia, unde este hirotonit preot de episcopul Paulin, după aceea la Constantinopol, pe la anul 379, unde îl cunoaște pe Grigore din Nazianz și unde îți continuă studiile, se dedică traducerii în latină a unor importante opere din greacă (omilii ale lui Origene și cronica lui Eusebiu), respiră climatul Conciliului celebrat în acel oraș în 381. În acești ani se descoperă în studiu pasiunea și generozitatea sa. O neliniște binecuvântată îl conduce și îl face neobosit și pasionat în cercetare: "Din când în când disperam, de mai multe ori am capitulat; însă după aceea reluam datorită hotărârii încăpățânate de a învăța" condus, de "sămânța amară" a acestor studii pentru a aduna "roade gustoase"[11].

În anul 382 Ieronim se întoarce la Roma, punându-se la dispoziția papei Damasus care, apreciind marile sale calități, îl face un colaborator apropiat al său. Aici Ieronim se angajează într-o neîncetată activitate fără a uita dimensiunea spirituală: pe Aventino, grație sprijinului unor femei aristocrate romane doritoare de alegeri evanghelice radicale, precum Marcela, Paula și fiica ei Eustochio, creează un cenacol întemeiat pe citirea și pe studiul riguros al Scripturii. Ieronim este exeget, profesor, călăuză spirituală. În acest timp realizează o revizuire a precedentelor traduceri latine ale Evangheliilor, probabil și ale altor părți din Noul Testament; continuă munca sa ca traducător al omiliilor și comentariilor din Scriptură ale lui Origene, desfășoară o activitate epistolară frenetică, se confruntă public cu autori eretici, uneori cu excese și necumpătare, însă mereu stimulat sincer de dorința de a apăra adevărata credință și depozitul Scripturilor.

Această perioadă intensă și rodnică se întrerupe cu moartea papei Damasus. Este constrâns să părăsească Roma și, urmat de prieteni și de câteva femei doritoare să continue experiența spirituală și de studiu biblic demarată, pleacă spre Egipt - unde îl întâlnește pe marele teolog Didim cel Orb - și spre Palestina, pentru a se stabili definitiv la Betleem în 386. Reia studiile sale filologice, ancorate în locurile fizice care au fost scenariul acelor narațiuni.

Importanța dată locurilor sfinte este evidențiată nu numai de alegerea de a trăi în Palestina, din 386 până la moarte, ci și de slujirea pelerinilor. Tocmai la Betleem, loc privilegiat pentru el, la Grota Nașterii întemeiază două mănăstiri "gemene", masculină și feminină, cu spații pentru primirea pelerinilor veniți ad loca sancta, revelând generozitatea sa în găzduirea celor care ajungeau în acea țară pentru a vedea și a atinge locurile istoriei mântuirii, unind astfel cercetarea culturală cu acea spirituală[12].

În ascultarea Sfintei Scripturi, Ieronim se regăsește pe sine însuși, fața lui Dumnezeu și cea a fraților, și perfecționează predilecția sa pentru viața comunitară. De aici dorința sa de a trăi cu prietenii, așa cum făcea deja în timpurile din Aquileia, și de a întemeia comunități monastice, urmând idealul cenobitic de viață călugărească ce vede mănăstirea ca "sală de antrenament" în care să se formeze persoane "care se consideră inferioare tuturor pentru a fi primele între toate", fericite în sărăcie și capabile să-i învețe pe ceilalți cu propriul stil de viață. De fapt, consideră formativ a trăi "sub conducerea unui singur superior și în compania multora" pentru a învăța umilința, răbdarea, tăcerea și blândețea, având conștiința că "adevărului nu-i plac colțurile ascunse și nu-i caută pe șușotitori"[13]. În afară de asta, mărturisește că "tânjește la chiliile mănăstirii, [...] dorește să fie asemenea furnicilor, unde toți lucrează împreună și nu există nimic care să fie proprietate a cuiva, ci totul este al tuturor"[14].

Pentru Ieronim, studiul nu înseamnă o satisfacție efemeră, înțeleasă ca scop în sine, ci un exercițiu de viață spirituală, un mijloc pentru a ajunge la Dumnezeu. Astfel, și formarea sa clasică este reordonată în slujirea mai matură adusă comunității ecleziale. Să ne gândim la ajutorul dat papei Damasus, la învățătura pe care o dedică femeilor, în special pentru ebraică, încă de la primul cenacol de pe Aventino, așa încât să le introducă pe Paula și Eustachio "în luptele traducătorilor"[15] și, lucru nemaiauzit în acel timp, să le garanteze că pot citi și cânta Psalmii în limba originală[16].

El pune cultura sa în slujba celorlalți și o consideră necesară fiecărui evanghelizator. Așa îi amintește prietenului Nepoțian: "Cuvântul preotului trebuie să prindă gust grație citirii Scripturilor. Nu vreau ca tu să fi un declamator sau un impostor cu multe cuvinte, ci unul care înțelege sfânta învățătură (mysterii) și cunoaște până la capăt învățăturile (sacramentorum) Dumnezeului tău. Este tipic pentru neștiutori să învârtă cuvintele și să-și câștige admirația poporului nepriceput prin vorbirea rapidă. Cel care este fără pudoare, adesea explică tot ceea ce nu cunoaște și pretinde că este un mare expert numai pentru că reușește să-i convingă pe alții"[17].

La Betleem, Ieronim trăiește, până la moartea sa în 420, perioada cea mai rodnică și intensă a vieții sale, dedicat total studiului Scripturii, angajat în monumentala operă a traducerii întregului Vechi Testament pornind de la originalul ebraic. În același timp, comentează cărțile profetice, psalmii, operele pauline, scrie materiale ajutătoare pentru studiul Bibliei. Munca prețioasă cuprinsă în operele sale este rod al confruntării și al colaborării, al copierii și al conectării manuscriselor cu reflecția și discuția: "Nu m-am încrezut niciodată în propriile mele forțe pentru a studia volumele divine, [...] am obiceiul de a pune întrebări și cu privire la ceea ce credeam că știu și, mai mult decât atât, cu privire la ceea ce nu eram sigur"[18]. De aceea, conștient de propria limită, cere sprijin continuu în rugăciunea de mijlocire pentru reușita traducerii textelor sacre "în același Duh în care au fost scrise"[19], fără a uita să traducă și opere ale unor autori indispensabili pentru munca exegetică, precum Origene, în așa fel încât "să pună la dispoziția celui care vrea să aprofundeze studiile științifice acest material."[20]

Studiul lui Ieronim se revelează ca un efort făcut în comunitate și în slujba comunității, model de sinodalitate și pentru noi, pentru timpurile noastre și pentru diferitele instituții culturale ale Bisericii, așa încât să fie mereu "un loc unde știința devine slujire, pentru că fără o știință care se naște din colaborare și ajunge în cooperare nu există dezvoltare umană genuină și integrală"[21]. Fundament al acestei comuniuni este Scriptura, pe care n-o putem citi singuri: "Biblia a fost scrisă de poporul lui Dumnezeu și pentru poporul lui Dumnezeu, sub inspirația Duhului Sfânt. Numai în această comuniune cu poporul lui Dumnezeu putem intra realmente cu acel «noi» în nucleul adevărului pe care însuși Dumnezeu vrea să ni-l spună"[22].

Robusta experiență de viață, hrănită de Cuvântul lui Dumnezeu, face în așa fel încât Ieronim, printr-o corespondență epistolară densă, să devină călăuză spirituală. El devine însoțitor de călătorie, convins că "nu există artă care să se învețe fără maestru", așa cum îi scrie lui Rusticus: "Ce doresc să te faci să înțelegi, luându-te de mână, e ca și cum eu aș fi un marinar care, având de acum experiența multor naufragii, încearcă să instruiască un navigator fără experiență"[23]. Din acel colț pașnic al lumii urmărește omenirea într-o epocă de mari răsturnări, marcată de evenimente precum jefuirea Romei din 410 care l-a impresionat profund.

Polemicile doctrinale le încredințează scrisorilor, mereu în apărarea dreptei credințe, descoperindu-se om al relațiilor, trăite cu forță și cu dulceață, cu implicare deplină, fără forme îndulcite, experimentând că "iubirea nu are preț"[24]. Astfel, își trăiește afecțiunile cu avânt și sinceritate. Această implicare în situațiile în care trăiește și lucrează se întâlnește și în faptul că el pune la dispoziția tuturor munca sa de traducere și de comentariu ca munus amicitiae. Este un dar înainte de toate pentru prieteni, pentru destinatari și pentru cei cărora sunt dedicate operele sale, cerându-le să fie citite cu un ochi mai curând amical decât critic, și apoi pentru cititori, contemporanii săi și cei din orice timp[25].

Consumă ultimii ani din viața sa în citirea în rugăciune personală și comunitară a Scripturii, în contemplație, în slujirea fraților prin operele sale. Toate acestea la Betleem, alături de grota unde Cuvântul a fost născut de Fecioară, conștient că este "fericit acela care poartă în interiorul său crucea, învierea, locul nașterii și al înălțării lui Cristos! Fericit cel care are Betleemul în inima sa, în inima căruia Cristos se naște în fiecare zi!"[26]

Cheia sapiențială a portretului său

O înțelegere deplină a personalității Sfântului Ieronim este necesară pentru a conjuga două dimensiuni caracteristice ale existenței sale de credincios: pe de o parte, absoluta și riguroasa consacrare lui Dumnezeu, cu renunțarea la orice satisfacție umană, din iubire față de Cristos răstignit (cf. 1Cor 2,2; Fil 3,8.10); pe de altă parte, angajarea în studiu asiduu, îndreptată exclusiv spre o înțelegere tot mai deplină a misterului Domnului. Tocmai această dublă mărturie, oferită în mod minunat de Sfântul Ieronim, este propusă ca model: pentru călugări, înainte de toate, pentru ca aceia care trăiesc din asceză și rugăciune să fie stimulați să se dedice travaliului asiduu al cercetării și al gândirii; după aceea, pentru studioși, care trebuie să-și amintească faptul că știința este valabilă din punct de vedere religios numai dacă este întemeiată pe iubirea exclusivă față de Dumnezeu, pe despuierea de orice ambiție umană și de orice aspirație lumească.

Aceste dimensiuni au fost receptate în domeniul istoriei artei, unde prezența Sfântului Ieronim este frecventă: mari maeștri ai picturii occidentale ne-au lăsat reprezentările lor. Am putea organiza diferitele tipologii iconografice de-a lungul a două linii distincte. Una îl definește mai ales ca monah și penitent, cu un corp slăbit din cauza postului, retras în zone deșertice, în genunchi sau prosternat la pământ, în multe cazuri strângând o piatră în mâna dreaptă pentru a-și bate pieptul, și cu ochii îndreptați spre Cel Răstignit. În această linie se situează capodopera emoționantă a lui Leonardo da Vinci, păstrată în Pinacoteca Vaticană. Un alt mod de a-l reprezenta pe Ieronim este acela care ni-l arată în rolul de studios, așezat la masa sa de lucru, ocupându-se cu traducerea și comentarea Sfintei Scripturi, înconjurat de volume și pergamente, investit cu misiunea de a apăra credința prin gândire și scriere. Albrecht Dürer, pentru a cita un alt exemplu ilustru, l-a reprezentat de mai multe ori în această atitudine.

