Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 23 septembrie 2020

Cateheze – „A vindeca lumea”: 8. Subsidiaritatea şi virtutea speranţei

Iubiţi fraţi şi surori, pare că timpul nu este atât de bun, însă tot vă spun bună ziua!

Pentru a ieşi mai buni dintr-o criză cum este cea actuală, care este o criză sanitară şi în acelaşi timp o criză socială, politică şi economică, fiecare dintre noi este chemat să-şi asume partea sa de responsabilitate adică să împărtăşească responsabilităţile. Trebuie să răspundem nu numai ca persoane singulare, ci pornind şi de la grupul nostru de apartenenţă, de la rolul pe care-l avem în societate, de la principiile noastre şi, dacă suntem credincioşi, de la credinţa în Dumnezeu. Însă, adesea multe persoane nu pot participa la reconstruirea bunului comun pentru că sunt marginalizate, sunt excluse sau ignorate; anumite grupuri sociale nu reuşesc să contribuie pentru că sunt sufocate economic sau politic. În unele societăţi, atâtea persoane nu sunt libere să exprime propria credinţă şi propriile valori, propriile idei: dacă le exprimă merg în închisoare. În altă parte, în special în lumea occidentală, mulţi auto-reprimă propriile convingeri etice sau religioase. Însă aşa nu se poate ieşi din criză, sau oricum nu se poate ieşi din ea mai buni. Vom ieşi mai răi.

Pentru ca toţi să putem participa la îngrijirea şi la regenerarea popoarelor noastre, este drept ca fiecare să aibă resursele adecvate pentru a face asta (cf. Compendiu de Doctrină Socială a Bisericii [CDSB], 186). După marea recesiune economică din 1929, papa Pius al IX-lea a explicat ce importantă era pentru o adevărată reconstrucţie principiul de subsidiaritate (cf. Enciclica Quadragesimo anno, 79-80). Acest principiu are un dinamism dublu: de sus în jos şi de jos în sus. Probabil că nu înţelegem ce înseamnă asta, însă este un principiu social care ne face mai uniţi.

Pe de o parte, şi mai ales în timpuri de schimbare, când fiecare individ, familiile, micile asociaţii sau comunităţile locale nu sunt în măsură să ajungă la obiectivele primare, atunci este drept ca să intervină nivelurile mai înalte ale corpului social, cum ar fi statul, pentru a furniza resursele necesare ca să meargă înainte. de exemplu, din cauza lockdown-ului datorită coronavirusului, multe persoane, familii şi activităţi economice s-au aflat şi încă se află în dificultate gravă, de aceea instituţiile publice încearcă să ajute cu intervenţii sociale, economice, sanitare corespunzătoare: aceasta este funcţia lor, ceea ce trebuie să facă.

Însă pe de altă parte, vârfurile societăţii trebuie să respecte şi să promoveze nivelurile intermediare sau mai mici. De fapt, contribuţia indivizilor, a familiilor, a asociaţiilor, a firmelor, a tuturor corpurilor intermediare precum şi a Bisericilor este decisivă. Aceştia, cu propriile resurse culturale, religioase, economice sau de participare civică, revitalizează şi întăresc corpul social (cf. CDSB, 185). Adică, există o colaborare de sus în jos, de la statul central la popor şi de jos în sus: de la formaţiunile poporului în sus. Şi aceasta este tocmai exercitarea principiului de subsidiaritate.

Fiecare trebuie să aibă posibilitatea de a asuma propria responsabilitate în procesele de vindecare a societăţii din care face parte. Când se activează vreun proiect care se referă direct sau indirect la anumite grupuri sociale, acestea nu pot să fie lăsate în afară de la participare. De exemplu: „Ce faci tu?” – Eu merg să lucrez pentru săraci! – Frumos, şi ce faci? – Eu îi învăţ pe săraci, eu le spun săracilor ce trebuie să facă – Nu, asta nu merge, primul pas este a lăsa ca săracii să-ţi spună ţie cum trăiesc, ce anume au nevoie: trebuie lăsaţi toţi să vorbească! Şi aşa funcţionează principiul de subsidiaritate. Nu putem lăsa în afara participării aceşti oameni; înţelepciunea lor, înţelepciunea grupurilor mai umile nu poate să fie pusă deoparte (cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Querida Amazonia [QA], 32; Enciclica Laudato si’, 63). Din păcate, această nedreptate se petrece acolo unde se concentrează mari interese economice sau geopolitice, ca de exemplu anumite activităţi extractive în unele zone ale planetei (cf. QA, 9.14). Glasurile popoarelor indigene, culturile şi viziunile lor despre lume nu sunt luate în considerare. Astăzi, această lipsă de respectare a principiului de subsidiaritate s-a răspândit ca un virus. Să ne gândim la marile măsuri de ajutoare financiare realizate de state. Sunt ascultate mai mult marile companii financiare decât oamenii sau cei care mişcă economia reală. Sunt ascultate mai mult companiile multinaţionale decât mişcările sociale. Voind să spunem asta cu limbajul oamenilor obişnuiţi: sunt ascultaţi mai mult cei puternici decât cei slabi şi acesta nu este drumul, nu este drumul uman, nu este drumul pe care ni l-a învăţat Isus, nu este realizarea principiului de subsidiaritate. Astfel nu permitem persoanelor să fie „protagoniste ale propriei răscumpărări”[1]. În inconştientul colectiv al unor politicieni sau al unor sindicalişti există acest moto: totul pentru popor, nimic cu poporul. De sus în jos dar fără a asculta înţelepciunea poporului, fără a face să se folosească această înţelepciune în rezolvarea problemelor, în acest caz în ieşirea din criză. Sau să ne gândim şi la modul de a îngriji virusul: sunt ascultate mai mult marile companii farmaceutice decât lucrătorii sanitari, angajaţi în prima linie în spitale sau în lagărele de refugiaţi. Aceasta nu este o cale bună. Toţi trebuie ascultaţi, cei care sunt sus şi cei care sunt jos, toţi.

Pentru a ieşi mai buni dintr-o criză, principiul de subsidiaritate trebuie să fie aplicat, respectând autonomia şi capacitatea de iniţiativă a tuturor, în special a celor din urmă. Toate părţile unui corp sunt necesare şi, cum spune sfântul Paul, acele părţi care ar putea să pară mai slabe şi mai puţin importante, în realitate sunt cele mai necesare (cf. 1Cor 12,22). În lumina acestei imagini, putem spune că principiul de subsidiaritate permite fiecăruia să asume propriul rol pentru îngrijirea şi destinul societăţii. A-l aplica, a aplica principiul de subsidiaritate dă speranţă, dă speranţă într-un viitor mai sănătos şi drept; şi acest viitor îl construim împreună, aspirând la lucrurile mai mari, lărgind orizonturile noastre[2]. Ori împreună ori nu funcţionează. Ori lucrăm împreună pentru a ieşi din criză, la toate nivelurile societăţii, ori nu vom ieşi niciodată. A ieşi din criză nu înseamnă a da o zugrăveală la situaţiile actuale pentru ca să pară un pic mai drepte. A ieşi din criză înseamnă a schimba, şi adevărata schimbare o fac toţi, toate persoanele care formează poporul. Toate profesiile, toţi. Şi toţi împreună, toţi în comunitate. Dacă nu fac asta toţi, rezultatul va fi negativ.

Într-o cateheză precedentă am văzut că solidaritatea este calea pentru a ieşi din criză: ne uneşte şi ne permite să găsim propuneri solide pentru o lume mai sănătoasă. Însă acest drum de solidaritate are nevoie de subsidiaritate. Cineva mi-ar putea spune: „Dar, părinte, astăzi vorbiţi cu termeni dificili!”. Însă pentru aceasta încerc să explic ce înseamnă. Solidari, pentru că mergem pe calea subsidiarităţii. De fapt, nu există adevărată solidaritate fără participare socială, fără contribuţia corpurilor intermediare: a familiilor, a asociaţiilor, a cooperativelor, a micilor întreprinderi, a exprimărilor societăţii civile. Toţi trebuie să contribuie, toţi. Această participare ajută la prevenirea şi corectarea anumitor aspecte negative ale globalizării şi ale acţiunii statelor, aşa cum se întâmplă şi în îngrijirea oamenilor loviţi de pandemie. Aceste contribuţii „de jos” trebuie impulsionate. Însă cât de frumos este a vedea munca voluntarilor în criză. Voluntarii care vin din toate părţile sociale, voluntari care vin din familiile mai înstărite şi care vin din familiile mai sărace. Însă toţi, toţi împreună pentru a ieşi. Aceasta este solidaritate şi acesta este principiul de subsidiaritate.

În timpul lockdown-ului s-a născut spontan gestul aplauzelor pentru medicii şi asistenţii medicali şi asistentele medicale ca semn de încurajare şi de speranţă. Atâţia şi-au riscat viaţa şi atâţia şi-au dat viaţa. Să extindem aceste aplauze la fiecare membru al corpului social, la toţi, la fiecare, pentru contribuţia sa preţioasă, oricât ar fi de mică. „Dar ce va putea face acela de acolo? – Ascultă-l, dă-i spaţiu pentru a lucra, consultă-l”. Să-i aplaudăm pe cei „rebutaţi”, pe cei pe care această cultură îi califică „rebutaţi”, această cultură a rebutului, adică să-i aplaudăm pe bătrâni, pe copii, persoanele cu dizabilităţi, să-i aplaudăm pe muncitori, pe toţi cei care se pun în slujba altora. Toţi colaborează pentru a ieşi din criză. Însă să nu ne oprim numai la aplauze! Speranţa este îndrăzneaţă, şi atunci să ne încurajăm să visăm lucruri mari. Fraţi şi surori, să învăţăm să visăm lucruri mari! Să nu ne fie frică să visăm lucruri mari, căutând idealurile de dreptate şi de iubire socială care se nasc din speranţă. Să nu încercăm să reconstruim trecutul, trecutul este trecut, ne aşteaptă lucruri noi. Domnul a promis: „Eu voi face noi toate lucrurile”. Să ne încurajăm să visăm lucruri mari căutând aceste idealuri, să nu încercăm să reconstruim trecutul, mai ales acela care era nedrept şi deja bolnav, pe care l-am numit deja ca nedreptăţi. Să construim un viitor în care dimensiunea locală şi cea globală se îmbogăţesc reciproc – fiecare poate să dea ceea ce este al său, fiecare trebuie să dea din ceea ce este al său, cultura sa, filozofia sa, modul său de a gândi – unde frumuseţea şi bogăţia grupurilor mai mici chiar şi a grupurilor rebutate să poată înflori pentru că şi acolo există frumuseţe, şi unde cel care are mai mult să se angajeze să slujească şi să dea mai mult celui care are mai puţin.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Mesaj pentru a 106-a Zi Mondială a Migrantului şi a Refugiatului 2020 (13 mai 2020).

[2] Cf. Discurs adresat tinerilor din Centrul Cultural Părintele Félix Varela, Havana – Cuba, 20 septembrie 2015.

lecturi: 1103.