Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 

Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (V)

Un preot care lucrează în Italia a răspuns la întrebarea pe care am pus-o la începutul articolului anterior: "Ce fac slujitorii Bisericii în aceste zile de criză?" Astfel, aflăm că Biserica din Italia a oferit luni, 30 martie 2020, 3.000.000 de euro pentru a combate virusul invizibil, totalizând suma de 16.500.000 de euro. La acești bani se adaugă cele 30 de ventilatoare donate de către papa Francisc terapiei intensive din spitale, precum și alți 100.000 de euro donați de Suveranul Pontif. Sunt mai mult de 80 de preoți care au murit după ce au contractat boala doar administrând viaticul, deci slujindu-i pe care aflați în suferință. La aceste jertfe se adaugă faptele de caritate făcute de fiecare parohie și comunitate religioasă. De exemplu, parohia în care slujește acest preot ajută săptămânal cu alimente 70 de familii. Așadar, în Italia, Biserica nu s-a ascuns în catacombe, ci luptă în prima linie.

Clerici sanitari în prima linie împotriva epidemiei de tifos exantematic

În situații de criză și dificultate, zilele par mai lungi și ne permit desfășurarea unor activități limitate, dar nimeni nu trebuie să-și piardă speranța că vor sosi și altfel de zile. Mulți sunt aceia care așteaptă sfârșirea cu bine a acestor zile de încercare, care pot fi și zile de har și introspecție, dar nu trebuie să neglijăm truda unor semeni de-ai noștri care sunt în prima linie a luptei împotriva coronavirusului și desfășoară diferite servicii pentru a reduce consecințele nefaste ale acestei crize. Exemplele pe care le culegem din istoria catolicilor din Moldova au menirea de a ne informa și a ne arăta că au existat situații mult mai grave, în care implicarea unor preoți, persoane consacrate și laici a fost esențială în eradicarea sau diminuarea situațiilor grele care s-au abătut peste acest teritoriu al Moldovei.

În acest articol îmi propun să prezint câțiva preoți și seminariști care în anii 1916-1918 au fost în prima linie a luptei cotidiene de a-i îngriji pe răniții de pe frontul războiului sau pe cei contaminați de tifos exantematic, urmând ca într-un viitor articol să evidențiez slujirea desfășurată de unele călugărițe pe aceleași câmpuri de alinarea a suferinței celor aflați pe patul de suferință.

În articolul al treilea din această serie am prezentat viața, suferința și moartea a doi seminariști - "eroi ai datoriei", Carmil Iacob și Petru Baciu, dar am amintit și de preotul francez Artur Dennetiere, răpus de tifosul exantematic la Spitalul mobil "Galata" din Iași, la 3 martie 1917. Cei trei au fost înmormântați în aceeași criptă din parcela catolică a Cimitirului "Eternitatea" din Iași, dar după trei ani sicriul preotului lazarist a fost transferat în cavoul militar francez din același cimitir.

În anii studenției, plimbându-mă prin Cimitirul "Eternitatea" din Iași, am constatat că acest cavou a fost construit în anul 1920 și este împărțit în două părți, printr-un culoar, perimetru în care se pot număra 48 de nișe, pe care există doar 10 plăci cu nume. Deasupra cavoului se înalță un monument în formă de obelisc, șlefuit de sculptorul Salvador Scutari (1880-1932), împodobit de o placă de marmură pe care citim: "Aux Français morts en Roumanie en 1916-1918". În acest cavou au fost strămutate, în ianuarie 1921, din diferite cimitire și gropi din Moldova, trupurile militarilor și civililor francezi care și-au dat viața în anii Primului Război Mondial, cei mai mulți dintre ei fiind implicați în misiunile militară și medicală ale generalului Henri Berthelot. În ziua de 7 ianuarie 1921, a avut loc la Cimitirul "Eternitatea" o frumoasă ceremonie militară și religioasă, după ce generalul Petain, atașatul militar francez la București, a reușit să adune pe toți eroii francezi, căzuți pe pământul Moldovei, în mausoleul pus la dispoziție de Guvernul Român. Serviciul religios a fost prezidat de episcopul Alexandru Cisar, însoțit de preoții Mihai Robu, Anton Romila și Anton Gabor.

