Consideraţie la duminica a 14-a de peste an - Anul A - 2020

Zah 9,9-10; Ps 145; Rom 8,9.11-13; Mt 11,25-30

"Domnul îi sprijină pe toţi cei care stau să cadă şi îi ridică pe toţi cei căzuţi" (Ps 145,14-15).

Un imn creştin spune: "Pe când greu zăcea tot omul în păcate şi dureri şi vreo rază de speranţă nu venea de nicăieri, ai văzut de sus că-n lume disperarea e stăpână şi n-ai vrut ca omenirea pradă morţii să rămână". Păcatul a fost şi este cea mai mare povoară şi cea mai mare catastrofă din univers, căci el a adus şi aduce în lume temniţa, distanţarea, durerea, orbirea, surzenia, paralizia, disperarea şi moartea (Ps 142,7). Iar Isus a venit să ridice păcatul lumii (cf. In 1,29), prin jertfa sa de la cruce, iar nouă dându-ne pârghia "jugului său dulce" şi a "poverii sale uşoare" (Mt 11,29-30). Una din meseriile diavolului a fost, este şi va fi să schimbe etichetele pe flacoanele cu medicamente duhovniceşti: în loc de otravă scrie medicament vindecător şi în loc de medicament scrie otravă. Rămânând goi de orice dar, şi de orice fericire, oamenii care au păcătuit şi-a făcut şorţuri din frunze de smochin (cf. Gen 3,7), simbolul ruşinii şi al morţii, dar Dumnezeu nu i-a voit aşa, el le-a făcut haine din piele, simbolul iertării, al vieţii şi al voinţei de mântuire (cf. Gen 3,21).

Deşi imediat după păcat a fost făcută de către Dumnezeu o promisiune a mântuirii din această stare jalnică (cf. Gen 3,15), totuşi atât de otrăvitoare a fost "dulceaţa păcatului", că o uşurare parţială şi posibilitatea de a transforma toate aceste rele ale păcatului în coroane de glorie au venit numai odată cu întruparea lui Cristos, urmând ca eliberarea totală şi deplină să aibă loc numai odată cu venirea sa de-a doua şi numai pentru cei care vor veni, vor crede în Isus şi apoi vor urma pe căile sale.

De la păcatul lui Adam şi Eva toţi purtăm această grea povoară şi orice încercare a noastră de a ne elibera a fost "o deşertăciune şi vânare de vânt". Ba mai mult, asemenea unui om căzut într-o mlaştină cu nisip mişcător, cu cât ne străduiam să scăpăm cu atât ne afundam mai mult. Ba mai mult, asemenea cătuşelor de pe mâinile unui condamnat, care se strâng de la sine când acesta caută să scape de ele, aşa ne-a făcut diavolul cătuşele păcatului ca să nu putem scăpa uşor de ele.

Pe lângă poverile obişnuite purtate de întreaga omenire, poporul ales mai era împovărat de conducătorii romani, de conducătorii politici (cf. Fap 5,36-37), de rabini, de cărturarii şi fariseii legaseră multe alte sarcini grele în spinarea poporului iudeu, sarcini care erau anevoie de purtat (cf. Mt 23,4.23) şi de preocupări materialiste (cf. Mt 19,21-22; Lc 14,18-20). Când Isus le-a arătat calea de a scăpa de poveri, invitându-i să devină discipoli ai săi, nu toţi au fost dispuşi să accepte, să dea jos aceste poveri şi să ia jugul lui Isus (cf. Lc 9,59-62). Ce greşeală fatală! Nu au privit la păsările cerului şi nici la crinii câmpului din mâna lui Dumnezeu (Mt 6,25-29).

Psalmul 145 de astăzi ne spune că una din gloriile lui Mesia cel promis ca salvator, glorie care le va depăşi pe toate celelalte în favoarea noastră, este îndurarea plină de dragoste care ne aduce mântuirea (cf. Ps 145,8-9) care a fost descoperită ca păcătoşilor lui Efraim (cf. Ier 31,18-20), ca fiului risipitor (cf. Lc 15,17), ca vameşului (cf. Lc 18,13), ca ascultătorilor lui Petru (cf. Fap 2,37) şi ca ai sfântului Paul (cf. Fap 9, 4.6.9), ca temnicerului din Filipi (cf. Fap 16,29-30) etc.