Cele două aspecte evocate mai sus se regăsesc unite în pânza lui Caravaggio, la Galleria Borghese din Roma: de fapt, într-o scenă unică este prezentat bătrânul ascet, îmbrăcat sumar cu un veșmânt roșu, care are pe masă un craniu, simbol al vanității realităților pământești; în același timp, este reprezentată puternic și trăsătura de studios care ține ochii îndreptați spre carte, în timp ce mâna sa înmoaie penița în călimară în actul caracteristic al scriitorului.

În mod analog - un mod pe care l-aș numi sapiențial - trebuie să înțelegem profilul dublu al parcursului biografic al lui Ieronim. Atunci când, ca adevărat "Leu din Betleem", exagera în tonuri, făcea asta pentru căutarea unui adevăr al cărui servitor necondiționat era pregătit să devină. Și, așa cum explică el însuși în prima din scrierile sale, Viața Sfântului Paul, eremit din Tebe, leii sunt capabili de "răgete puternice", dar și de lacrimi[27]. Pentru acest motiv, în figura sa apar două fizionomii juxtapuse; în realitate, ele sunt elemente cu care Duhul Sfânt i-a permis să maturizeze unitatea sa interioară.

Iubirea față de Sfânta Scriptură

Trăsătura specială a figurii spirituale a Sfântului Ieronim rămâne fără îndoială iubirea sa pasionată față de Cuvântul lui Dumnezeu, transmis Bisericii în Sfânta Scriptură. Dacă toți învățătorii Bisericii - și îndeosebi cei din prima epocă creștină - au luat explicit din Biblie conținuturile învățăturii lor, Ieronim a făcut asta în mod mai sistematic și, în anumite privințe, unic.

Exegeții din ultimele timpuri au descoperit genialitatea narativă și poetică a Bibliei, exaltată tocmai prin calitatea sa expresivă; în schimb, Ieronim sublinia în Scriptură mai degrabă caracterul umil al revelării lui Dumnezeu, exprimat în natura aspră și aproape primitivă a limbii ebraice, comparată cu rafinamentul latinei ciceroniene. Așadar, nu dintr-un gust estetic se dedică el Sfintei Scripturi, ci - așa cum este bine cunoscut - numai pentru că ea îl duce la cunoașterea lui Cristos, pentru că ignorarea Scripturilor este ignorarea lui Cristos[28].

Ieronim ne învață că nu trebuie studiate numai Evangheliile și nu trebuie comentată doar tradiția apostolică, prezentă în Faptele Apostolilor și în scrisorile pauline, deoarece tot Vechiul Testament este indispensabil pentru a pătrunde în adevărul și în bogăția lui Cristos[29]. Înseși paginile evanghelice atestă asta: ele ne vorbesc despre Isus ca Învățător care, pentru a explica misterul său, recurge la Moise, la Profeți și la Psalmi (cf. Lc 4,16-21; 24,27.44-47). Și predica lui Petru și Paul, în Fapte, se înrădăcinează emblematic în vechile Scripturi; fără ele nu poate fi înțeleasă pe deplin figura Fiului lui Dumnezeu, Mesia Mântuitorul. Vechiul Testament nu trebuie să fie considerat ca un vast repertoriu de citate care demonstrează împlinirea profețiilor în persoana lui Isus din Nazaret. Mai mult, numai în lumina "figurilor" veterotestamentare este posibilă cunoașterea deplină a sensului evenimentului lui Cristos, împlinit în moartea și învierea sa. De aici, necesitatea de a redescoperi, în activitatea catehetică și în predicare, precum și în tratatele teologice, aportul indispensabil al Vechiului Testament, care trebuie citit și asimilat ca hrană prețioasă (cf. Ez 3,1-11; Ap 10,8-11)[30].

Dăruirea totală a lui Ieronim Scripturii se manifestă într-o formă expresivă pasionată, asemănătoare cu aceea a vechilor profeți. De la ei ia Învățătorul nostru focul interior, care devine cuvânt impetuos și năvalnic (cf. Ier 5,14; 20,9; 23,29; Mal 3,2; Sir 48,1; Mt 3,11; Lc 12,49), necesar pentru a exprima zelul arzător al servitorului pentru cauza lui Dumnezeu. Pe urma lui Ilie, a lui Ioan Botezătorul și chiar a apostolului Paul, revolta față de minciună, față de ipocrizie și față de doctrinele false înflăcărează discursul lui Ieronim, făcându-l provocator și aparent aspru. Dimensiunea polemică a scrierilor sale se înțelege mai bine dacă este citită ca un soi de calc și de actualizare a celei mai autentice tradiții profetice. Așadar, Ieronim este model de mărturie inflexibilă a adevărului, care asumă severitatea reproșului pentru a induce la convertire. În intensitatea locuțiunilor și a imaginilor se manifestă curajul servitorului care nu vrea să-i să placă oamenilor, ci Domnului său (Gal 1,10), pentru care el a consumat toată energia spirituală.