În cronica vremii n-a notat: "Toate sicriile eroilor erau deja așezate în mausoleu, afară de sicriul generalului Lafont, care era afară, acoperit de coroane, jerbe de flori și steagurile român și francez. După ceremonii se rostiră diferite cuvântări și la urmă generalul Petain încredințează trupurile acestor eroi definitiv orașului Iași. Primarul, în numele orașului își ia obligațiunea de a îngriji cu sfințenie de acest loc atât de scump românilor. În urmă, generalii și ofițerii înalți se întreceau în a duce sicriul în cavou. După aceea s-a mai făcut înăuntru un scurt serviciu, trupa a defilat înaintea delegațiunii franceze, a ofițerilor superiori și a celorlalți demnitari. La masa dată de Corpul IV, în onoarea trimișilor francezi, a luat parte și Î.P.S. Alexandru Cisar".

Ulterior, multe din rămășițele pământești din acest cavou au fost repatriate în Franța. De exemplu, în anul 1957, o delegație franceză a supraviețuitorilor acestor misiuni a făcut o vizită în România pentru a-și comemora familiarii răpuși de gloanțe sau de tifos.

Printre "eroii" îngropați în cavoul militar francez din Iași găsim câteva nume celebre: generalul Lafont; călugărul lazarist mort de tifos îngrijind bolnavii militari sau laici, părintele Artur Dennetiere; locotenenții Charles Caubet și Lucien Duval; medicii majori dr. Jean Pierre Clunet, eminet om de știință cu mare dragoste de oameni, și dr. Eugene Dufreche, decedat la Botoșani; adjutantul aviator Emile Loiseau, asasinat la Ismail de către doi soldați ruși; caporalul Gustave Delafoy, ucis de o grenadă în 1917; soldații Lecret, Siderine, Mahomet Marie Picard; călugărița Antoinette Roux, din Congregația Fiicelor Carității ale sfântului Vincențiu de Paul; domnișoarele Alphonsine Flipps și Marie Picard, infirmiere voluntare etc.

Părintele lazarist Artur Dennetiere era capelan al surorilor din Congregația "Fiicele Carității ale sfântului Vincențiu de Paul", care în anii Primului Război Mondial au desfășurat o intensă activitate de îngrijire a soldaților răniți pe front și a celor bolnavi de tifos exantematic. După cum ne prezintă documentele vremii, surorile au venit la Iași în toamna anului 1916 și au activat în Spitalul Militar Francez, amenajat la Vila "Greierul", iar preotul Dennetiere la Spitalul "Galata" de la marginea orașului Iași. În timpul acestei slujiri, părintele Dennetiere a contractat boala nemiloasă a tifosului exantematic și a murit în cea de-a treia zi a lunii mărțișor din anul 1917. După trei zile, Liturghia și Requiemul pentru părintele Dennetiere au avut loc în catedrala "Adormirea Maicii Domnului" din Iași, cu participarea autorităților militare și civile ale Statului Român. Avea doar 38 de ani.

La un an de la moartea părintelui Artur Dennetiere, la 29 martie 1918, arhiepiscopul de București, Raimund Netzhammer, a primit mai multe amănunte cu privire la moartea acestui preot. Informațiile au fost oferite de Maria Păcleanu, donatoarea terenului de construcție pentru așezământul călugărițelor Congregației "Sfântul Vincențiu de Paul" din București, care participase la înmormântarea sorei Pucci, fiică spirituală a preotului Artur Dennetiere. Acesta a fost înmormântat în Cimitirul "Eternitatea" din Iași, lângă mormintele seminariștilor-eroi Carmil Iacob și Petru Baciu. Preotul lazarist a activat la București în calitate de capelan și confesor al maicilor din Congregația "Sfântul Vincențiu de Paul", calitate în care se dovedise a fi un "om atât de destoinic și atât de potrivit", după cum îl caracteriza arhiepiscopul Raimund Netzhammer. În perioada august-octombrie 1916, preotul lazarist Artur Dennetiere a suplinit Parohia Cioplea, aflată la porțile Bucureștiului, rămasă vacantă o dată cu arestarea preotului Alois Gonska. Totodată, la 24 septembrie 1916, el a primit de la arhiepiscop misiunea de a se deplasa la bisericile din Pitești și Câmpulung Muscel, rămase la rândul lor fără parohi după arestarea acestora la 15 august 1916, în calitatea lor de cetățeni străini.

Fiind cooptat de Misiunea Militară Franceză pentru a face parte din detașamentul francez trimis în Moldova în timpul Primului Război Mondial, părintele Dennetiere ajunge la Iași după 15 octombrie 1916, cu misiunea de a asigura consilierea și sprijinirea călugărițelor franceze cooptate pentru asistența medicală a răniților și bolnavilor. Pe toată durata sa, misiunea franceză a fost condusă de generalul de divizie Henri Berthelot, care a asigurat simultan și rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României. Personalul misiunii a fost detașat pe lângă comandamentele române, până la nivel de comandament de divizie, și a fost împărțit în două secțiuni cu roluri distincte: Misiunea Aeronautică și Misiunea Serviciului Sanitar. Părintele Dennetiere a făcut parte din a doua secțiune, care a avut un rol deosebit pe timpul procesului de refacere și reorganizare a armatei române din prima parte a anului 1917. Misiunea Militară Franceză și-a încheiat activitatea după semnarea tratatului preliminar de pace de la Buftea, iar personalul a fost nevoit să părăsească România la 10 martie 1918. Părintele Dennetiere nu a mai ajuns la acest moment întrucât și-a încheiat misiunea pe acest pământ în ziua de 3 martie 1917.

Câteva luni după moartea părintelui Artur Dennetiere, administratorul apostolic Mons. Cipolloni scria superiorilor săi: "Viața la Iași și în Moldova este pe zi ce trece tot mai grea. Lucrurile devin tot mai împovărătoare. Nu se găsește practic nimic: haine, încălțăminte, lipsind toate cele necesare traiului. Vai de săraca lume! (...) Tifosul exantematic nu a dispărut, făcând din când în când noi victime. O dată cu iarna aceasta, boala se va răspândi tot mai mult, făcând multe victime, ca și anul trecut. Mortalitatea va fi enormă deoarece tifosul este favorizat de frig și de mizerie. Avem, așadar, o perspectivă deloc plăcută! În această vară, pe lângă tifosul exantematic, am avut parte și de o epidemie de febră tifoidă și de icter, boli care i-au afectat în aceeași măsură pe toți, inclusiv pe cei din clasele bogate".

Aceste epidemii vor face noi victime în rândul preoților și seminariștilor aflați în diferite lagăre din Moldova. Astfel, în anul 1917, alături de seminariștii Carmil Iacob și Petru Baciu, au mai murit: Mihai Bara - fost paroh de Giurgiu, mort în detenție la Huși, Ioan Huemer - seminarist și organist al catedralei "Sfântul Iosif" din București, decedat în localitatea Bunești, județul Fălciu.