Iar profetul Zaharia din prima lectură ne spune că Mesia cel promis este un "rege" puternic, dar în acelaşi timp blând şi smerit ce vine la noi ca un mire la aleasa lui (cf. Zah 9,9-10). Noi am cunoscut până acum numai domnia lui satan şi a acoliţilor săi, o domnie mândră şi crudă. Mesia este aici imaginea adevăratului "Domn", al adevăratului gentleman, care este blând şi smerit şi care le spune şi slujitorilor săi: "îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe şi cu îndelungă răbdare" (Col 3,12), calităţi şi frumuseţii nepieritoare (cf. 1Pt 3,4). De aceea, sfântul Paul care s-a conformat cerinţelor divine descrie astfel misiunea sa în slujba poporului Domnului: "Ne-am arătat blânzi în mijlocul vostru" (1Tes 2,7). Apoi îi învaţă şi pe liderii Bisericii să nu fie "gâlcevitori" sau "bătăuşi" (1Tim 3,3). Apostolul invită pe toţi credincioşii să se îmbrace cu "blândeţea şi bunătatea lui Cristos" (2Cor 10,1), să poarte în sine "blândeţea şi îndelunga lui răbdare" (Gal 5,23), având "duhul blândeţii" (1Cor 4,21), ca "blândeţea" lor "să fie cunoscută tuturor oamenilor" (Fil 4,5). Chiar şi atunci când trebuie să de cont de speranţa lor în Cristos trebuie să o facă "cu blândeţe şi teamă" (1Pt 3,15). Aceasta este aristocraţia şi nobleţea noastră în Cristos, cea a blândeţii şi a iubirii. Tot ceea ce nu este astfel vine de la cel rău.

Isus venit în lume ne spune astăzi tuturor celor apăsaţi de jugul şi de urmările catastrofale ale păcatului: "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă! Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre! Căci jugul meu este plăcut, iar povara mea este uşoară" (Mt 11,28-30).

Dar, înainte de aceste cuvinte Isus a luat cuvântul şi a zis: "Te preamăresc, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici. Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorinţa ta (cf. Mt 11,25-26). Scriptura spune: "În timp ce iudeii cer semne, iar grecii caută înţelepciunea, noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni" (1Cor 1,22). Însă, Isus nu răspunde nici lui Pilat care căuta înţelepciune: "Ce este Adevărul" (cf. In 18,38) şi nici lui Irod care căuta minuni (cf. Lc 23,8), nici nouă când căutăm toate acestea, pentru că Isus a venit să ne descopere dragostea şi mântuirea Tatălui, nu lucrurile lumii.

Căutarea înţelepciunii care vine de la oamenii păcătoşi şi căutarea minunilor fără căutarea înţelepciunii divine şi de minunea convertirii, devin o piedică în calea evanghelie şi a mântuirii.

Profetul Zaharia care ne vorbeşte în prima lectură de astăzi, înainte de a ne vorbi despre regele Mesia, ne vorbeşte de nişte popoare arogante pentru înţelepciunea lor (cf. Zah 9,1-8). Purtarea acestora fusese observată de Dumnezeu fără ştirea lor, "pentru că Domnul are ochii asupra oamenilor". Şi cât de mulţi uită de această sfântă privire a Domnului! În vederea venirii regelui Mesia Dumnezeu se pregăteşte să distrugă înţelepciunea lor care nu au reuşit să-l cunoască pe el (cf. 1Cor 1,21). În vederea venirii lui Mesia, Dumnezeu va distruge: puterea Tirului, încrederea înşelătoare a Ecronului, mândria şi urâciunile filistenilor. Astfel va fi deschisă calea lui Mesia care vine să vestească pacea şi să stăpânească până la marginile pământului.

În zilele Domnului nostru, existau patru cetăţi (oraşe) de frunte în Galileea, care au căutat numai minunile lui Isus şi nu mântuirea lui. Corozain, Betsaida, Cafarnaum şi Tiberiada, nu aveau nici ochi, nici inimă să- iubească pe Isus trimisul lui Dumnezeu (cf. Mt 11,21-24). El ştia că atitudinea lor era doar o anticipare a respingerii lui la scară mult mai mare. Care a fost urmarea? Nimicirea lor ca să nu mai fie o piedică în calea evangheliei mântuirii. Nimicirea Corozainului şi a Betsaidei a fost atât de profundă, încât azi nici nu se cunoaşte locul exact unde au fost aceste oraşe. Nici chiar despre Cafarnaum nu se ştie exact unde era plasat. Tiberiada singură, redusă mult, mai dăinuie încă. Aici vedem soarta finală a celor care a văzut minuni, au mâncat cu el, care au zis numai din gură: "Doamne, Doamne", dar cu inima au rămas departe de el. Vor fi înlăturaţi şi de aici şi din cer (cf. Mt 7,22).

Acest împărat mesianic a venit într-adevăr în persoana lui Isus, care în semn de recunoaştere a intrat în cetatea miresei lui "călare pe un măgăruş (cf. Zah 9,9; In 12,15). Însă poporul său, mireasa lui, nu l-a primit, ba chiar l-a dat la moarte. Dar împăratul Mesia va mai reapărea încă odată în toată maiestatea sa şi atunci bunătatea, slava şi frumuseţea îi vor fi admirate împreună. Atunci Isus speră că mireasa sa îl va primi şi îl va urma spre lăcaşul nunţii veşnice, spunând: "Tu eşti mai frumos decât fiii oamenilor; harul este turnat pe buzele tale (Ps 45,1-2). Atunci răscumpăraţii vor fi atunci precum pietrele preţioase din cununa sa (cf. Ps 45,16), ei vor completa frumuseţea minunată a împăratului (cf. Is 62,3) şi vor da mărturie despre bunătatea lui de nespus (cf. Ps 31,19-21).

Printre ultimii dintre profeţi care au pregătit calea lui Isus, Biblia ne spune astăzi că a fost Ioan Botezătorul, cel care a fost trimis şi acţionat în spiritul profetului Ilie (cf. Mc 9,11), cel care i-a pregătit pe noi păcătoşii ca să-l primească pe Mesia, eliberatorul şi mirele celor mântuţi. Noul Ilie a venit şi şi-a făcut lucrarea de pregătire a poporului ca să-l primească pe Isus (cf. Mt 11,14), dar ei au făcut cu el ceea ce au voit, adică l-au ucis (cf. Mc 9,13). Între Ilie şi Ioan Botezătorul sunt foarte multe asemănări. Iată câteva: Ilie a venit în timp de gravă ruină; Ioan la fel. Ilie a trăit un timp de cumplită secetă sufletească, Ioan la fel. Ilie a avut a face cu un împărat criminal, Ahab; Ioan cu alt împărat criminal, Irod. Ilie a avut a face cu Izabela, Ioan cu Irodiada. Ilie a vorbit poporului adunat, Ioan la fel. Mărturia lui Ilie n-a fost primită de popor, a lui Ioan la fel. Albina care-şi pregăteşte aripile ca să zboare pentru a-l înţepa pe om, nu ştie că acest zbor este zborul morţii. Aşa este mereu cu cel ce face rău aproapelui.

O poezie creştină spune: "Ai apărut tu, Isuse, şi lanţul ni l-ai rupt; în faţa iubirii tale, durerea noastră a dispărut. Ce ferice când credinţa, prin har pe noi ne învaţă că-n tine avem pacea, mântuirea şi Duhul cel de viaţă!"

O pace şi o uşurare minunate le-au succedat poverilor şi chinurilor noastre. Vinovaţi, am înţeles că nu mai este acum nici o condamnare pentru noi, căci în Cristos Isus suntem în siguranţă deplină. "Oameni nenorociţi", fără nici o putere de a face binele, am descoperit o nouă putere în noi, putere numită: "legea Duhului de viaţă", care ne eliberează de sub "legea păcatului", adică de sub dominaţia sa. Acestea sunt cele două mari adevăruri pe care trebuie să ni le însuşim din pericopa evanghelică de astăzi: "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă! Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre! Căci jugul meu este plăcut, iar povara mea este uşoară" (Mt 11,28-30).

Care este "jugul lui Isus"? Jugul lui Isus este în primul rând împlinirea voinţei Tatălui, voinţă care a fost călcată grosolan mai întâi de îngerii răi şi apoi de către oamenii amăgiţi, mai întâi în paradis şi apoi pe pământ. Deci, prin jugul Cristos se înţelege felul său de viaţă supus voinţei lui Dumnezeu, viaţă rezumată în Legea lui Dumnezeu şi înălţată în Predica de pe munte (cf. Is 42,21; Mt 5,17-22). Ilustraţia "jugului" pe care Cristos o foloseşte aici nu era străină pentru ascultătorii săi, deoarece şi rabinii se refereau la Tora ca la un jug (cf. Dt 31,9), dar nu în sensul de povară, ci de disciplină, un fel de viaţă la care oamenii urmau să ajungă.

Apoi, a lua jugul lui Isus înseamnă pur şi simplu a deveni discipol al său (Fil 4,3), adică a ne supune autorităţii sale şi celor cărora el le-a conferit autoritate (Ef 5,21; Evr 13,17), să trăim aşa cum a trăit el (cf. 1In 2,6) şi să facem lucrările pe care le-a făcut el (1Cor 11,1; 1Pt 2,21). Acesta este jugul pe care Isus îl oferă tuturor celor care vin la el pentru odihnă şi înviorare. Voim să acceptăm acest jug (cf. In 8,31-32)?

Sfântul Paul ne învaţă astăzi că prin mărturisirea credinţei şi primirea Botezului ne-am făcut părtaşi la misterul pascal al lui Cristos, primind în dar Duhul lui Cristos, care ne insuflă îndemnul să avem o purtare demnă şi blândă în acelaşi timp. Duhul lui Cristos rămâne şi lucrează în noi dacă înfrânăm pornirile dezordonate ale trupului (cf. Rom 8,9-13).

Când a spus: "Luaţi jugul meu asupra voastră", el ne-a invitat să intrăm în acelaşi jug cu el. Ce binecuvântare ar fi să îl avem alături pe Isus ca să tragă sarcina împreună cu noi! Ca tâmplar, Isus a ştiut şi cum să confecţioneze un jug nou, căptuşit cu îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe şi cu îndelungă răbdare" (Col 3,12). La Botez, noi am luat jugul lui şi devenim discipolii săi, acceptând astfel unele sarcini şi responsabilităţi grele. Cu toate acestea, jugul lui Isus ne aduce înviorare şi nenumărate binecuvântări, deoarece Isus ne asigură: "Că eu sunt blând şi smerit cu inima" (Mt 11,29).

Când acceptăm din toată inima jugul oferit de Isus şi învăţăm să îl purtăm corect, nu avem niciodată motive ca el să ni se pară o povară insuportabilă. De fapt, dacă ne imaginăm că Isus este cu noi în acelaşi jug, nu este greu să vedem cine poartă în realitate cea mai mare parte din povară. Situaţia este identică cu aceea dintr-o imagine pioasă, unde Isus poartă crucea iar un copilaş care abia atinge crucea lui Isus, crede că el o poartă pe drum, când în realitate Isus este cel care face aceasta. În calitate de Tată iubitor, Dumnezeu ne cunoaşte foarte bine limitele şi slăbiciunile şi ne satisface necesităţile prin intermediul lui Isus Cristos (cf. Fil 4,19; Is 65,24).

Isus nu le-a zis oamenilor să pună sarcina lui peste cea pe care ei o purtau deja. Iată ce le-a spus el discipolilor săi: "Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni" (cf. Lc 16,13). În felul acesta, Isus le oferea oamenilor o alegere. Vor continua ei oare să poarte sarcina grea pe care o aveau sau preferau să o dea jos şi să accepte ceea ce le oferea el? Isus i-a chemat plin de iubire: "Sarcina mea este uşoară".

Psalmul responsorial de astăzi, Psalmul 145, este diferit de ceilalţi de până acum. Duşmanii au dispărut, durerile au luat sfârşit şi strigătul după ajutor a încetat. Întregul psalm este o laudă la adesea bunătăţii lui Dumnezeu, căci mireasa a intrat în sfârşit în binecuvântările împărăţiei, iar când priveşte înapoi, vede doar dovezile clare ale bunătăţii, puterii şi înţelepciunii lui Dumnezeu. Cristos, căruia David îi este doar un simbol, intonează aici lauda care se va extinde la întreaga creaţie. Şi fiecare dintre noi putem cânta cu el: "Te voi înălţa, Dumnezeul meu, în fiecare zi te voi binecuvânta, în vecii vecilor". Domnul este mare, măreţia sa este nepătrunsă, lucrările lui sunt puternice, minunate şi înfricoşătoare. Bunătatea lui este mare şi universală şi va "răsuna amintirea" ei pretutindeni. Puterea lui va fi vestită, iar dreptatea lui, cântată tare" (Ps 145,1-2.8-11). Amin.

Pr. Ioan Lungu

* * *

Predici la Radio Iaşi: Duminica a 14-a de peste an

lecturi: 846.