Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (I)

Starea generală de teamă şi incertitudine care domneşte asupra omenirii şi, într-un mod particular, chiar între creştinii Diecezei de Iaşi, ne provoacă la multe întrebări şi căutarea unor răspunsuri. N-aş vrea să fiu eu acela care să le sintetizez şi să caut răspunsuri la oficialităţi civile şi bisericeşti, dar vă invit să scormonim prin arhivele şi bibliotecile care ne sunt accesibile în aceste zile, în care trebuie să stăm acasă, pentru a descoperi câţiva eroi - episcopi, preoţi, persoane consacrate şi laici -, care să ne entuziasmeze prin spiritul lor de dăruire şi slujire a semenilor aflaţi în dificultate.

Mons. Ulderic Cipolloni - bun strateg şi ierarh inimos

Primul "erou" pe care doresc să-l aduc în actualitate este Mons. Ulderic Cipolloni, care a condus Dieceza de Iaşi după moartea arhiepiscopului Nicolae Iosif Camilli, în calitate de administrator apostolic, în perioada 30 ianuarie 1916 - 22 aprilie 1920. A fost o perioadă foarte grea pentru locuitorii din Moldova şi implicit pentru catolicii din Dieceza de Iaşi, pe care Mons. Cipolloni i-a încurajat, i-a mobilizat şi a venit în sprijinul lor prin diferite intervenţii şi iniţiative concrete. În cele ce urmează vom prezenta două aspecte ale crizei din acei ani.

Mai întâi a fost Primul Război Mondial. La 15 august 1916, după o perioadă de neutralitate de doi ani, România a intrat în război de partea Antantei. A doua zi, 16 august, administratorul apostolic Mons. Ulderic Cipolloni a trimis tuturor parohilor o circulară prin care îi înştiinţa despre acest eveniment, le oferea sfaturi pe care să le dea credincioşilor şi le stabilea câteva dispoziţii liturgice şi pastorale, care urmau a fi aplicate strict pe durata războiului. Circulara a fost prezentată enoriaşilor în bisericile de pe teritoriul Diecezei de Iaşi, iar parohii au înţeles misiunea pe care o aveau de a-i susţine din punct de vedere moral şi spiritual pe credincioşii cuprinşi de teamă şi sărăcie. Administratorul apostolic îi îndemna pe parohi să-i îmbărbăteze pe cei care mergeau pe front şi să le ceară a-şi face datoria "cu sfinţenie şi fără şovăire către patria lor". De asemenea, parohii trebuiau să-i mângâie pe cei care rămâneau acasă, fiind îndemnaţi să se roage pentru cei plecaţi la război, pentru ca milostivul Dumnezeu să-i ferească de rele şi să-i aducă înapoi acasă, în satele lor şi la familiile lor.

După zece zile, pr. Ulderic Cipolloni a revenit cu o nouă circulară, cu îndemnul de a uni rugăciunea cu acţiunea, "imitând astfel pe învăţătorul nostru Isus, care noaptea o petrecea în rugăciuni, iar ziua lucra". Scopul acestor prevederi era acela de a veni în sprijinul soldaţilor răniţi, parohii fiind rugaţi să-i mobilizeze pe credincioşi în strângerea unor "pomeni în bani şi în pânză". Aceste bunuri au fost centralizate în centrele decanale şi transportate la sediul Episcopiei din Iaşi, de unde au fost preluate de autorităţile civile şi militare.

În toiul luptelor de pe front, administratorul apostolic Ulderic Cipolloni a transmis preoţilor şi credincioşilor din Dieceza de Iaşi şi alte scrisori, în care scria despre crizele acelor zile: numeroşi morţi şi răniţi din comunităţile catolice, lipsa braţelor de muncă pentru cultivarea pământului, numărul mare al orfanilor, bolile care au rărit populaţia satelor etc. La îndemnurile ierarhului lor, unele familii de catolici au luat în casele lor copii care au rămas fără părinţi. Mons. Ulderic Cipolloni s-a îngrijit să se ridice două orfelinate: în Hălăuceşti şi în Huşi. Voi reveni cu un alt articol despre aceste iniţiative.

O altă criză majoră din acei ani a fost tifosul exantematic, numit şi tifosul epidemic sau tifosul de război. Aceasta a fost o boală infecţioasă acută, contagioasă şi epidemică, transmisă de la om la om prin intermediul păduchelui. Deplasările soldaţilor aflaţi în război şi aglomeraţiile create au dus la o mare epidemie de tifos exantematic, care a provocat în ţările din răsăritul Europei circa 30.000.000 de bolnavi, cu peste 3.000.000 de morţi. În Moldova, în iarna anului 1917 şi primăvara anului următor, s-au înregistrat peste 750.000 de cazuri de îmbolnăviri, cu 125.000 decese. Printre aceştia au fost preoţi, seminarişti, persoane consacrate şi mulţi laici catolici. Despre unii dintre ei voi scrie în articolele următoare.

La sfârşitul anului 1917, epuizată de marşuri şi lupte, insuficient îmbrăcată, puţin hrănită şi parţial dispersată, armata română s-a retras, pe un frig năprasnic, în Moldova. Aglomeraţia creată în satele catolice din Dieceza de Iaşi, ca urmare a afluxului trupelor extenuate şi a exodului populaţiei civile care fugea de invazia germană, au creat un cadru propice pentru extinderea tifosului exantematic. Mai mult, nu erau localuri pentru a-i adăposti pe bolnavi, lipsea lenjeria, dar şi hainele de schimb pentru soldaţi; populaţia de la sate era privată de asistenţă medicală, aproape toţi medicii erau mobilizaţi. De fapt, epidemia a debutat în mod insidios în decembrie 1916, dar nu era bine cunoscută de către medici, care credeau că este o "gripă infecţioasă"; de aceea nu au fost luate măsuri generale sau coordonate şi astfel virusul a avut posibilitatea să se răspândească cu o intensitate îngrozitoare. Din acel moment, morbiditatea şi mortalitatea au fost în creştere rapidă, fiind stăvilite abia în vara anului 1918.

După cum scria Mons. Cipolloni, "războiul şi bolile au rărit populaţia satelor noastre catolice lăsând pe drumuri mulţi copii orfani. Unii dintre dânşii au rămas fără tată, alţii fără mamă, alţii, în sfârşit, şi fără mamă şi fără tată. Dragostei creştineşti i se deschise un câmp larg, în care se putea dezvolta în toată frumuseţea sa. Nu spusese oare Mântuitorul nostru: «Cine va lua la sine pe un astfel de mititel în numele meu, pe mine mă primeşte»?" În altă scrisoare, din 16 septembrie 1917, administratorul apostolic notează: "Tifosul exantematic nu a dispărut, făcând din când în când noi victime. Odată cu iarna aceasta, boala se va răspândi tot mai mult, făcând multe victime, ca şi anul trecut. Mortalitatea va fi enormă deoarece tifosul este favorizat de frig şi de mizerie. Avem, aşadar, o perspectivă deloc plăcută! În această vară, pe lângă tifosul exantematic, am avut parte şi de o epidemie de febră tifoidă şi de icter, boli care i-a afectat în aceeaşi măsură pe toţi, inclusiv pe cei din clasele bogate".

Fiind mereu mobilizaţi şi încurajaţi de Mons. Ulderic Cipolloni, preoţii şi credincioşii catolici din acele vremuri au fost un exemplu de acţiune, eroism şi devotament faţă de patrie şi semenii aflaţi în dificultate. Prin aceste fapte ale înaintaşilor noştri, recunoscute atunci de mai-marii conducători ai ţării, catolicii din Moldova au scris una dintre cele mai frumoase pagini ale istoriei lor, câştigându-şi, totodată, şi pentru totdeauna un loc demn şi respectat în istoria noastră naţională şi în viaţa României.

Pr. Alois Moraru

lecturi: 1525.