Cateheze liturgice despre sfânta Liturghie: 9. "Iată adevărata pâine a fiilor". Riturile împărtăşirii (I)

A noua cateheză liturgică propusă de Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente pentru perioada Postului Mare 2020 aprofundează ultima parte a liturgiei euharistice: riturile împărtăşirii. Acestea corespund ultimei acţiuni euharistice a Mântuitorului de la cina de taină: El a frânt pâinea şi a dat-o, apoi a oferit ucenicilor potirul. Şi la sfânta Liturghie Cristos transformă jertfa sa de iubire într-un ospăţ în care toţi fiii Tatălui ceresc sunt invitaţi să se hrănească din "pâinea fiilor", adică din Fiul care s-a făcut hrană şi băutură pentru creşterea noastră în iubire. Riturile împărtăşirii cuprind rugăciunea "Tatăl nostru", rugăciunea pentru pace şi semnul păcii, frângerea pâinii, împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului şi, în final, rugăciunea după împărtăşanie. Culmea acestor rituri este hrănirea noastră efectivă din jertfa iubirii lui Cristos, primind sacramentul trupului său. Toate celelalte elemente pregătesc împărtăşirea şi o dezvoltă. În prezenta cateheză ne vom opri la momentele pregătitoare ale actului împărtăşirii: rugăciunea fiilor, pacea oferită fraţilor şi frângerea pâinii.

Anul Sfintei Liturghii ne oferă posibilitatea de a redescoperi frumuseţea comuniunii cu Dumnezeu pe care o trăim la fiecare celebrare euharistică. Pentru a înlesni această redescoperire, Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente propune o serie de 10 cateheze liturgice (patru în timpul Adventului şi şase în timpul Postului Mare) despre sfânta Liturghie. Acestea vor aprofunda conţinutul liturgic al catehezelor propuse de episcopul Iosif Păuleţ în timpul Anului Sfintei Liturghii.

Pr. Daniel Iacobuţ
Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente

*

Cateheze liturgice pentru Anul Sfintei Liturghii

9. "Iată adevărata pâine a fiilor". Riturile împărtăşirii (I)

Unul dintre cele mai frumoase imnuri dedicate preasfântului Sacrament, "Lauda Sion Salvatorem", aparţine sfântului Toma de Aquino şi a intrat în liturgia Bisericii prin sărbătoarea Trupul şi Sângele Domnului, iar în patrimoniul muzicii universale prin multele melodii compuse pentru una din strofele sale, "Ecce panis angelorum" - "Iată pâinea îngerească". În acea strofă, sfântul Toma defineşte Euharistia drept "adevărata pâine a fiilor" ("vere panis filiorum"). Într-adevăr Cristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut pentru noi pâinea vieţii, pâine sfântă care hrăneşte viaţa noastră de fii în Fiul.

Meditând asupra rugăciunii euharistice şi a jertfei pascale a Mântuitorului, am putea crede că totul a fost săvârşit şi realizat acolo. Am putea avea impresia că, odată cu marele "Amin", s-ar putea încheia celebrarea. De altfel, de ce ar trebui să transformăm jertfa iubirii lui Cristos într-o masă? Oare nu am descalifica un gest atât de nobil trecând imediat la o acţiune atât de banală, precum a mânca şi a bea? Un prim răspuns îl primim contemplând ceea ce a făcut Isus Cristos la cina de taină: după ce a luat în mâinile sale pâinea şi vinul (ofertoriul), după ce le-a binecuvântat mulţumind (rugăciunea euharistică), a frânt pâinea şi a dat-o apostolilor, la fel făcând şi cu potirul. Riturile împărtăşirii corespund acestei ultime acţiuni a lui Cristos: a frânt pâinea şi a dat-o, apoi a oferit potirul. Putem însă afla un răspuns şi mai profund, legat de semnificaţia trecerii de la jertfă la ospăţ. Iubirea presupune mereu împărtăşire, comuniune. Acest lucru este valabil pentru orice autentică experienţă umană a iubirii. Dar la sfânta Liturghie noi trăim experienţa dumnezeiască a iubirii. Riturile împărtăşirii ne descoperă calea privilegiată prin care iubirea Preasfintei Treimi intră în vieţile noastre: prin ospăţul trupului şi sângelui lui Cristos. Împărtăşirea iubirii dumnezeieşti are loc prin acest ospăţ: "cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, rămâne în mine şi eu în el" (In 6,56). Iubirea divină dovedită pe cruce ni se oferă în maniera cea mai concretă la masa Domnului.