Studiul Sfintei Scripturi

Iubirea pasionată a Sfântului Ieronim față de Scripturile divine este impregnată de ascultare. Înainte de toate, față de Dumnezeu care s-a comunicat în cuvinte care cer ascultare reverențioasă[31] și, prin urmare, ascultare și față de cei care în Biserică reprezintă tradiția interpretativă vie a mesajului revelat. Însă "ascultarea credinței" (Rom 1,5; 16,26) nu este o simplă receptare pasivă a ceea ce este cunoscut; dimpotrivă, ea cere angajarea activă a cercetării personale. Putem să-l considerăm pe Sfântul Ieronim un servitor al Cuvântului, fidel și harnic, consacrat în întregime să favorizeze în frații săi de credință o înțelegere mai adecvată a "depozitului" sacru încredințat lor (cf. 1Tim 6,20; 2Tim 1,14). Fără înțelegerea a ceea ce a fost scris de autorii inspirați, același Cuvânt al lui Dumnezeu este lipsit de eficacitate (cf. Mt 13,19) și iubirea față de Dumnezeu nu se arată.

Or, paginile biblice nu sunt mereu accesibile imediat. Așa cum este spus în Isaia (29,11), și pentru cei care știu "să citească" - adică au avut o formare intelectuală suficientă - cartea sacră apare "sigilată", închisă ermetic la interpretare. De aceea, este necesar să intervină un martor competent pentru a aduce cheia eliberatoare, aceea a lui Cristos Domnul, singurul capabil să desfacă sigiliile și să deschidă cartea (cf. Ap 5,1-10), așa încât să dezvăluie revărsarea miraculoasă a harului (cf. Lc 4,17-21). După aceea, mulți, chiar și în rândul creștinilor practicanți, declară deschis că nu sunt capabili să citească (cf. Is 29,12), nu datorită analfabetismului, ci pentru că sunt nepregătiți pentru limbajul biblic, pentru modurile sale expresive și pentru tradițiile culturale antice, motiv pentru care textul biblic este indescifrabil, ca și cum ar fi scris într-un alfabet necunoscut și într-o limbă enigmatică.

Așadar, devine necesară medierea interpretului care să exercite funcția sa "diaconală", punându-se în slujba celui care nu reușește să înțeleagă sensul a ceea ce a fost scris profetic. Imaginea care poate fi evocată în această privință este aceea a diaconului Filip, stimulat de Domnul pentru a merge în întâmpinarea eunucului care citea în carul său un text din profetul Isaia (53,7-8), însă fără a putea să-i descifreze semnificația. "Înțelegi ce citești?", întreabă Filip; și eunucul răspunde: "Cum aș putea, dacă nimeni nu mă îndrumă?" (Fap 8,30-31)[32].

Ieronim este îndrumătorul nostru, fie pentru că, așa cum a făcut Filip (cf. Fap 8,35), conduce pe fiecare cititor la misterul lui Isus, fie pentru că asumă responsabil și sistematic medierile exegetice și culturale necesare pentru o citire corectă și rodnică a Sfintelor Scripturi[33]. Competența în limbile în care a fost transmis Cuvântul lui Dumnezeu, analiza și evaluarea atentă a manuscriselor, cercetarea arheologică meticuloasă, în afară de cunoașterea istoriei interpretării, așadar toate resursele metodologice care erau disponibile în epoca sa istorică sunt utilizate de el în mod simultan și înțelept, pentru a orienta la o înțelegere corectă a Scripturii inspirate.

O astfel de dimensiune exemplară a activității Sfântului Ieronim este deosebit de importantă și în Biserica de astăzi. Dacă, așa cum învață Dei Verbum, Biblia constituie "sufletul sfintei teologii"[34] și nervul spiritual al practicii religioase creștine[35], este indispensabil ca actul interpretativ al Bibliei să fie susținut de competențe specifice.

În acest scop este nevoie desigur de centrele de excelență ale cercetării biblice (cum ar fi Institutul Pontifical Biblic din Roma și, la Ierusalim, École Biblique și Studium Biblicum Franciscanum) și patristice (cum ar fi Augustinianum din Roma). Însă fiecare Facultate de Teologie trebuie să se angajeze pentru ca predarea Sfintei Scripturi să fie programată în așa fel încât să asigure studenților o capacitate interpretativă competentă, fie în exegeza textelor, fie în sintezele de teologie biblică. Din păcate, bogăția Scripturii este ignorată sau minimalizată de mulți, pentru că lor nu le-au fost furnizate bazele esențiale de cunoaștere. Deci, alături de o creștere a studiilor ecleziastice, adresate preoților și cateheților, care să valorizeze în mod mai adecvat competența în Sfintele Scripturi, trebuie promovată o formare extinsă la toți creștinii, pentru ca fiecare să devină capabil să deschidă cartea sfântă și să scoată din ea roadele inestimabile de înțelepciune, de speranță și de viață[36].

Aici aș vrea să amintesc ceea ce a exprimat predecesorul meu în exortația apostolică Verbum Domini: "Astfel, sacramentalitatea Cuvântului se lasă înțeleasă în analogie cu prezența reală a lui Cristos sub speciile consacrate ale pâinii și vinului. [...] Cu privire la atitudinea pe care trebuie s-o avem atât față de Euharistie, cât și față de Cuvântul lui Dumnezeu, Sfântul Ieronim afirmă: «Noi citim sfintele Scripturi. Eu cred că Evanghelia este Trupul lui Cristos; eu cred că Sfintele Scripturi sunt învățătura sa. Și atunci când el spune: Cine nu va mânca trupul meu și nu va bea sângele meu (In 6,53), deși aceste cuvinte se pot înțelege și despre misterul [euharistic], totuși trupul lui Cristos și sângele său este cu adevărat cuvântul Scripturii, este învățătura lui Dumnezeu»"[37].

Din păcate, în multe familii creștini nimeni nu se simte în stare - așa cum este prescris în schimb în Tôrah (cf. Dt 6,6) - de a face cunoscut copiilor Cuvântul Domnului, cu toată frumusețea sa, cu toată forța sa spirituală. Pentru aceasta am voit să institui Duminica Bibliei[38], încurajând citirea în rugăciune a Bibliei și familiaritatea cu Cuvântul lui Dumnezeu[39]. Astfel, orice altă manifestare de religiozitate va fi îmbogățită de sens, va fi îndrumată în ierarhia de valori și va fi îndreptată spre ceea ce constituie apogeul credinței: adeziunea deplină la misterul lui Cristos.

Vulgata

"Rodul cel mai dulce al semănatului dificil"[40] al studiului limbii grecești și ebraice, făcut de Ieronim, este traducerea Vechiului Testament în latină pornind de la originalul ebraic. Până în acel moment, creștinii din Imperiul Roman puteau citi integral Biblia numai în greacă. În timp ce cărțile Noului Testament au fost scrise în greacă, pentru cele ale Vechiului Testament exista o versiune completă, așa-numita Septuaginta (adică versiunea celor Șaptezeci) făcută de comunitatea ebraică din Alexandria în jurul secolului al II-lea î.C. În schimb, pentru cititorii de limbă latină nu exista o versiune completă a Bibliei în limba lor, ci numai câteva traduceri, parțiale și incomplete, pornind de la greacă. Lui Ieronim, și continuatorilor săi după el, le revine meritul că s-a întreprins o revizuire și o nouă traducere a întregii Scripturi. Fiind începută la Roma revizuirea Evangheliilor și Psalmilor, cu încurajarea papei Damasus, Ieronim a inițiat după aceea la întoarcerea sa în Betleem traducerea tuturor cărților veterotestamentare, direct din ebraică: o operă care s-a desfășurat timp de mulți ani.

Pentru a duce la capăt această muncă de traducere, Ieronim a pus în valoare cunoașterea limbii grecești și ebraice, precum și formarea sa latină solidă, și s-a folosit de instrumentele filologice pe care le avea la dispoziție, îndeosebi Hexapla a lui Origene. Textul final întrunea continuitatea în formule intrate de acum în uzanța comună, cu o aderență mai mare la exprimarea ebraică, fără a sacrifica eleganța limbii latine. Rezultatul este un adevărat monument care a marcat istoria culturală a Occidentului, modelându-i limbajul teologic. Traducerea lui Ieronim, fiind depășite câteva refuzuri inițiale, a devenit imediat patrimoniu comun fie al celor învățați, fie al poporului creștin, de unde și numele Vulgata[41]. Europa din Evul Mediu a învățat să citească, să se roage și să argumenteze pe marginea paginilor Bibliei traduse de Ieronim. Astfel, "Sfânta Scriptură a devenit un soi de «imens vocabular» (P. Claudel) și de «atlas iconografic» (M. Chagall), din care au sorbit cultura și arta creștină"[42]. Literatura, artele, precum și limbajul popular s-au inspirat în mod constant din versiunea ieronimiană a Bibliei, lăsându-ne comori de frumusețe și de devoțiune.

Ascultând de acest fapt incontestabil, Conciliul din Trento a stabilit caracterul "autentic" al Vulgatei în decretul Insuper aducând omagiu folosirii ei seculare din partea Bisericii și atestând valoarea ei ca instrument pentru studiu, predică și disputele publice[43]. Totuși, decretul nu a încercat să minimalizeze importanța limbilor originale, lucru care nici la Ieronim nu s-a văzut, cu atât mai puțin să interzică în viitor noi acțiuni de traducere integrală. Sfântul Paul al VI-lea, preluând mandatul Conciliului al II-lea din Vatican, a voit ca munca de revizuire a traducerii Vulgatei să fie dusă la îndeplinire și pusă la dispoziția întregii Biserici. Astfel, Sfântul Ioan Paul al II-lea, în constituția apostolică Scripturarum thesaurus[44], a promulgat ediția tipică numită Neovulgata în 1979.

Traducerea ca înculturare

Cu această traducere, Ieronim a reușit să "încultureze" Biblia în limba și în cultura latină, iar această operațiune a sa a devenit o paradigmă permanentă pentru acțiunea misionară a Bisericii. De fapt, "când o comunitate primește vestea mântuirii, Duhul Sfânt îi fecundează cultura cu forța transformatoare a Evangheliei"[45] și astfel se instaurează un soi de circularitate: așa cum traducerea lui Ieronim este datoare limbii și culturii clasicilor latini, ale căror amprente sunt foarte vizibile, tot așa ea, traducerea, cu limbajul și conținutul său simbolic și imagistic, a devenit la rândul său element creator de cultură.

Opera de traducere a lui Ieronim ne învață că valorile și formele pozitive din orice cultură reprezintă o îmbogățire pentru toată Biserica. Diferitele moduri în care Cuvântul lui Dumnezeu este vestit, înțeles și trăit la fiecare traducere nouă îmbogățesc însăși Scriptura, pentru că ea, conform cunoscutei expresii a lui Grigore cel Mare, crește cu cititorul[46], primind de-a lungul secolelor noi accente și noi sonorități. Inserarea Bibliei și a Evangheliei în diferitele culturi face în așa fel încât Biserica să se manifeste tot mai mult ca "sponsa ornata monilibus", (mireasa înfrumusețată cu podoabele ei, Is 61,10). Și, în același timp, atestă că Biblia are nevoie să fie tradusă constant în categoriile lingvistice și mentale din fiecare cultură și din fiecare generație, chiar și în cultura secularizată globală din timpul nostru[47].

Pe bună dreptate, s-a amintit că este posibil să se stabilească o analogie între traducere, ca act de ospitalitate lingvistică, și alte forme de primire[48]. Pentru aceasta, traducerea nu este o lucrare care se referă numai la limbaj, ci, într-adevăr, corespunde unei decizii etice mai ample, care se conectează cu întreaga viziune despre viață. Fără traducere, diferitele comunități lingvistice s-ar afla în imposibilitatea de a comunica între ele; noi am închide unii altora ușile istoriei și am nega posibilitatea de a construi o cultură a întâlnirii[49]. De fapt, fără traducere nu se dă ospitalitate, și chiar se întăresc practicile de ostilitate. Traducătorul este un constructor de punți. Câte evaluări nechibzuite, câte condamnări și conflicte se nasc din faptul că ignorăm limba celorlalți și că nu ne dedicăm, cu speranță tenace, acestei interminabile dovezi de iubire care este traducerea!

Și Ieronim a trebuit să contrasteze gândirea dominantă din timpul său. Dacă la începuturile Imperiului Roman limba greacă era relativ obișnuită, în epoca sa era vorba deja de o raritate. Oricum, el a ajuns să fie unul dintre cei mai buni cunoscători ai limbii și literaturii grecești creștine, și a întreprins o călătorie singur și mai grea atunci când s-a dedicat studiului limbii ebraice. Dacă, așa cum a fost scris, "limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele"[50], putem spune că datorăm poliglotismului Sfântului Ieronim o înțelegere a creștinismului mai universală și, în același timp, mai coerentă cu izvoarele sale.

Cu celebrarea centenarului morții Sfântului Ieronim, privirea se îndreaptă spre vitalitatea misionară extraordinară exprimată de traducerea Cuvântului lui Dumnezeu în peste trei mii de limbi. Sunt atâția misionarii cărora li se datorează prețioasa operă de publicare de gramatici, dicționare și alte instrumente lingvistice, care oferă fundamentele pentru comunicarea umană și sunt un vehicul pentru "visul misionar de a ajunge la toți"[51]. Este necesar să se valorizeze toată această lucrare și să se investească asupra ei, contribuind la depășirea frontierelor necomunicării și neîntâlnirii. Mai este încă mult de făcut. Așa cum a fost afirmat, nu există înțelegere fără traducere[52]: nu ne vom înțelege pe noi înșine nici pe ceilalți.

Ieronim și Catedra lui Petru

Ieronim a avut mereu un raport deosebit cu orașul Roma: Roma este portul spiritual la care se întoarce continuu; la Roma s-a format umanistul și s-a forjat creștinul; el este homo romanus. Această legătură are loc în mod cu totul deosebit în limba urbei, latina, al cărei maestru și promotor a fost. El a ținut legătura mai ales cu Biserica Romei și, în mod remarcabil, cu catedra lui Petru. Tradiția iconografică, în mod anacronic, l-a reprezentat cu purpura de cardinal, pentru a semnala apartenența sa la preoțimea din Roma alături de papa Damasus. La Roma a început revizuirea traducerii. Și chiar și atunci când invidiile și neînțelegerile l-au forțat să părăsească orașul, a rămas mereu puternic legat de catedra lui Petru.

Pentru Ieronim, Biserica din Roma este terenul rodnic unde sămânța lui Cristos aduce rod îmbelșugat[53]. Într-o epocă zbuciumată, în care tunica necusută a Bisericii este adesea sfâșiată de diviziunile dintre creștini, Ieronim privește la catedra lui Petru ca punct de referință sigur: "Eu, care nu urmez pe nimeni decât pe Cristos, mă asociez în comuniune cu catedra lui Petru. Știu că pe acea stâncă este zidită Biserica". În miezul disputelor împotriva arianilor îi scrie lui Damasus: "Cine nu adună cu tine, risipește, cine nu este al lui Cristos, este al lui anticrist"[54]. De aceea, poate să afirme și că: "Acela care este unit cu catedra lui Petru, este dintre ai mei"[55].

Ieronim a ajuns adesea să fie implicat în dispute aspre pentru cauza credinței. Iubirea sa față de adevăr și apărarea arzătoare a lui Cristos probabil că l-au făcut să exagereze cu violența verbală în scrisorile și în scrierile sale. Însă el trăiește orientat spre pace: "Pacea o vreau și eu; și nu numai că o doresc, ci o implor! Însă cer pacea lui Cristos, pacea autentică, o pace fără resturi de ostilitate, o pace care să nu ascunde în sine sămânța războiului; care nu subjugă pe adversari, ci aceea care ne unește în prietenie!"[56]

Lumea noastră are nevoie mai mult ca oricând de medicamentul milostivirii și al comuniunii. Permiteți-mi să repet încă o dată: să dăm o mărturie de comuniune fraternă care să devină atrăgătoare și luminoasă[57]. "Prin aceasta vor recunoaște toți că sunteți discipolii mei: dacă aveți dragoste unii față de alții" (In 13,35). Este ceea ce a cerut Isus cu intensă rugăciune de la Tatăl: "Toți să fie una [...] în noi [...] pentru ca lumea să creadă" (In 17,21).

A iubi ceea ce a iubit Ieronim

În încheierea acestei Scrisori doresc să adresez un apel ulterior tuturor. Printre multele elogii acordate Sfântului Ieronim de cei care au urmat după el apare și aceea că el n-a fost pur și simplu doar unul dintre cei mai mari promotori ai "bibliotecii" din care se hrănește creștinismul în decursul timpului, începând de la comoara Sfintelor Scripturi. Mai mult decât atât, lui i se poate aplica lui ceea ce el însuși scria despre Nepoțian: "Prin citirea asiduă și meditația constantă a făcut din inima sa o bibliotecă a lui Cristos"[58]. Ieronim n-a precupețit eforturi cu scopul de a îmbogăți propria bibliotecă, în care a văzut mereu un laborator indispensabil pentru înțelegerea credinței și pentru viața spirituală; în această privință el constituie un minunat exemplu și pentru timpul prezent. Însă el a mers mai departe. Pentru el, studiul n-a rămas izolat la anii formării din tinerețe, ci a fost o angajare constantă, o prioritate de fiecare zi din viața sa. Așadar, putem afirma că a asimilat o întreagă bibliotecă și a devenit împărțitor de știință pentru mulți alții. Postumianus, care a călătorit în Orient pentru a descoperi mișcările monastice, a fost martor ocular al stilului de viață al lui Ieronim, alături de care a locuit câteva luni, și l-a descris așa: "El este în întregime în lectură, în întregime în cărți; nu se odihnește nici ziua, nici noaptea; mereu citește sau scrie ceva"[59].

În această privință mă gândesc adesea la experiența pe care astăzi o poate trăi un tânăr intrând într-o librărie din orașul său, sau într-un sit pe internet, și căutând acolo sectorul de cărți religioase. Este un sector care, atunci când există, în cea mai mare parte a cazurilor este nu numai marginal, ci despuiat de opere substanțiale. Examinând acele rafturi sau acele pagini din rețea, cu greu ar putea un tânăr să înțeleagă cum cercetarea religioasă poate fi o aventură pasionantă care unește gândirea și inima; cum setea de Dumnezeu a înflăcărat mari minți de-a lungul tuturor secolelor până astăzi; cum maturizarea vieții spirituale a contagiat teologi și filozofi, artiști și poeți, istorici și oameni de știință. Una din problemele de astăzi, nu numai a religiei, este analfabetismul: lipsesc competențele hermeneutice care să ne facă interpreți și traducători credibili ai tradiției noastre culturale. În special, vouă tinerilor vreau să vă lansez o provocare: porniți în căutarea moștenirii voastre. Creștinismul vă face moștenitori ai unui patrimoniu cultural de nedepășit pe care trebuie să-l luați în stăpânire. Arătați-vă pasionați de această istorie care este a voastră! Îndrăzniți să vă îndreptați privirea spre acel tânăr neliniștit Ieronim care, ca personajul din parabola lui Isus, a vândut tot ceea ce avea pentru a cumpăra "mărgăritarul de mare valoare" (Mt 13,46).

Cu adevărat, Ieronim este "Biblioteca lui Cristos", o bibliotecă perenă care șaisprezece secole mai târziu continuă să ne învețe ce înseamnă iubirea lui Cristos, iubire care nu poate fi disociată de întâlnirea cu Cuvântul său. Pentru aceasta, actualul centenar reprezintă o chemare de a iubi ceea ce a iubit Ieronim, redescoperind scrierile sale și lăsându-ne atinși de impactul unei spiritualități care poate să fie descrisă, în nucleul său cel mai vital, ca dorința neliniștită și pasionată de o cunoaștere mai mare a Dumnezeului Revelației. Cum să nu ascultăm în timpul nostru de astăzi de cuvintele prin care Ieronim îi stimula neîncetat pe contemporanii săi: "Citește adesea dumnezeieștile scripturi; ba chiar, mâinile tale să nu lase niciodată cartea sfântă"[60]?

Exemplu luminos este Fecioara Maria, evocată de Ieronim, mai ales în maternitatea sa feciorelnică, dar și în atitudinea sa de cititoare în rugăciune a Scripturii. Maria medita în inima sa (cf. Lc 2,19.5]) "pentru că era sfântă și citise Sfintele Scripturi, cunoștea profeții și își amintea ceea ce îngerul Gabriel i-a vestit și ceea ce a fost prevestit de profeți [...], vedea nou-născutul care era fiul său, unicul său fiu care zăcea și scâncea în acea iesle, dar cel pe care cu adevărat îl vedea zăcând era Fiul lui Dumnezeu, ceea ce ea vedea compara cu ceea ce a citit și a auzit"[61]. Să ne încredințăm ei, care poate mai bine decât oricine să ne învețe cum să citim, să medităm, să ne rugăm și să-l contemplăm pe Dumnezeu care se face prezent în mod neobosit în viața noastră.

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 30 septembrie, comemorarea Sfântului Ieronim, din anul 2020, al optulea al pontificatului meu.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note:

[1] "Deus qui beato Hieronymo presbitero suavem et vivum Scripturae Sacrae affectum tribuisti, da, ut populus tuus verbo tuo uberius alatur et in eo fontem vitae inveniet", Collecta Missae Sancti Hieronymi, Missale Romanum, editio typica tertia, Civitas Vaticana 2002.

[2] Epistula (în continuare Ep.) 22,30: CSEL 54, 190.

[3] AAS 12 (1920), 385-423.

[4] Cf. Audiențele generale din 7 și 14 noiembrie 2007: Insegnamenti, III, 2 (2007), 553-556; 586-591.

[5] Sinodul Episcopilor, Mesaj adresat poporului lui Dumnezeu de a XII-a Adunare Generală Ordinară (24 octombrie 2008).

[6] Cf. AAS 102 (2010) 681-787.

[7] Chronicum 374: PL 27, 697-698.

[8] Ep. 125,12: CSEL 56, 131.

[9] Cf. Ep. 122,3: CSEL 56, 63.

[10] Cf. Meditația de dimineață, 10 decembrie 2015. Anecdota este prezentată în A. Louf, Sub conducerea Duhului [Sotto la guida dello Spirito, Qiqaion, Magnano (BI) 1990, 154-155].

[11] Cf. Ep. 125,12: CSEL 56, 131.

[12] Cf. VD, 89: AAS 102 (2010), 761-762.

[13] Cf. Ep. 125,9.15.19: CSEL 56, 128.133-134.139.

[14] Vita Malchi monachi captivi 7,3: PL 23, 59-60; Opere storiche e agiografiche, a cura di B. Degórski, Opere di Girolamo XV, Città Nuova, Roma 2014, 196-199.

[15] Praef. Esther 2: PL 28, 1505.

[16] Cf. Ep. 108,26: CSEL 55, 344-345.

[17] Ep. 52,8: CSEL 54, 428-429; cf. VD, 60: AAS 102 (2010), 739.

[18] Praef. Paralipomenon LXX, 1.10-15: SCh 592, 340.

[19] Praef. in PentateuchumPL 28, 184.

[20] Ep. 80,3: CSEL 55, 105.

[21] Mesaj cu ocazia celei de-a XXIV-a Ședințe Publice solemne ale Academiilor Pontificale, 4 decembrie 2019, pag. 8.

[22] VD, 30: AAS 102 (2010), 709.

[23] Ep. 125,15.2: CSEL 56, 133.120.

[24] Ep. 3,6: CSEL 54, 18.

[25] Cf. Praef. Josue, 1, 9-12: SCh 592, 316.

[26] Homilia in Psalmum 95PL 26, 1181; cf. S. Girolamo, 59 Omelie sui Salmi (1-115), a cura di A. Capone, Opere di Girolamo IX/1, Città Nuova, Roma 2018, 357.

[27] Cf. Vita S. Pauli primi eremitae, 16,2: PL 23, 28; Opere storiche e agiografiche, cit., 111.

[28] Cf. In Isaiam Prol.PL 24, 17; S. Girolamo, Commento a Isaia (1-4), a cura di R. Maisano, Opere di Girolamo IV/1, Città Nuova, Roma 2013, 52-53.

[29] Cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Dei Verbum, 14.

[30] Cf. ibid.

[31] Cf. ibid., 7.

[32] Cf. Sfântul Ieronim, Ep. 53,5: CSEL 54, 451; Le lettere, a cura di S. Cola, II, Città Nuova, Roma 1997, 54.

[33] Cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Dei Verbum, 12.

[34] Ibid., 24.

[35] Cf. ibid., 25.

[36] Cf. ibid., 21.

[37] Nr. 56; cf. In Psalmum 147CCL 78, 337-338; S. Girolamo, 59 Omelie sui Salmi (119-149), a cura di A. Capone, Opere di Girolamo IX/2, Città Nuova, Roma 2018, 171.

[38] Cf. Scrisoarea apostolică în formă de Motu Proprio Aperuit illis, 30 septembrie 2019.

[39] Cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 152.175AAS 105 (2013), 1083-1084.1093.

[40] Cf. Ep. 52,3: CSEL 54, 417.

[41] Cf. VD, 72: AAS 102 (2010), 746-747.

[42] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către artiști (4 aprilie 1999), 5: AAS 91 (1999), 1159-1160.

[43] Cf. Denzinger-Schönmetzer, Enchiridion Symbolorum, 1506.

[44] 25 aprilie 1979: AAS LXXI (1979), 557-559.

[45] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 116: AAS 105 (2013), 1068.

[46] Homilia in Ezech. I, 7: PL 76, 843D.

[47] Cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 116: AAS 105 (2013), 1068.

[48] Cf. P. Ricœur, Sur la traduction, Bayard, Paris 2004.

[49] Cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 24: AAS 105 (2013), 1029-1030.

[50] L. Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, 5.6.

[51] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 31: AAS 105 (2013), 1033.

[52] Cf. G. Steiner, After Babel. Aspects of Language and Translation, Oxford University Press, New York 1975.

[53] Cf. Ep. 15,1: CSEL 54, 63.

[54] Ibid., 15,2: CSEL 54, 62-64.

[55] Ibid., 16,2: CSEL 54, 69.

[56] Ibid., 82,2: CSEL 55, 109.

[57] Cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 99: AAS 105 (2013), 1061.

[58] Ep. 60,10: CSEL 54, 561.

[59] Sulpicius Severus, Dialogus I, 9, 5: SCh 510, 136-138.

[60] Ep. 52,7: CSEL 54, 426.

[61] Homilia de nativitate Domini IV: PL Suppl. 2, 191.


 

lecturi: 3110.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat