Omilia Papei în duminica Rusaliilor (31 mai 2020)

"Există diferite daruri, dar este acelaşi Duh" (1Cor 12,4). Aşa le scrie corintenilor apostolul Paul. Şi continuă: "Sunt diferite slujiri, dar este acelaşi Domn. Sunt diferite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu" (v. 5-6). Diferite şi acelaşi: sfântul Paul insistă să pună împreună două cuvinte care par să se opună. Vrea să ne spună că Duhul Sfânt este acel acelaşi care pune împreună pe cei diferiţi; şi că Biserica s-a născut astfel: noi, diferiţi, uniţi de Duhul Sfânt.

Aşadar să mergem la începutul Bisericii, la ziua de Rusalii. Să-i privim pe apostoli: între ei sunt oameni simpli, obişnuiţi să trăiască din munca propriilor mâini, cum sunt pescarii, şi este Matei, care a fost un instruit perceptor de taxe. Există provenienţe şi contexte sociale diferite, nume ebraice şi nume greceşti, caractere blânde şi altele focoase, viziuni şi sensibilităţi diferite. Toţi erau diferiţi. Isus nu i-a schimbat, nu i-a uniformizat făcând din ei nişte modele în serie. Nu. A lăsat diversităţile lor şi acum îi uneşte ungându-i cu Duh Sfânt. Unirea - unirea lor care sunt diferiţi - vine cu ungerea. La Rusalii apostolii înţeleg forţa unificatoare a Duhului. O văd cu ochii lor când toţi, deşi vorbesc limbi diferite, formează un singur popor: poporul lui Dumnezeu, plăsmuit de Duhul, care ţese unitatea cu diversităţile noastre, care dă armonie pentru că în Duh este armonie. El este armonia.

Să venim la noi, Biserica de astăzi. Putem să ne întrebăm: "Ce anume ne uneşte, pe ce anume se întemeiază unitatea noastră?". Şi între noi există diversităţi, de exemplu de opinii, de alegeri, de sensibilităţi. Însă ispita este mereu aceea de a apăra cu sabia scoasă propriile idei, crezându-le bune pentru toţi, şi fiind de acord numai cu acela care gândeşte ca noi. Şi aceasta este o ispită urâtă care dezbină. Însă aceasta este o credinţă după imaginea noastră, nu este ceea ce vrea Duhul. Aşadar s-ar putea crede că ceea ce ne uneşte sunt aceleaşi lucruri în care credem şi aceleaşi comportamente pe care le practicăm. Dar este mult mai mult: principiul nostru de unitate este Duhul Sfânt. El ne aminteşte că înainte de toate suntem fii iubiţi ai lui Dumnezeu; toţi egali, în asta, şi toţi diferiţi. Duhul vine la noi, cu toate diversităţile şi mizeriile noastre, pentru a ne spune că avem un singur Domn, pe Isus, un singur Tată, şi că pentru aceasta suntem fraţi şi surori! Să repornim de aici, să privim Biserica aşa cum face Duhul, nu cum face lumea. Lumea ne vede de dreapta şi de stânga, cu această ideologie, cu cealaltă; Duhul ne vede ai Tatălui şi ai lui Isus. Lumea vede conservatori şi progresişti; Duhul vede fii ai lui Dumnezeu. Privirea lumească vede structuri pe care să le facă mai eficiente; privirea spirituală vede fraţi şi surori cerşetori de milostivire. Duhul ne iubeşte şi cunoaşte locul fiecăruia în toate: pentru El nu suntem coriandrii purtaţi de vânt, ci pietricele de neînlocuit ale mozaicului său.

Să ne întoarcem la ziua de Rusalii şi să descoperim prima lucrare a Bisericii: vestirea. Şi totuşi vedem că apostolii nu pregătesc o strategie; când erau închişi acolo, în cenacol, nu făceau strategia, nu, nu pregăteau un plan pastoral. Ar fi putut să subîmpartă oamenii în grupuri în funcţie de diferitele popoare, să vorbească mai întâi celor de aproape şi după aceea celor de departe, totul ordonat... Ar fi putut şi să aştepte un pic pentru a vesti şi între timp să aprofundeze învăţăturile lui Isus, pentru a evita riscuri... Nu. Duhul nu vrea ca amintirea Învăţătorului să fie cultivată în grupuri închise, în cenacole unde se prinde gust de "a face cuibul". Şi aceasta este o boală urâtă care poate să vină la Biserică: Biserica nu comunitate, nu familie, nu mamă, ci cuib. El deschide, relansează, împinge dincolo de ceea ce este deja spus şi de ceea ce este deja făcut, El împinge dincolo de ţarcurile unei credinţe timide şi prevăzătoare. În lume, fără o ordine compactă şi o strategie calculată se eşuează. În schimb, în Biserică, Duhul garantează unitatea celui care vesteşte. Şi apostolii merg: nepregătiţi, intră în joc, ies. O singură dorinţă îi animă: să dăruiască ceea ce au primit. Este frumos acel început al Primei Scrisori a lui Ioan: "Ceea ce noi am primit şi am văzut, vă dăm vouă" (cf. 1,3).

Ajungem în sfârşit să înţelegem care este secretul unităţii, secretul Duhului. Secretul unităţii în Biserică, secretul Duhului este darul. Pentru că El este dar, trăieşte dăruindu-se şi în acest mod ne ţine împreună, făcându-ne părtaşi tot de acest dar. Este important să credem că Dumnezeu este dar, care nu se comportă luând, ci dăruind. De ce este important? Pentru că de modul în care îl înţelegem pe Dumnezeu depinde modul nostru de a fi credincioşi. Dacă avem în minte un Dumnezeu care ia, care se impune, şi noi vom vrea să luăm şi să ne impunem: să ocupăm spaţii, să reclamăm relevanţă, să căutăm putere. Însă dacă-l avem în inimă pe Dumnezeu care este dar, totul se schimbă. Dacă ne dăm seama că ceea ce suntem este dar al său, dar gratuit şi nemeritat, atunci şi noi vom vrea să facem din viaţa însăşi un dar. Şi iubind cu umilinţă, slujind gratuit şi cu bucurie, vom oferi lumii adevărata imagine a lui Dumnezeu. Duhul, amintire vie a Bisericii, ne aminteşte că suntem născuţi dintr-un dar şi creştem dăruindu-ne; nu păstrându-ne, ci dăruindu-ne.

Iubiţi fraţi şi surori, să ne privim înăuntru şi să ne întrebăm ce anume ne împiedică în a ne dărui. Există, să spunem, trei duşmani ai darului, principalii: trei, mereu ascunşi la uşa inimii: narcisismul, victimizarea şi pesimismul. Narcisismul ne face să ne idolatrizăm pe noi înşine, să ne complăcem numai cu propriile câştiguri. Narcisistul se gândeşte: "Viaţa este frumoasă şi eu câştig". Şi astfel ajunge să spună: "De ce ar trebui să mă dăruiesc altora?". În această pandemie, cât de rău face narcisismul, concentrarea asupra propriilor nevoi, indiferenţi faţă de nevoile altora, neacceptarea propriilor fragilităţi şi a propriilor greşeli. Dar şi al doilea duşman, victimizarea, este periculos. Cel care se victimizează se plânge în fiecare zi de aproapele: "Nimeni nu mă înţelege, nimeni nu mă ajută, nimeni nu mă iubeşte, toţi au ceva cu mine!". De câte ori am auzit aceste plângeri! Şi inima sa se închide, în timp ce se întreabă: "De ce alţii nu mi se dăruiesc mie?". În drama pe care o trăim, cât de urâtă este victimizarea! A crede că nimeni nu ne înţelege şi nu simte ceea ce simţim noi. Aceasta este victimizarea. În sfârşit este pesimismul. Aici litania zilnică este: "Nu merge bine nimic, societatea, politica, Biserica...". Pesimistul se ia de lume, dar rămâne inert şi se gândeşte: "Între timp la ce foloseşte a dărui? Este inutil". Or, în marele efort de a reîncepe, cât de dăunător este pesimismul, a vedea totul negru, a repeta că nimic nu va mai fi ca înainte! Gândind aşa, ceea ce în mod sigur nu va fi este speranţa. În aceşti trei - idolul narcisist al oglinzii, dumnezeul-oglindă; dumnezeul-plângere: "eu mă simt persoană în plângeri"; şi dumnezeul-negativitate: "totul este negru, totul este întunecat" - ne aflăm în lipsa speranţei şi avem nevoie să apreciem darul vieţii, darul care este fiecare dintre noi. De aceea avem nevoie de Duhul Sfânt, dar al lui Dumnezeu care ne vindecă de narcisism, de victimizare şi de pesimism, ne vindecă de oglindă, de plângeri şi de întuneric.

Fraţi şi surori, să-l rugăm: Duhule Sfânt, amintire a lui Dumnezeu, reînsufleţeşte în noi amintirea darului primit! Eliberează-ne de paraliziile egoismului şi aprinde în noi dorinţa de a sluji, de a face binele! Pentru că mai rău decât această criză, este numai drama de a o irosi, închizându-ne în noi înşine. Vino, Duhule Sfânt: Tu care eşti armonie, fă-ne constructori de unitate; Tu care te dăruieşti mereu, dă-ne curajul de a ieşi din noi înşine, de a ne iubi şi a ne ajuta, pentru a deveni o unică familie! Amin.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 637.