În Sfânta Scriptură ospăţul este printre principalele simboluri ale comuniunii omului cu Dumnezeu. A fi împreună părtaşi la aceeaşi masă manifestă comuniunea, apartenenţa reciprocă (Ex 18,12), prietenia (Gen 43,25-34), ospitalitatea, iertarea (2Rg 25,27-30) şi chiar alianţa cu Dumnezeu (Ex 24). Cristos a trăit din plin acest simbolism al ospăţului. După templu şi sinagogă, momentul mesei reprezenta locul în care Isus oferea oamenilor hrana iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Şi tocmai pentru că a vrut să rămână într-o comuniune nu doar simbolică, ci efectivă şi reală cu ucenicii, a ales să ne ofere memorialul jertfei şi învierii sale printr-un ospăţ în care ni se dăruieşte cu trupul şi sângele său.

A treia parte a liturgiei euharistice e formată din riturile care îi pregătesc pe credincioşi să se împărtăşească cu sfânta Euharistie. Această ultimă parte cuprinde rugăciunea "Tatăl nostru", rugăciunea pentru pace şi semnul păcii, frângerea pâinii, împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului şi, în final, rugăciunea după împărtăşanie. Culmea acestor rituri este hrănirea noastră efectivă din jertfa iubirii lui Cristos, primind "adevărata pâine a fiilor". Toate celelalte elemente pregătesc împărtăşirea şi o dezvoltă. În prezenta cateheză ne vom opri la momentele pregătitoare ale actului împărtăşirii: rugăciunea fiilor, pacea oferită fraţilor şi frângerea pâinii.

Curajul de a spune "Tată"

După ce a adus laudă şi preamărire Tatălui prin doxologia finală a rugăciunii euharistice, preotul invită comunitatea să găsească curajul de a-i spune lui Dumnezeu "Tată" ("Îndemnaţi de porunca Mântuitorului ... îndrăznim a spune"). Într-adevăr este un mare gest de curaj să îl numim astfel pe Dumnezeu atotputernicul, care locuieşte într-o lumină de necuprins, de la care toate provin şi către care toate se îndreaptă. Ce ne îngăduie nouă să avem o astfel de familiaritate şi încredere cu Dumnezeu? Doar comuniunea noastră la jertfa Fiului şi prezenţa Duhului Sfânt ne permit să îndrăznim să ne adresăm lui Dumnezeu cu rugăciunea lui Isus, "Tatăl nostru". Tocmai de aceea a fost aşezată în acest moment al sfintei Liturghii, după ce Cristos ne-a atras la sine prin moartea şi învierea sa. Prin această atracţie spirituală, Cristos ne-a introdus în inima plină de milostivire a Tatălui său ceresc. Odată ajunşi acolo, putem să îl chemăm nu numai cu buzele, ci şi cu inima pe Dumnezeu "Tatăl nostru".

"Tatăl nostru" este unica rugăciunea vrednică să stea alături de rugăciunea prin excelenţă a Bisericii, cea euharistică. Locul acesta privilegiat derivă din faptul că însuşi Mântuitorul a aşezat pe buzele şi în inima ucenicilor cuvintele rugăciunii, fiind o adevărată "sinteză a Evangheliei" (Tertulian). Prima parte a rugăciunii reprezintă un ecou al rugăciunii euharistice: îl numim pe Dumnezeu "Tatăl nostru" pentru că prin jertfa Fiului am devenit şi noi fii iertaţi şi răscumpăraţi; ne rugăm să se împlinească voinţa sa ca toţi oamenii să se lase atraşi de iubirea Fiului şi să fie mântuiţi (1Tim 2,4); ne dorim ca numele său să fie sfinţit prin aducerea de mulţumire din partea tuturor celor mântuiţi; implorăm venirea împărăţiei sale, ştiind că prin venirea Fiului între noi la rugăciunea euharistică noi am primit arvuna fericirii veşnice.

A doua parte a rugăciunii "Tatăl nostru" ne ajută să ne pregătim pentru primirea sfintei Împărtăşanii, căci îi cerem Tatălui ceresc "pâinea noastră cea de toate zilele". Cristos însuşi este pâinea noastră de fiecare zi, căci prin comuniunea cu El viaţa noastră de fii se hrăneşte şi creşte. Rugăciunea ne ajută să ne apropiem de Euharistie şi datorită cererii de iertare: "ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm". Într-adevăr sfânta Împărtăşanie poate fi primită doar după ce am primit iertarea şi reconcilierea lui Dumnezeu.

După ce am rostit rugăciunea fiilor, preotul continuă printr-o rugăciune ce dezvoltă ultima cerere adresată Tatălui: "Mântuieşte-ne, Doamne, de toate relele...". Este o adevărată rugăciune de eliberare de cel care stă la originea tuturor relelor, Satana. De aceea este invocată "venirea Domnului nostru Isus Cristos": El l-a învins deja pe diavol prin moartea şi învierea sa şi se va întoarce în slavă pentru victoria finală asupra răului şi a morţii. Preotul îi prezintă Tatălui ceresc nevoia lumii de a fi eliberată de toate acele rele care tulbură încrederea oamenilor în Dumnezeu şi care îi împiedică să îl descopere drept un Tată bogat în milostivire. Împreună cu eliberarea de rele şi de cel rău, preotul imploră şi darul preţios al păcii: "binevoieşte a da pacea în zilele noastre". Se deschide astfel calea pentru ritul păcii ce va urma imediat după aclamaţia plină de laudă şi speranţă a întregii adunări.

La rugăciunea preotului, întreaga adunare răspunde printr-o doxologie, adică printr-o aclamaţie de laudă şi preamărire adresată Tatălui ceresc: "Căci a ta este împărăţia, şi puterea, şi mărirea în veci". Încheiem dialogul nostru cu Tatăl Domnului Cristos şi Tatăl nostru fiind siguri că ultimul cuvânt în istoria vieţii noastre şi a întregului univers îi aparţine celui care "ne-a eliberat de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii sale" (Col 1,13).

"Cristos e pacea noastră": ritul păcii

Al doilea rit pregătitor pentru momentul împărtăşirii este ritul păcii. După ce am recitat sau cântat rugăciunea fiilor, se întâmplă ceva nou care ne impresionează. Până în acest moment al Liturghiei, preotul şi-a îndreptat mereu cuvintele ori către Dumnezeu Tatăl, ori către adunare. Acum se îndreaptă în rugăciune direct către Cristos prin rugăciunea pentru pace ("Doamne Isuse Cristoase, care le-ai zis apostolilor tăi..."). Comuniunea cu Cristos se intensifică aşadar, iar cuvintele îndreptate direct către Mântuitorul ne pregătesc pentru momentul împărtăşirii cu trupul său preasfânt.

Faptul că rugăciunea pentru pace face parte din riturile împărtăşirii ne ajută să înţelegem că "pace" poate fi un termen echivalent pentru "împărtăşanie". Într-adevăr "pace" este un alt nume ce poate fi atribuit trupului lui Cristos pe care îl vom primi în curând. Rugăciunea pentru pace citează cuvintele lui Cristos de la ultima cină în cadrul căreia, oferindu-le apostolilor sacramentul trupului şi sângelui său, a adăugat: "Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă" (In 14,27). Cuvintele acestea fac parte din îndrumările pe care Isus le-a oferit ucenicilor cu privire la semnificaţia pătimirii şi morţii sale. Acolo se află de fapt izvorul păcii noastre, căci prin sângele său Isus ne-a oferit reconcilierea cu Dumnezeu, cu aproapele şi cu noi înşine. Iar în ziua învierii sale, primul cuvânt pe care Cristos îl adresează apostolilor este: "Pace vouă" (In 20,21). Meditând asupra acestui mister, apostolul Paul avea să exclame: "Căci el este pacea noastră, cel care ... a dărâmat zidul despărţitor, desfiinţând în trupul său ura" (Ef 2,14). În timp ce ne pregătim să îi primim trupul sacramental, ne îndreptăm direct către Cristos şi îi cerem pacea pe care ne-a promis-o. O implorăm şi printr-un alt nume, care şi acesta este echivalent al împărtăşirii noastre cu Cristos: unitatea ("binevoieşte a-i dărui pacea şi unirea, după voinţa ta").

Preotul salută apoi adunarea aşa cum Cristos i-a salutat pe ucenicii să în ziua învierii: "Pacea Domnului să fie pururea cu voi!". Iar poporul îi răspunde: "şi cu duhul tău". Din nou experimentăm realitatea tainică a prezenţei lui Cristos, care împărtăşeşte mădularelor trupului său pacea şi unirea de care au nevoie. Cristos cel înviat este prezent acum pe altar şi ne oferă pacea pe care suntem invitaţi să ne-o dăruim: "Oferiţi-vă pacea!". Ne îndreptăm apoi către cei din apropierea noastră şi le oferim un gest de pace şi fraternitate. Acesta e un gest ritual, şi nu un salut obişnuit între persoane care se întâlnesc după o anumită vreme. Ritul presupune o dimensiune verticală, nu doar una orizontală: întrucât ne-am rugat împreună "Tatăl nostru", acum îi descoperim pe cei de lângă de noi drept fraţi şi surori în Domnul; întrucât ne-am rugat "iartă-ne greşelile, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", ne îndreptăm unii către alţii printr-un gest de împăcare; întrucât Domnul este pacea noastră şi a distrus zidurile dintre noi, suntem în stare să săvârşim gesturi care creează punţi.

Frângerea pâinii: trupul frânt pentru a-i aduna laolaltă pe fiii Tatălui

Deja de la începuturile Bisericii (Fap 2,46) unul dintre numele folosite de creştini pentru sfânta Liturghie era "frângerea pâinii". Acţiunea avea în sine o dimensiune foarte practică: era necesar ca pâinea, devenită prin cuvintele lui Cristos trupul său sacramental, să fie frântă în mai multe părţi pentru a fi distribuită. Dar gestul a fost imediat perceput şi în dimensiunea sa profundă: "Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşire cu trupul lui Cristos? Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulţi, suntem un singur trup, căci toţi ne împărtăşim din aceeaşi unică pâine" (1Cor 10,17). Frângerea pâinii în mai multe părţi devine aşadar condiţie premergătoare pentru ca noi, cei mulţi, să devenim una prin împărtăşirea din unica pâine, care este unicul trup al lui Cristos. Pâinea pe care Cristos a frânt-o pentru a o dărui ucenicilor este, în acelaşi timp, şi o imagine vie a trupului său care s-a frânt/jertfit pe cruce "pentru a-i aduna laolaltă pe fiii risipiţi ai lui Dumnezeu" (In 11,52).

Frângerea pâinii a devenit aşadar semnul unităţii tuturor prin împărtăşirea din unicul trup al Domnului, dar şi semnul iubirii jertfelnice a lui Cristos şi al iubirii fraterne dintre cei care se împărtăşesc. Acest gest este săvârşit de preot atunci când "frânge ostia în mai multe părţi pentru a le dărui cel puţin unora dintre credincioşi" (IGMR 321). În acelaşi moment, preotul pune una dintre părţile frânte din trupul Domnului în potirul cu sângele lui Cristos pentru a semnifica unitatea trupului şi sângelui lui Cristos în acţiunea sa mântuitoare. Cu alte cuvinte, în sfânta Împărtăşanie îl vom întâlni pe Domnul cel viu şi ridicat la dreapta Tatălui.

În timp ce preotul săvârşeşte aceste gesturi, adunarea cântă unul dintre cele mai frumoase şi sintetice imnuri de la Liturghie. Cântăm "Mielul lui Dumnezeu" şi astfel continuăm să ne adresăm direct lui Cristos. El este adevăratul nostru miel de Paşte, al cărui trup a fost jertfit pentru viaţa noastră. A cânta "Mielul lui Dumnezeu" reprezintă modul în care noi îi mulţumim pentru că am înţeles că mântuirea noastră l-a costat foarte scump: sângele său preţios (1Pt 1,18). De aceea implorăm cu smerenie şi încredere darul milostivirii şi al iertării sale: "Mielul lui Dumnezeu, care iei asupra ta păcatele lumii, miluieşte-ne pe noi!". Cuvintele cântării provin de la Ioan Botezătorul. El l-a prezentat astfel pe Isus în clipele premergătoare botezului său în Iordan: "Iată mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatul lumii" (In 1,29). Cel mai mare dintre profeţi făcea referire la slujitorul lui Yahwe care aducea salvarea umanităţii ca "un miel dus la înjunghiere" (Is 53,7) şi, în cele din urmă, la sângele mielului de Paşte care i-a eliberat pe evrei de moarte şi de sclavia egipteană (Ex 12,7). În ultima strofă a cântecului invocăm acel dar care cuprinde toate celelalte daruri, şi anume pacea: "dă-ne nouă pacea". Este culmea binefacerilor pentru poporul lui Israel ("Shalom") şi este rodul revărsării Duhului Sfânt spre iertarea păcatelor pentru noul Israel, Biserica (In 20, 22-23). Va fi şi darul pe care îl vor primi participanţii la ospăţul Mielului!

Întrebări pentru meditaţia personală: Care sunt cuvintele şi gesturile care mă ajută cel mai mult să mă pregătesc pentru a primi sfânta Împărtăşanie? Care e cea mai importantă cerere pentru mine din rugăciunea "Tatăl nostru"? Cum văd legătura dintre trupul lui Cristos oferit pe altar şi mâna pe care o ofer celor de lângă mine la ritul păcii?

Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente

* * *

Versiunea pdf a acestei cateheze, aranjată pentru printare faţă-verso. pe hârtie A4, cu îndoire la mijloc:

* * *

Secţiunea "Anul Sfintei Liturghii în Dieceza de Iaşi * 2019-2020" pe www.ercis.ro

lecturi: 1318.