Papa Francisc: Omilia la Solemnitatea Trupul şi Sângele Domnului (14 iunie 2020)

"Adu-ţi aminte de tot drumul pe care Domnul Dumnezeul tău te-a făcut să mergi" (Dt 8,2). Adu-ţi aminte: cu această invitaţie a lui Moise s-a deschis astăzi Cuvântul lui Dumnezeu. Puţin după aceea, Moise reafirma: "Să nu-l uiţi pe Domnul Dumnezeul tău" (cf. v. 14). Scriptura ne-a fost dăruită pentru a învinge uitarea lui Dumnezeu. Cât de important să ne amintim de asta atunci când ne rugăm! Aşa cum învaţă un Psalm, care spune: "Îmi voi aminti faptele Domnului şi îmi voi aminti de la capăt minunile sale" (77,12). Şi minunile şi faptele pe care Domnul le-a făcut în însăşi viaţa noastră.

Este esenţial de a aminti binele primit: fără a ne aminti de el devenim străini de noi înşine, "trecători" ai existenţei; fără amintire ne dezrădăcinăm din terenul care ne hrăneşte şi ne lăsăm luaţi ca frunzele de vânt. În schimb a ne aminti înseamnă a ne reînnoda cu legături mai puternice, înseamnă a ne simţi parte dintr-o istorie, înseamnă a respira cu un popor. Amintirea nu este un lucru privat, este calea care ne uneşte cu Dumnezeu şi cu alţii. Pentru aceasta în Biblie amintirea Domnului trebuie transmisă din generaţie în generaţie, trebuie relatată din tată în fiu, aşa cum spune un frumos pasaj: "Când fiul tău te va întreba mâine: «Care sunt învăţătura, hotărârile şi judecăţile pe care vi le-a poruncit Domnul Dumnezeul nostru?». Să răspunzi fiului tău: «Noi eram sclavi [...] - toată istoria sclaviei - Domnul a făcut înaintea ochilor noştri semne, minuni mari»" (Dt 6,20-22). Tu vei da amintirea fiului tău.

Însă este o problemă: dacă lanţul de transmitere a amintirilor se întrerupe? Şi după aceea, cum se poate aminti ceea ce numai s-a auzit spunându-se, fără a fi trăit experienţa? Dumnezeu ştie cât este de dificilă, cât de fragilă amintirea noastră şi a făcut pentru noi un lucru nemaiauzit: ne-a lăsat un memorial. Nu ne-a lăsat numai cuvinte, pentru că este uşor de uitat ceea ce se ascultă. Nu ne-a lăsat numai Scriptura, pentru că este uşor de uitat ceea ce se citeşte. Nu ne-a lăsat numai semne, pentru că se poate uita şi ceea ce se vede. Ne-a lăsat o Hrană, şi este greu de uitat un gust. Ne-a lăsat o Pâine în care este el, viu şi adevărat, cu tot gustul iubirii sale. Primindu-l putem spune: "Este Domnul, îşi aminteşte de mine!". De aceea Isus ne-a cerut: "Faceţi aceasta în amintirea mea" (1Cor 11,24). Faceţi: Euharistia nu este o simplă amintire, este un fapt: este Paştele Domnului care retrăieşte prin noi. La Liturghie, moartea şi învierea lui Isus sunt în faţa noastră. Faceţi aceasta în amintirea mea: reuniţi-vă şi ca o comunitate, ca un popor, ca o familie, celebraţi Euharistia pentru a vă aminti de mine! Nu putem face altfel, este memorialul lui Dumnezeu. Şi vindecă amintirea noastră rănită.

Vindecă înainte de toate amintirea noastră orfană. Noi trăim o epocă de stare de orfani. Vindecă amintirea orfană. Atâţia au amintirea marcată de lipse de afect şi de dezamăgiri usturătoare, primite de la cei care ar fi trebuit să dea iubire şi, în schimb, au făcut inima orfană. S-ar vrea să se întoarcă înapoi şi să se schimbe trecutul, dar nu se poate. Însă Dumnezeu poate să vindece aceste răni, punând în amintirea noastră o iubire mai mare: a sa. Euharistia ne aduce iubirea fidelă a Tatălui, care vindecă starea noastră de orfani. Ne dă iubirea lui Isus, care a transformat un mormânt din punct de sosire în punct de plecare, şi în acelaşi mod poate să răstoarne vieţile noastre. Ne insuflă iubirea Duhului Sfânt, care mângâie, pentru că nu ne lasă singuri niciodată, şi vindecă rănile.

Cu Euharistia, Domnul vindecă şi amintirea noastră negativă, acea negativitate care vine de atâtea ori în inima noastră. Domnul vindecă această amintire negativă, care aduce mereu la suprafaţă lucrurile care nu merg şi ne lasă în cap ideea tristă că nu suntem buni de nimic, că facem numai greşeli, că suntem "greşiţi". Isus vine să ne spună că nu este aşa. El este bucuros să devină intimul nostru şi, de fiecare dată când îl primim, ne aminteşte că suntem preţioşi: suntem invitaţii aşteptaţi la ospăţul său, comesenii pe care-i doreşte. Şi nu numai pentru că el este generos, ci pentru că este cu adevărat îndrăgostit de noi: vede şi iubeşte ceea ce este frumos şi ceea ce este bun în noi. Domnul ştie că răul şi păcatul nu sunt identitatea noastră; sunt boli, infecţii. Şi vine ca să le vindece cu Euharistia, care conţine anticorpii pentru amintirea noastră bolnavă de negativitate. Cu Isus putem să ne imunizăm de tristeţe. vom avea mereu în faţa ochilor căderile noastre, trudele, problemele de acasă şi de la locul de muncă, visele nerealizate. Însă greutatea lor nu ne va strivi pentru că, mai în profunzime, este Isus care ne încurajează cu iubirea sa. Iată forţa Euharistiei, care ne transformă în purtători de Dumnezeu: purtători de bucurie, nu de negativitate. Putem să ne întrebăm, noi care mergem la Liturghie, ce anume ducem lumii? Tristeţile noastre, amărăciunile noastre sau bucuria Domnului? Primim Împărtăşania şi apoi mergem înainte ca să ne plângem, să criticăm şi să ne văicărim? Însă asta nu îmbunătăţeşte nimic, în timp ce bucuria Domnului schimbă viaţa.

În sfârşit, Euharistia vindecă amintirea noastră închisă. Rănile pe care le ţinem înăuntru nu creează probleme numai nouă, ci şi celorlalţi. Ne fac fricoşi şi suspicioşi: la început închişi, iar după aceea cinici şi indiferenţi. Ne fac să reacţionăm faţă de ceilalţi cu dezlipire şi aroganţă, înşelându-ne că în acest mod putem controla situaţiile. Însă este o înşelare: numai iubirea vindecă la rădăcină frica şi eliberează de închiderile care încarcerează. Aşa face Isus, venindu-ne în întâmpinare cu duioşie, în fragilitatea dezarmantă a ostiei; aşa face Isus, pâine frântă, pentru a strica găocile egoismelor noastre; aşa face Isus, care se dăruieşte pentru a ne spune că, numai deschizându-ne, ne eliberăm de blocările interioare, de paraliziile inimii. Domnul, oferindu-ni-se simplu ca pâinea, ne invită şi să nu irosim viaţa urmărind mii de lucruri inutile care creează dependenţe şi lasă golul înăuntru. Euharistia stinge în noi foamea de lucruri şi aprinde dorinţa de a sluji. Ne ridică din sedentarismul nostru comod, ne aminteşte că nu suntem numai guri de săturat, ci suntem şi mâinile sale pentru a-l sătura pe aproapele. Este urgent acum să ne îngrijim de cel căruia îi este foame de hrană şi demnitate, de cel care nu munceşte şi cu greu merge înainte. Şi să facem asta în mod concret, aşa cum este concretă Pâinea pe care ne-o dă Isus. Este nevoie de o apropiere reală, este nevoie de adevărate lanţuri de solidaritate. Isus în Euharistie se apropie de noi: să nu-l lăsăm singur pe cel care este aproape de noi!

Iubiţi fraţi şi surori, să continuăm să celebrăm memorialul care vindecă amintirea noastră - să ne amintim: a vindeca amintirea, amintirea este amintirea inimii -, acest memorial este Liturghia. Este comoara de pus pe primul loc în Biserică şi în viaţă. Şi în acelaşi timp să redescoperim adoraţia, care continuă în noi lucrarea Liturghiei. Ne face bine, ne vindecă înăuntru. Mai ales acum, avem nevoie de asta cu adevărat.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 560.