Alături de seminariștii sanitari Carmil Iacob și Petru Baciu, au lucrat și alți clerici studenți, proveniți atât de la Seminarul diecezan "Sfântul Iosif" din Iași, cât și de la Seminarul Franciscan din Hălăucești. Conform uzanțelor, acești seminariști au fost încorporați în companii sanitare, cu gradul de sergent, fiind apoi repartizați pe lângă spitalele militare și civile, inclusiv la spitalul amenajat la Vila "Greierul" din zona Bucium, lângă Iași. Atât autoritățile române, cât și superiorii bisericești ai seminariștilor au elogiat devotamentul seminariștilor, dovedit în îngrijirea bolnavilor din spitalele militare, cu atât mai mult cu cât seminariștii au fost expuși la atâtea pericole, precum bolile și epidemiile. În toiul tifosului exantematic, seminariștii catolici din Iași au fost repartizați la Spitalul "Galata" pentru îngrijirea celor care sufereau de această grozavă boală. Devotamentul, jertfa, abnegația, uitarea de sine cu care acești tineri își împlineau datoria, în mijlocul celei mai mari primejdii de molipsire, au stors admirația și iubirea obștească, întărită prin decorațiuni regale.

Căutând prin arhive și în notele necrologice scrise de preoții Iosif Gabor și Iosif Simon, am reperat câțiva seminariști care au activat ca sanitari în anii 1916-1918, unii dintre ei îmbolnăvindu-se de tifos exantematic, dar au reușit să învingă boala, rămânând cu anumite și grave probleme de sănătate.

Chiar dacă nu erau mulți seminariști, autoritățile de stat au impus încetarea cursurilor atât la "Școala de Dascăli" cât și la "Seminarul Franciscan" din Hălăucești, tinerii fiind înrolați în rândul cadrelor sanitare ale armatei române. Aceste școli au primit autorizația de funcționare, în ziua de 1 iulie 1900, din partea Guvernului Român, dar ele și-au început activitatea în anii 1895 - când episcopul de Iași, Dominic Jaquet, a deschis lângă casa parohială din Hălăucești un edificiu pentru "Școala de Dascăli", pe care a încredințat-o părinților franciscani, și 1897 - când s-a înființat "Seminarul Franciscan" pentru pregătirea la viața preoțească și călugărească a tinerilor chemați de Dumnezeu să slujească în Sfânta Biserică după exemplul și regula de viață lăsată de sfântul Francisc din Assisi. Din cadrul acestui seminar, au activat în spitalele militare sau în lagărele de îngrijire a bolnavilor de tifos exantematic mai mulți seminariști, dintre care îi amintim pe următorii, în ordine alfabetică:

Ioan Duma, născut la 5 noiembrie 1896, în satul Valea Mare, comuna Faraoani. În anul 1914, a intrat în seminar, dar a fost nevoit să-și întrerupă studiile pentru a fi înrolat în armată ca sanitar militar în spitalele armatei. După terminarea războiului a studiat la Roma, unde a fost sfințit preot în ziua de 22 iunie 1924. Întors în țară, a fost preot vicar la Săbăoani puțină vreme, apoi a trecut profesor și director la Seminarul din Hălăucești, până în anul 1930, când a fost trimis paroh la Galați, unde a rămas până în anul 1949. După 1944 a avut misiunea de supraveghere și control la Franciscanii Conventuali din Transilvania. Între 1956 și 1959 a fost paroh la M. Kogălniceanu, județul Constanța, iar de la 15 aprilie 1959 și până la 1 iunie 1981 a fost paroh la Târgu Jiu. La 1 iunie 1981 s-a pensionat pentru limită de vârstă, dar o boală fulgerătoare l-a dus curând în mormânt. În anul 1949, uzându-se de o dispoziție a papei Pius al XII-lea, a fost consacrat episcop de către nunțiul apostolic Gerald Patrick O'Hara. Consacrarea a fost secretă și fără asentimentul Guvernului Român și de aceea nu a fost public recunoscută și nici nu a figurat în statisticile oficiale ale Vaticanului. A murit la 16 iulie 1981, la Târgu Jiu, dar a fost înmormântat în cavoul propriu din cimitirul satelor Valea Mare și Faraoani.

Ioan Gârleanu, născut la Butea, în ziua de 22 mai 1892. Fiind seminarist, în anul 1916, a fost nevoit să întrerupă studiile și să activeze ca sanitar militar în spitalele armatei, iar apoi a fost trimis în străinătate (la Roma și Assisi) pentru studii superioare. A fost hirotonit preot la Assisi, în ziua de 15 august 1922. La întoarcerea în țară a fost numit cooperator la Parohia Săbăoani și conducător al casei de noviciat a provinciei (1924-1931); paroh al bisericii catedrale greco-catolice din Oradea Mare (1931-1937); spiritual al studenților Academiei Teologice Greco-Catolice din același oraș (1937-1940) și spiritual la școlile episcopale din Beiuș (1940-1943). O boală grea de care suferea de mai multă vreme l-a ținut la pat și l-a dus în mormânt, în ziua de 15 martie 1944, fiind înmormântat în cimitirul din Săbăoani.

Carmil Giurgi nu a mai continuat studiile după terminarea războiului.

Ioan Ladan, născut la Răducăneni, în ziua de 1 iulie 1897, și-a făcut studiile în seminariile franciscane din Hălăucești, Assisi și Roma. Din cauza războiului, a fost nevoit să-și întrerupă studiile și să activeze ca sanitar militar în spitalele armatei. După război a fost trimis în străinătate pentru studii superioare, fiind sfințit preot, la Cracovia, în ziua de 5 iulie 1925. Întors în țară, deși suferea de grave afecțiuni pulmonare, a lucrat fără preget în multe localități din Moldova și Transilvania. La 1 septembrie 1964, s-a pensionat pentru limită de vârstă, retrăgându-se în familie, la Răducăneni, unde a murit în ziua de 11 martie 1971. A fost înmormântat în cimitirul catolic din sat.

Andrei Lenghen, născut în satul Pârgărești la 4 decembrie 1889. Studiind în Seminarul din Hălăucești, a trebuit să întrerupă studiile și să se înroleze ca sanitar în spitalele armatei, căzând prizonier la austro-ungari. După eliberarea din prizonierat a continuat studiile în Colegiul Franciscanilor din Roma, fiind sfințit preot la 22 iunie 1924, la vârsta de 35 de ani. Rănile și bolile de care a suferit în captivitate i-au secătuit trupul și a murit în ziua de 28 mai 1926, în Parohia Prăjești, unde a fost înmormântat.

Gheorghe Lenghen, născut în localitatea Tuta, comuna Târgu Trotuș, la 18 februarie 1891, a studiat în seminariile din Hălăucești și Iași. În timpul războiului a fost nevoit să-și întrerupă studiile pentru a se înrola în armată, fiind sanitar în spitalele militare. Studiile superioare de la Roma le-a făcut după terminarea războiului, fiind sfințit preot în ziua de 1 aprilie 1922. Întors în țară, a fost profesor la Seminarul din Hălăucești, apoi vicar parohial în multe locuri din Moldova. Era un căutat predicator și director spiritual. A murit la București, în ziua de 10 august 1946, în spitalul vincentinelor în urma unei operații de tumoare la creier. A fost înmormântat în cimitirul Bellu-catolic. Ulterior, osemintele i-au fost reînhumate în curtea bisericii din Tuta.

Anton Tălmăcel, născut la Hălăucești, în ziua de 27 septembrie 1896, a studiat în seminarul din satul natal, iar apoi la Roma, unde a fost sfințit preot în ziua de 22 iunie 1924. În timpul războiului a fost și nevoit să-și întrerupă studiile pentru a lucra ca sanitar militar în spitalele armatei române. La întoarcerea în țară a fost puțin timp cooperator la Parohia Săbăoani, apoi paroh la Faraoani, iar din anul 1927 B cu excepția intervalului 1940-1942 când a fost profesor la Hălăucești și 1942-1946, paroh la Târgu Trotuș B a fost paroh la Adjudeni, mărind biserica și construind casa parohială. A murit subit la Adjudeni, în ziua de 17 martie 1957, fiind înmormântat acolo.

O realitate similară cu Seminarul Franciscan din Hălăucești am consemnat-o și la Seminarul Diecezan din Iași. În vara anului 1916, cursurile seminariale au fost sistate, iar clădirea a fost folosită ca spital militar până în 1918. Seminariștii mai mari au fost înrolați în armată, unii chiar în Crucea Roșie, iar cei mai mici au plecat acasă. După terminarea războiului, la 24 iunie 1918, clădirea seminarului a fost retrocedată Episcopiei de Iași, care, la 10 septembrie același an, a închiriat-o pentru un an Ministerului de Război. În luna octombrie a anului 1920, aceeași clădire a fost ocupată abuziv de Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" și folosită sub denumirea de "Căminul Latin". În ciuda acestor privațiuni, la 31 octombrie 1918, cursurile seminariale s-au reluat în clădirile de lângă sediul episcopiei, dar nu pentru mult timp, deoarece, din cauza localului nesatisfăcător, în ziua de 25 decembrie 1918 seminariștii au fost trimiși să-și continue studiile în Italia, la Roma, Sarzano și Genova. În luna martie 1919, revista "Lumina creștinului" publica: "În ziua de 19 martie, a sosit în fine vestea că studenții Seminarului catolic din Iași, cari în ziua de 25 decembrie 1918 plecaseră la Roma spre a studia teologia, au ajuns bine și sunt sănătoși cu toții. Fiindcă unii cetitori ai revistei nu le cunosc poate numele, îi amintim și aici. Ei sunt: domnii Dumitru Andrieș din Gherăești, Gheorghe Petz din Hârlău, Ioan Ghergu și Dumitru Romila din Huși. Din scrisorile primite reiese că și cei trei elevi ai Seminarului Franciscan din Hălăucești au ajuns bine, anume frații: Gheorghe Lenghen din Tuta-Trotuș, Ioan Gârleanu din Butea și Bonaventura Romila din Huși. Ar fi foarte interesant a da unele pasagii din scrisorile lor, în cari se oglindesc întăile impresiuni pe cari le-a făcut asupra lor orașul Roma, veșnica cetate, orașul papilor, centrul catolicismului...". Dintre seminariștii ieșeni care au lucrat ca sanitari în spitalele de campanie pentru îngrijirea răniților și a bolnavilor de tifos exantematic îi amintim de următorii, în ordine alfabetică:

Dumitru Andrieș, născut la Gherăești, în ziua de 21 mai 1894, a intrat în Seminarul episcopal din Iași, în ziua de 4 ianuarie 1908. În timpul războiului a fost nevoit să întrerupă studiile pentru a sluji ca sanitar militar în spitalele armatei. După război a fost trimis la Roma, la Colegiul "De Propaganda Fide", unde a fost sfințit preot în anul 1922. Întors în țară a fost vicar la Parohia Iași și rodnic colaborator la publicațiile editate de Presa Bună. Din anul 1927 și până la moartea sa a păstorit vasta parohie Focșani. În perioada 1927-1942 a fost și protopop al districtului Trotuș. A murit la București, în urma unei grele operații de tumoare la creier, în ziua de 21 februarie 1943. A fost înmormântat în parcela preoților din cimitirul Bellu-catolic.

Ioan Ghergu, născut în Huși-Corni, în ziua de 4 iunie 1894, a studiat la Seminarul din Iași. În timpul războiului a fost nevoit să-și întrerupă studiile pentru a satisface serviciul militar ca soldat sanitar, iar apoi a plecat pentru studiile teologice la Roma, unde a fost sfințit preot în anul 1922. Întors în țară, a fost trimis paroh la Grozești, unde a trebuit să lucreze foarte mult pentru adunarea fondurilor și începerea lucrărilor la biserica actuală, pentru că biserica satului fusese distrusă pe timpul războiului, serviciile bisericești făcându-se într-o bisericuță din fostul cimitir al satului. O boală grea l-a trimis la Cluj pentru a se trata, dar drumul i-a fost fără întoarcere, căci a murit în clinicile universitare de acolo, în ziua de 5 iulie 1934. A fost înmormântat în curtea bisericii din Grozești.

Iosif Ghiuzan, născut la Adjudeni în ziua de 3 ianuarie 1898, a studiat în Seminarul episcopal din Iași și în Colegiul "Brignole-Salle" din Genova, unde a fost sfințit preot în anul 1925. În timpul războiului a trebuit să întrerupă studiile pentru a satisface serviciul militar, ca sanitar militar în spitalele armatei. Întors în țară, a fost un timp vicar la Iași și apoi paroh la Dărmănești, județul Bacău. În ultima vreme suferea de o afecțiune gastro-intestinală și, agravându-se boala, a plecat la clinicile universitare din Iași pentru operație. La plecare, l-au dus la gară pe o targă, cu felinarele aprinse, credincioșii din Dărmănești. În tren, după ce a trecut de stația Bârnova, a decedat, în ziua de 3 decembrie 1932. De la gara Iași a fost adus la episcopie cu mașina de la Salvare. A fost înmormântat în cimitirul satului natal.

Gheorghe Peț, născut în orașul Hârlău, la 14 aprilie 1894, a făcut parte dintr-o familie numeroasă de 16 copii, din care doi preoți. A studiat în Seminarul episcopal din Iași, ale cărui cursuri a trebuit să le întrerupă în timpul războiului pentru a sluji ca sanitar militar în spitalele armatei. După război a fost trimis la Roma pentru studii superioare teologice la Colegiul "De Propaganda Fide", fiind sfințit preot la 17 decembrie 1921. Întors în țară, a fost numit profesor la Seminarul din Iași, unde a rămas timp de șapte ani, apoi a trecut în pastorație, fiind paroh la Gherăești până în anul 1933, după care, până la moarte, a fost la Parohia Butea (cu întrerupere în timpul detenției în închisorile comuniste: 1951-1958). În perioada 25 mai - 30 octombrie 1950, a condus Dieceza de Iași în calitate de ordinarius substitutus. În ultimii ani ai vieții s-a pensionat, dar a rămas mai departe la Butea, până la moartea sa, în ziua de 20 martie 1974, fiind înmormântat în cimitirul satului.

Dumitru Romila, născut în Huși-Corni, în ziua de 13 mai 1897, a intrat în Seminarul din Iași, dar din cauza războiului, în perioada 1916-1918 a întrerupt studiile pentru a sluji ca soldat sanitar în spitalele militare. După război a plecat la Roma pentru studiile superioare în Colegiul "De Propaganda Fide", unde a fost sfințit preot în ziua de 15 aprilie 1922. Întors în țară, activitatea preoțească a desfășurat-o la Iași, lucrând în administrația centrală a episcopiei, apoi ca paroh al bisericii catedrale și protopop districtual. În anul 1938, a fost operat în Germania de tumoare cerebrală, în urma căreia a rămas cu o paralizie la un picior, infirmitate îndelungată pe care a suportat-o cu resemnare și adânc spirit creștinesc până la moarte. Sporadic a mai stat la Butea și Gherăești, peste tot fiind un duhovnic râvnic și mult căutat de credincioși. La 30 martie 1939, a fost numit camerier papal. A murit la Iași, în ziua de 23 ianuarie 1965, și a fost înmormântat în cimitirul "Eternitatea".

Vom continua cu prezentarea unor preoți care în acele vremuri de criză au fost alături de credincioșii încredințați spre păstorire, i-au îmbărbătat și încurajat, le-au fost alături în spitalele de boli contagioase sau la căpătâiul lor în ultimele clipe ale vieții pământești. Unii dintre acești preoți s-au îmbolnăvit și chiar au murit, fiind conștienți că trebuie să nu abandoneze turma și misiunea încredințată, mai ales în momente de panică și durere trupească și sufletească.

Pr. Alois Moraru

* * *

Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (IV)

Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (III)

Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (II)

Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (I)


 

lecturi: 1204.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat