Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 

Episcopul cu crucea de plumb, Ioan Duma: om al suferinței și al compasiunii

Ne apropiem de sărbătoarea Paștelui, care nu va fi presărată cu multe decorațiuni și tradiții ca în anii precedenți, dar trebuie să trezească în noi aceeași credință în Cristos cel înviat pentru mântuirea tuturor oamenilor. Această speranță în învierea noastră trebuie să ne motiveze a trăi viața de zi cu zi cu mult entuziasm și bucurie, chiar dacă uneori trecem prin momente de încercare și descurajare. Pentru a ne determina la o asemenea angajare, căutăm exemple care să ne motiveze și să ne ajute a-i încuraja pe semenii noștri. Un astfel de exemplu poate fi cunoscutul episcop, originar din Valea Mare (Bacău), Ioan Duma.

În rândurile care urmează voi sintetiza câteva aspecte din viața acestui preot care a cunoscut multe valuri de încercări, umiliri, persecuții și suferințe sufletești, dar le-a depășit rând pe rând cu multă credință în Dumnezeu, cu o inteligență umană sclipitoare și cu un spirit impresionant de solidaritate și compasiune față de cei aflați în varii nevoi. Chiar și pentru întocmirea acestor pagini am răsfoit multe pagini de arhivă: dosare din arhivele bisericești și peste 1.600 de file din dosarele de anchetă, din cele penale, din dosarul de domiciliu obligatoriu și din dosarele de urmărire informativă. Din ampla documentare, vă prezint câteva aspecte, care sper să fie tuturor credincioșilor o motivantă hrană spirituală și intelectuală spre întărirea credinței, consolidarea speranței în vremuri mai bune și motivarea în a face cât mai multe și utile fapte bune.

Seminarist sanitar în slujba bolnavilor de tifos

Născut la 5 noiembrie 1896, în satul Valea Mare, tânărul Ianoș a intrat în Seminarul din Hălăucești, în anul 1914, cu dorința de a deveni preot franciscan și a-și mântui sufletul. Entuziasmul său și al colegilor, de a se forma uman, intelectual și spiritual, a fost oprit brusc de intrarea României în Primul Război Mondial, închiderea seminariilor și trimiterea seminariștilor pe front. Alături de ceilalți seminariști, Ioan Duma a fost încorporat într-o companie sanitare, cu gradul de sergent, și a fost repartizat pe lângă spitalele militare și civile din zona Iași.

Ce durere, câtă suferință!? Să stai departe de familie și de prieteni, să-ți fie oprit drumul spre Preoție, să vezi în fiecare zi oameni răniți sau bolnavi de tifos exantematic, numit și tifosul epidemic sau tifosul de război. Aceasta a fost o boală infecțioasă acută, contagioasă și epidemică, transmisă de la om la om prin intermediul păduchelui. Seminaristul Duma a activat în acel focar de lângă Iași, unde în iarna anului 1917 și primăvara anului următor s-au înregistrat peste 750.000 de cazuri de îmbolnăviri, cu 125.000 decese. Printre aceștia au fost preoți, seminariști, persoane consacrate și mulți laici catolici, dintre care unii erau cunoscuți ai studentului sanitar Ioan Duma.

Atât autoritățile române, cât și superiorii bisericești ai seminariștilor au elogiat devotamentul seminariștilor, dovedit în îngrijirea bolnavilor din spitalele militare, cu atât mai mult cu cât seminariștii au fost expuși la atâtea pericole, precum bolile și epidemiile. În toiul tifosului exantematic, seminariștii catolici din Iași au fost repartizați la Spitalul "Galata" pentru îngrijirea celor care sufereau de această grozavă boală. Devotamentul, jertfa, abnegația, uitarea de sine cu care acești tineri își împlineau datoria, în mijlocul celei mai mari primejdii de molipsire, au stors admirația și iubirea obștească, întărită prin decorațiuni din partea regelui Ferdinand.

Preot zelos în slujba seminariștilor, fraților și credincioșilor

După terminarea războiului, împreună cu colegii Anton Tălmăcel, Ioan Ladan și Egidiu Vidoni, Ioan Duma face profesiunea religioasă la Hălăucești în ziua de 4 octombrie 1919, devenind călugăr franciscan. Este trimis apoi să-și continue studiile la Assisi și la Roma, la Institutul "Seraphicum", unde a fost sfințit preot în ziua de 22 iunie 1924. Întors în țară, a activat câteva luni ca preot vicar la Săbăoani, apoi a fost numit profesor și director la Seminarul Franciscan din Hălăucești (30 septembrie 1925 - 10 februarie 1928), după care a fost numit vicar (la 10 februarie 1928) și paroh (la 4 august 1930) la Galați, unde a rămas până în anul 1949, când a fost arestat. De ce?

Ce misiuni nobile, dar încărcate de responsabilitate și... urmărire din partea comuniștilor! Fratele și părintele "Ionel", așa cum îl strigau colegii și unii credincioși, a notat în jurnalul său personal ceea ce considera că era cel mai important din slujirea preoțească: sfânta Liturghie zilnică și programul spiritual. Documentele și manuscrisele păstrate în Arhiva O.F.M.Conv. din Moldova demonstrează seriozitatea și conștiinciozitatea cu care își îndeplinea misiunile încredințate. Din însemnările sale, confrații au reținut aceste cuvinte deosebite, ca un fel de decalog al seriozității și al ascezei spirituale: "Să ne convingem că trebuie să devenim sfinți cu orice preț". În demersurile sale, părintele Ioan scria mereu despre credință și libertate, apărarea celor nevinovați și ajutorarea celor săraci și nevoiași. Așa cum scria un alt preot originar din Valea Mare, pr. Ioan Gherghina, "părintele Duma, în Cel de-al Doilea Război Mondial, nu s-a refugiat din calea rușilor, ci a rămas pe loc, neclintit la datorie, fiind singura autoritate publică din oraș, care a trebuit să predea orașul Galați, nu de bunăvoie, ci silit, fapt pentru care a fost respectat în mod deosebit". Iată o altă mărturie a curajului de a nu abandona turma în momentele de încercare!

În perioada de după preluarea puterii de către regimul comunist și legile împotriva Bisericii (august 1948), problema clerului a devenit foarte stringentă atât pentru Dieceza de Iași cât și pentru întreaga Biserică Catolică din România. De aceea, unii episcopi au propus ca unii dintre preoții vrednici să fie consacrați episcopi în clandestinitate, beneficiind de favoruri speciale din partea papei Pius al XII-lea, prin mijlocirea nunțiului apostolic de la București. Unul dintre acești episcopi a fost părintele Ioan Duma.

Episcop fără dieceză, dar condamnat și persecutat

Fiind desemnat de mai mulți preoți, parohul Ioan Duma a fost numit de papa Pius al XII-lea episcop titular de Iuliopolis, pentru Dieceza de Iași, la 16 noiembrie 1948. A fost consacrat episcop în ziua de 8 decembrie 1948, în capela Nunțiaturii Apostolice din București, de către nunțiul apostolic Patrick Gerald O`Hara. Consacrarea a fost secretă și fără asentimentul Guvernului Român, de aceea nu a fost recunoscută public și nici nu a figurat în statisticile oficiale. În omilia de la Liturghia consacrării, nunțiul O'Hara i-a spus că nu-i pune la gât "o cruce de aur, ci o cruce foarte grea, de plumb".

Episcop cu o cruce... de plumb, ce misiune?! Crucea pectorală și inelul de episcop au fost păstrate de părintele Gheorghe Patrașcu, superior al fraților franciscani în clandestinitate. Acesta i-a încredințat episcopului Duma misiunea de a fi comisar general al Ordinului Franciscan, misiune pe care trebuia să o îndeplinească nu doar în Moldova, ci și în comunități din Transilvania. Trebuia să acționeze clandestin, cu riscul vieții, căci Ordinul a fost scos în afara legii. De asemenea, a fost activ în problema rezistenței anticomuniste prin credință, având diferite întâlniri cu nunțiul O'Hara, cu episcopii Alexandru Theodor Cisar și Anton Durcovici, precum și cu mulți clerici urmăriți de Securitate.

Oare cum a trăit episcopul Duma acest joc de urmărire? Prima etapă de urmărirea s-a încheiat la 22 septembrie 1951, când episcopul a fost arestat, judecat de Tribunalul Militar din Timișoara și condamnat, prin Sentința nr. 80/1951, pentru delictul de "spionaj în favoarea Vaticanului" la 25 de ani de închisoare. În urma unor intervenții, i s-a redus pedeapsa la patru ani, pe care îi execută în închisorile din Arad, Popa Șapcă, Jilava și Sighet. Preot fără Liturghie, păstor fără turmă, călugăr fără mănăstire, episcop fără misiune... În loc să viziteze biserici și să-i încurajeze pe credincioși, episcopul cu crucea de plumb a vizitat șase închisori și i-a încurajat pe mulți deținuți, preoți și laici. Câtă durere sufletească, câtă umilire! Așa cum scria după eliberare, a trăit acei ani de încercare "pentru ispășirea păcatelor mele, timp de patru ani, de la 22 septembrie 1951 până la 23 septembrie 1955, în care timp, ajutat de harul divin și de Inima Neprihănită a Mariei, fidem servavi...". A slujit așadar ca un slujitor fidel în Biserica întemnițată, nu și-a pierdut speranța în vremuri mai bune și în zile de libertate, în care să-și poată exercita misiunea de episcop.

La expirarea pedepsei, la 23 septembrie 1955, i-a fost fixat "domiciliul obligatoriu" la Iași, pentru 36 de luni, fiind supravegheat permanent de către autoritățile comuniste. A urmat o altă urmărire pentru "activitate dușmănoasă ca episcop clandestin și superior al franciscanilor". La 7 octombrie 1955, episcopul Duma a fost numit preot la catedrala din Iași, un moment de bucurie extremă pentru că "pot celebra sfânta Liturghie în fiecare zi, ceea ce n-am putut face timp de patru ani, cât am fost închis...". În sfârșit, a ajuns la scaunul episcopal!

Intuind mersul timpurilor și persecuția Bisericii Catolice, episcopul Duma și-a ales ca motto al slujirii sale cuvintele "Per crucem ad lucem" (Prin cruce la lumină). După crucea și suferințele din închisorile comuniste, "episcopul de Iași" nu a putut descoperi lumina libertății și bucuria slujirii pastorale. Nu a putut să îndeplinească această slujire, căci nu a fost acceptat ca ierarh și a fost mereu persecutat. Totuși, a putut povesti și scrie despre "suferințele pe care le-a îndurat în cei patru ani de detenție și modul în care a fost maltratat de către gardieni și securiști". Episcopul Duma era conștient că de la dictatura marxistă, ostilă oricărei forme de religie, nu putea să se aștepte decât la suferințe și nedreptăți de tot felul.

Persecuțiile și suferințele îndurate nu l-au împiedicat pe episcopul Duma să trăiască bucuros fiecare moment în care putea fi alături de credincioși. Deși avea domiciliul forțat în palatul episcopal din Iași, reușea să facă puțin apostolat între tinerii studenți, precum și alte servicii religioase. Ostilitatea față de "indicațiile prețioase" ale Securității avea să-i aducă o nouă "ordonanță de urgență". La 25 octombrie 1956, sub escorta miliției și a ministrului Cultelor, a fost dus în exil tocmai în Dobrogea, unde i-a fost stabilit domiciliu obligatoriu în satul Mihail Kogălniceanu, din județul Constanța.

Obligat să stea în casă, timp de 25 de ani, dar cu o activitate extraordinară...

Deși a fost numit paroh al acestei mici comunități, activitatea de urmărire din partea Securității a continuat, fiind uneori acuzat și pedepsit "că a ieșit din casă". De exemplu, în anul 1958 a fost anchetat pe motiv că s-a deplasat la Valea Mare pentru a participa la înmormântarea mamei sale. Nu putea completa o declarație, ca în zilele acestea, de aceea Securitatea din Constanța i-a confiscat arhiva personală pe care o deținea la Parohia Mihail Kogălniceanu și a fost anchetat pentru scrisorile ostile regimului comunist. Au urmat alte dosare de anchetă și urmărire...

Urmărirea continuă, suferința crește, dar se intensifică slujirea semenilor! Obligația de "a sta în casa" de la Mihail Kogălniceanu s-a încheiat în ziua de 15 aprilie 1959, dar a urmat o altă urmărire, mult mai lungă și tot cu domiciliu obligatoriu, în orașul Târgu Jiu, unde a slujit până în ziua de 1 iunie 1981, când s-a pensionat pentru limită de vârstă.

Încă 22 de ani de "stat în casă"! Noi suntem deja plictisiți după câteva zile, dar episcopul Duma a acceptat și această încercare cu multă resemnare, fiind conștient că poate sluji comunitatea mică de acolo, dar și pe atâția semeni. Dosarele de urmărire ne prezintă sute de fapte bune pe care episcopul le-a făcut, dintre care sintetizăm câteva: numeroase situații în care a ajutat familii nevoiașe din Valea Mare și din alte localități; trimitere de bani și intenții către preoți care slujeau în clandestinitate; susținere spirituală prin rugăciuni și sfaturi față de unii preoți și seminariști; o atenție deosebită față de unii preoți aflați în situații de boală sau tensiuni spirituale; intervenții la Vatican pentru lămurirea unor chestiuni de administrație în Dieceza de Iași; scrisori în care își arăta durere că a fost consacrat episcop, dar îi lipsește turma; susținere prin rugăciuni și sfaturi duhovnicești a unor persoane consacrate; având o corespondență bogată cu instituții bisericești de la Roma și Vatican, cerea unele adrese și referințe pentru preoți și călugărițe ce activau public sau clandestin în unele comunități din România; ajuta unii preoți dactilografiind la mașina de scris unele scrisori pe care le trimitea în numele lor la diferite instituții din țară și străinătate; a fost intermediar pentru unii clerici și laici în anumite probleme personale; i-a pus pe unii cetățeni români în legătură cu unele persoane și instituții din Italia, Israel, Austria și Germania pentru a obține invitații ca să poată vizita unele orașe; a făcut scrisori de recomandare pentru mulți preoți ca să poată vizita Vaticanul și să participe la audiențele papilor Paul al VI-lea și Ioan Paul al II-lea; a menținut o legătură strânsă cu mulți preoți și multe măicuțe din Biserica Ortodoxă, pe care i-a ajutat în varii domenii: financiar, prin procurarea de medicamente, relații, cărți etc.; a intervenit pentru a obține pentru unele biserici din Dieceza de Iași: stații de amplificare, cărți, icoane, statui, relicve etc.; a intervenit pentru mulți bolnavi la doctori din București și a cerut consultanță de la unii medici din străinătate etc. Ce activitate impresionantă, chiar stând în casă!

Avem așadar așa de multe de învățat de la episcopul Duma în aceste timpuri de încercare! Acest om, călugăr, preot și episcop ne-ar spune și nouă ceea ce a scris cândva: "Am fost în închisoare patru ani și mulți ani în libertate supravegheată; am învățat să am puține dorințe, iar pe acelea puține să le am pentru puțin timp". În anul 1971, episcopul Duma a primit un "bilet de voie ca să plece de acasă" timp de trei luni în Italia, ocazie cu care a fost primit în audiență de papa Paul al VI-lea. După aceste trei luni de libertate, la 24 octombrie 1971, s-a întors în Parohia Târgu Jiu, resemnat "să stea în casă" încă 10 ani, dar bucuros să împlinească voința lui Dumnezeu.

Pensionar și liber..., dar numai 45 de zile

Chiar dacă persecuția Securității a mai fost atât de presantă, din cauza vârstei și a bolilor de care suferea, episcopul Ioan Duma a slujit ca paroh la Târgu Jiu până în ziua de 1 iunie 1981, când s-a pensionat pentru limită de vârstă. A beneficiat de pensie doar 45 de zile, căci o boală fulgerătoare l-a dus în mormânt. A murit la 16 iulie 1981, la Târgu Jiu, dar a fost înmormântat după cinci zile în cavoul preoților din cimitirul satelor Valea Mare și Faraoani.

Ce concluzie putem trage din ultimii ani ai vieții episcopului Duma? Sunt folositoare de amintit cuvintele pe care le-a scris, la 23 octombrie 1974, în ultimul său testamentul spiritual: "Vreau să mor ca un adevărat franciscan, adică asemenea unui fiu al seraficului Părinte Francisc de Assisi, credincios supus Sanctității sale papa de la Roma și fiu credincios al Sfintei noastre Biserici Catolice". Așa cum se poate citi pe placa de sub crucea din cimitir, Ioan Duma a trăit mereu ceea ce a jurat în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi din anul 1919, fraternitatea franciscană: "Fr. Ioan-Maria Duma / ORD. MIN. CONV., / EPISCOP / NAS. 1896, DEC. 1981 / Să se odihnească în pace, în numele / Domnului nostru Isus Cristos, / Amin". În volumul "Liber mortuorum Valea Mare, 1975-1992", care se află în Arhiva Parohiei Valea Mare, este notat că episcopul Ioan Duma "a decedat la Târgu Jiu, la 16 iulie 1981, 85 de ani. Născut la Valea Mare, îngrijit cu sfintele taine, a fost înmormântat la 21 iulie 1981, celebrant fiind Mons. Petru Gherghel, ordinarius". Concis și clar!

Iată un grăitor exemplu de trăire a credinței și de slujire a Bisericii și a semenilor în situații grele, de epidemie și persecuție, de urmărire și îngrădire a libertății de exprimare și de mișcare. Important este să-i ceri lui Dumnezeu statornicie pentru îndeplinirea misiunii primite în Biserică și în societate, căci numai așa putem "să ne convingem că trebuie să devenim sfinți cu orice preț".

Pr. Alois Moraru


 

lecturi: 1746.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat