Cei 93 de ani ai lui Benedict al XVI-lea. Părintele Lombardi: "Prea slăbit fizic pentru a fi papă"

De Giacomo Galeazzi

"Niciodată nu i-a părut rău de renunţarea la papalitate. Era conştient că nu mai avea forţele fizice pentru a lua decizii şi pentru a continua în funcţia sa", afirmă părintele Federico Lombardi în ziua de în care pontiful coborât de pe tron împlineşte 93 de ani. "Reflecţiile sale despre Europa sunt de actualitate stringentă", afirmă preşedintele Fundaţiei vaticane Joseph Ratzinger - Benedict al XVI-lea, care timp de mulţi ani a condus Radio Vatican şi Sala de Presă a Sfântului Scaun.

Cum se simte papa emerit?

În el fragilitatea fizică înaintează cu vârsta fără a face să dispară strălucirea intelectuală. Deja se vedea bine la sfârşitul pontificatului său. În marile ceremonii din bazilica "Sfântul Petru" a început să folosească platoul mobil folosit în ultimele faze de Ioan Paul al II-lea. Forţele sale nu mai erau la înălţimea de a-l face să înfrunte procesele decizionale, reuniunile şi obligaţiile cerute de conducerea Bisericii universale, mai ales în ceea ce privea proiectele de călătorii internaţionale. Nu era o slăbire a capacităţilor intelectuale, ci luciditatea de a vedea lucrurile în perspectiva reală. Cel care este slab fizic are mai puţine forţe pentru a lua decizii. O situaţie legată de o slăbire treptată, nu de caracter intelectual ci de forţe indispensabile de a întreprinde iniţiative. Consideraţia sa a fost una obiectivă a dispariţiei energiilor fizice necesare de a desfăşura un rol exigent şi angajant ca acela al unui papă.

Astăzi pandemia pare să împingă Uniunea Europeană spre dezagregare, care este lecţia lui Benedict al XVI-lea pentru "bătrânul continent"?

Amintesc îndeosebi discursurile sale în timpul călătoriei apostolice din 2009 în Republica Cehă. Se celebrau douăzeci de ani de la revoluţia de catifea şi de la căderea Zidului din Berlin. Joseph Ratzinger a vorbit despre Europa mai mult ca despre o casă, decât despre o organizaţie de state sau un ansamblu de interese. Termenul "casă" exprimă bine sensul construcţiei comunitare. Din cuvintele papei reieşea o conotaţie europeană foarte intensă, mai ales în referinţele la bogăţia culturii care se inspirau din observarea frumuseţii monumentelor din Praga ca indicaţie a dimensiunii transcendente a sufletului uman. O perspectivă mai utilă ca oricând astăzi pentru a privi în jurul nostru şi a edifica lumea noastră tocmai ca o casă întemeiată pe rădăcini spirituale profunde şi nu numai pe fundamente materiale.

În viaţa lungă a lui Joseph Ratzinger unde trebuie căutat momentul fundamental?

La Conciliul al II-lea din Vatican, din 1962 până în 1965, orizontul său a devenit universal. Înainte de acel timp era tânărul şi foarte strălucitul briliant al teologiei, însă studiile sale şi experienţa sa erau circumscrise Bisericii şi universităţilor germane. La Conciliu are loc întâlnirea cu marii teologi din acea vreme precum Yves Congar şi Henri de Lubac. În acei ani de muncă la Roma se maturizează şi se universalizează gândirea sa şi experienţa sa de Biserică. La Conciliu a avut loc ace decisiv pas înainte în viaţa sa care s-a păstrat fie în reflecţia teologică fie în expansiunea treptată a responsabilităţilor sale mai întâi ca arhiepiscop şi cardinal în Germania şi după aceea ca prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei din Vatican şi în sfârşit ca pontif. O aprofundare şi o creştere progresivă care au avut tocmai în Conciliu originea lor.

Din ce s-a născut răsunătoarea renunţare la papalitate?

Dintr-o libertate responsabilă care ştie să privească la propriile îndatoriri şi la propria responsabilitate în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii. Actul renunţării a fost un act caracteristic al conştiinţei sale. S-a dovedit mereu pe deplin conştient de o vocaţie primită de la Dumnezeu şi exercitată în chemarea la a-i sluji pe ceilalţi. A fost un gest total străin de constrângeri.

S-a vorbit despre condiţionări externe...

Am considerat mereu nefundate şi nejustificate tentativele de a interpreta renunţarea lui Benedict al XVI-lea drept consecinţa presiunilor, descurajării sau dezamăgirii. În mod semnificativ renunţarea papei pentru a fi validă trebuie să aibă o caracteristică: trebuie să fie liberă. Şi decizia lui Joseph Ratzinger trebuie atribuită exclusiv capacităţii sale de a vedea cu mare luciditate şi profund simţ de responsabilitate disproporţia crescândă între propriile forţe şi îndatoririle comportate de misiunea de pontif. O alegere de libertate şi responsabilitate de care niciodată nu i-a părut rău.

Dumneavoastră de mulţi ani sunteţi colaboratorul şi prietenul său apropiat. Cine este cu adevărat Joseph Ratzinger?

Este absolut lipsit de motivaţii şi interese personale de calcul, de imagine, de putere, de carieră. Este realmente o persoană foarte integră. În fond toţi ne-am gândit că unul din motivele care au dus la alegerea sa la scaunul lui Petru a fost tocmai faptul că este mai presus de părţi. Nimeni nu credea despre el că ar fi unul care calculează sau că ar vrea să devină papă. Erau cunoscute peste tot capacităţile sale morale şi intelectuale. Imaginea pe care o găsesc mai adecvată este aceea a unei sinteze extraordinare de gândire şi spiritualitate. În omiliile sale m-a impresionat îndeosebi prezentarea misterului creştin şi a credinţei noastre drept ceva fascinant şi un răspuns la întrebările cele mai profunde ale omului. Şi se vede că este un răspuns în care Joseph Ratzinger este totalmente implicat. Învăţătura sa se naşte dintr-o viaţă trăită cu o cultură foarte profundă şi cu o lumină interioară în mod limpede spirituală.

De ce a eşuat orice clasificare a sa printre conservatori sau progresişti?

Persoanele cu adevărat profunde şi libere caută adevărul şi nu pot să fie închise în poziţii preconstituite. Este tema libertăţii care este strâns legată de căutarea adevărului. "Adevărul vă va elibera", spune Evanghelia.

(După Vatican Insider, 16 aprilie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2307.