Cateheze liturgice despre sfânta Liturghie: 7. "Până la sfârşit i-a iubit...": epicleza şi consacrarea

A şaptea cateheză liturgică propusă de Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente pentru perioada Postului Mare 2020 aprofundează momentele centrale ale rugăciunii euharistice: invocarea Duhului Sfânt (epicleza) şi cuvintele consacrării sau relatarea instituirii Sfintei Euharistii. Cristos însuşi este cel care conduce această rugăciune a Bisericii către Tatăl. Iar Biserica îl invocă de la Tatăl pe Duhul Sfânt pentru ca pâinea şi vinul să devină trupul şi sângele Fiului său. Această minune se va realiza prin cuvintele pline de duh şi viaţă ale Mântuitorului, cuvintele consacrării. Astfel se face prezentă pentru noi însăşi jertfa Calvarului şi puterea sa sfinţitoare care ne salvează de moarte şi rău.

Anul Sfintei Liturghii ne oferă posibilitatea de a redescoperi frumuseţea comuniunii cu Dumnezeu pe care o trăim la fiecare celebrare euharistică. Pentru a înlesni această redescoperire, Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente propune o serie de 10 cateheze liturgice (patru în timpul Adventului şi şase în timpul Postului Mare) despre sfânta Liturghie. Acestea vor aprofunda conţinutul liturgic al catehezelor propuse de episcopul Iosif Păuleţ în timpul Anului Sfintei Liturghii.

Pr. Daniel Iacobuţ
Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente

*

Cateheze liturgice pentru Anul Sfintei Liturghii

7. "Până la sfârşit i-a iubit...": epicleza şi consacrarea

Cine face rugăciunea?

Poate că am adresat deseori această întrebare atunci când am stat la masă în familie sau cu prietenii şi căutam persoana cea mai potrivită sau disponibilă să binecuvânteze bucatele. Sau poate că am trăit şi alte situaţii când, fiind împreună cu alţi fraţi şi surori în credinţă, ne doream ca cineva să conducă rugăciunea grupului şi am întrebat la fel. Dacă am pune aceeaşi întrebare cu privire la rugăciunea cea mai preţioasă a Bisericii, rugăciunea euharistică, răspunsul pare a fi destul de limpede: preotul face rugăciunea!

Doar că momentul cel mai sfânt al Liturghiei nu poate fi privit sau înţeles doar cu ochii trupeşti, ci mai ales cu ochii credinţei şi ai inimii. Atunci se verifică realitatea cuvintelor puse de scriitorul Antoine de Saint-Exupéry pe buzele vulpii, care îi mărturisea Micului Prinţ: "Nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi." Iar inima vede atunci când iubeşte şi se încrede! Dacă privim cu ochii iubirii şi ai credinţei rugăciunea euharistică, atunci îl vom descoperi pe Cristos care "e pururi viu ca să mijlocească pentru cei ce se apropie prin El de Dumnezeu" (Evr 7,25). Cristos este unicul şi marele preot care se oferă Tatălui prin iubirea Duhului Sfânt, iar noi, trupul său eclezial, doar participăm la acest act al Mântuitorului. Catehismul Bisericii Catolice afirmă acest adevăr tainic: Cristos "însuşi prezidează nevăzut orice celebrare euharistică", iar episcopul sau preotul, "reprezentându-l pe El, acţionând in persona Christi Capitis ("în persoana lui Cristos-Capul"), rosteşte rugăciunea euharistică" (nr. 1348). Aşadar, preotul se roagă acea rugăciune pe care Cristos însuşi o face din veşnicie înaintea Tatălui său prin iubirea Duhului Sfânt.

Împreună cu El

Cristos însă vrea să ne facă părtaşi şi pe noi de rugăciunea pe care o rosteşte prin persoana preotului său. De aceea, întreaga adunare se uneşte cu Cristos în aducerea de mulţumire şi în oferirea jertfei sale. Suntem uniţi, aşadar, în mod tainic, dar real cu Cristos, cu rugăciunea şi jertfa lui. Sfântul Augustin exprima astfel unirea dintre noi şi Cristos în rugăciune: "El se roagă pentru noi întrucât este preotul nostru, se roagă în noi întrucât este capul nostru, este rugat de noi întrucât este Dumnezeul nostru. Să recunoaştem, aşadar, şi glasurile noastre în el, şi glasul lui în noi." Participarea noastră la rugăciunea lui Cristos şi a preotului se manifestă uneori şi vizibil, prin dialogul introductiv al rugăciunii euharistice, prin cântarea Sfânt, aclamaţia Misterul credinţei şi prin acel Amin de la finalul ei. Dar pentru a fi părtaşi la un eveniment nu trebuie neapărat să spunem sau să realizăm ceva. Dacă ascultăm cu credinţă rugăciunea, participăm la ea în mod real. Chiar şi poziţia trupului nostru manifestă dorinţa noastră de a fi în comuniune cu Cristos: în genunchi, îl adorăm pe Cristos care se jertfeşte din iubire şi vine între noi cu trupul şi sângele său. A sta în genunchi în aceste clipe ne permite să ne înălţăm inimile către dreapta Tatălui, acolo unde Cristos mijloceşte pentru noi. Pentru că doar smerenia şi adoraţia permit sufletului să ajungă la înălţimea iubirii Domnului răstignit pe cruce.

Adumbrirea Duhului asupra darurilor: epicleza

După Prefaţă şi Sfânt, Epicleza reprezintă a treia parte importantă a rugăciunii euharistice. Cuvântul epicleză înseamnă "a invoca asupra" şi este folosit pentru a indica orice rugăciune prin care Biserica îl invocă pe Tatăl ceresc pentru a trimite asupra sa pe Duhul Sfânt şi darurile sale. Şi la Sfânta Liturghie preotul îl imploră pe Dumnezeu să reverse puterea Duhului Sfânt: "Te rugăm, aşadar, sfinţeşte darurile acestea cu roua Duhului tău, ca ele să devină pentru noi trupul şi sângele Domnului nostru Isus Cristos." Această rugăciune este un adevărat izvor de lumină care se revarsă asupra darurilor pentru a le consacra şi asupra noastră pentru a ne sfinţi. Aceeaşi putere a Duhului care a adumbrit-o pe Sfânta Fecioară la întrupare (Lc 1,35) acţionează acum asupra darurilor şi a întregii comunităţi! Datorită revărsării Duhului, rugăciunea euharistică nu este numai aducere de mulţumire, ci cuprinde şi o acţiune sfinţitoare: Duhul Sfânt îndumnezeieşte ceea ce până atunci era doar pământesc, adică pâinea şi vinul, şi, învingând păcatul şi moartea din noi, ne face părtaşi de iubirea dumnezeiască a Tatălui.

Rugăciunea euharistică are două momente de invocare a Duhului Sfânt, adică două epicleze: cea dintâi imploră puterea Duhului asupra pâinii şi a vinului pentru a deveni trupul şi sângele Domnului, iar cea de-a doua, după consacrare, invocă acţiunea Duhului asupra celor care se vor împărtăşi, pentru ca ei să devină "un sigur trup şi un singur suflet în Cristos". Înainte de toate, Duhul Sfânt este trimis de Tatăl pentru a face prezentă pentru noi jertfa mântuitoare a lui Cristos prin trupul şi sângele său. Dar scopul final al trimiterii Duhului este dezvăluit în cea de-a doua epicleză: "să ne unească Duhul Sfânt pe noi, care ne facem părtaşi de trupul şi sângele lui Cristos". Duhul Sfânt ne uneşte cu Cristos şi, astfel, creează comuniunea dintre noi pentru "ca toţi să fie una" (In 17,20).

Preotul realizează un gest simplu, dar puternic atunci când invocă puterea Duhului: mâinile lui sunt întinse asupra pâinii şi a vinului! Este ca şi cum ar dori să facă vizibilă astfel coborârea invizibilă a Duhului Sfânt asupra pâinii şi vinului. Nu este un gest magic, ci revelator: aşa cum mâinile preotului acoperă acum darurile, Duhul Sfânt adumbreşte pâinea şi vinul oferindu-le o nouă şi minunată fiinţă - trupul şi sângele Domnului. Astfel ni se descoperă că Euharistia nu este produsul mâinilor noastre, ci este darul sfânt oferit de mâinile lui Dumnezeu. Văzând mâinile care acoperă darurile, prin credinţă întrevedem acţiunea Preasfintei Treimi: Tatăl îl trimite pe Duhul pentru a transforma darurile în darul vieţii Fiului, în trupul şi sângele său! Aşa cum Duhul Sfânt a fost trimis de Tatăl în sânul Sfintei Fecioare pentru a plăsmui un trup pentru Fiul său, precum Duhul l-a înviat pe Cristos dintre cei morţi, într-un mod asemănător Duhul umple cu prezenţa sa pâinea şi vinul făcându-le să devină sacramentul trupului lui Cristos. Ni se taie respiraţia de uimire când însăşi respiraţia lui Dumnezeu, Duhul său de iubire, pătrunde şi însufleţeşte săracele noastre daruri, îndumnezeindu-le! Cum se înfăptuieşte această revărsare a Duhului dătător de viaţă? Din nou, nu într-un chip magic, ci prin cuvintele pline de duh şi viaţă ale Mântuitorului Isus, cuvintele consacrării!

Cuvintele fără de care nu putem trăi: instituirea Euharistiei şi consacrarea

Dacă într-o zi, prin absurd, din cauza unei persecuţii, ar fi distruse toate cărţile creştine şi am putea salva doar câteva pagini din toate acestea, care ar fi? Cred că nu am sta prea mult pe gânduri şi am răspunde: paginile iubirii lui Cristos care ne salvează, adică istorisirea Cinei de Taină, a pătimirii, morţii şi învierii Domnului. Dar dacă, tot prin absurd, dintre aceste pagini ar trebui să salvăm doar câteva cuvinte? La fel, nu cred că am ezita şi am spune: acţiunile şi cuvintele consacrării. Ar trebui, de fapt, să salvăm acele cuvinte care ne salvează pe noi! Pentru că, atunci când Isus a luat pâinea şi potirul, a mulţumit, a frânt pâinea şi a dăruit pâinea şi potirul spunând "Luaţi şi mâncaţi. Acesta este trupul meu", "Luaţi şi beţi. Acesta este potirul sângelui meu", atunci Isus a săvârşit acele acţiuni şi a spus acele cuvinte care salvează lumea de moarte şi păcat!

Cristos însuşi ne-a poruncit ca aceste acţiuni şi cuvinte să fie făcute de către Biserică de-a lungul întregii sale existenţe: "Faceţi aceasta în amintirea mea!" (1Cor 11,24-25). Motivaţia poruncii sale trebuie să fie mereu prezentă în inimile noastre: "La Cina de Taină, Cristos a orânduit jertfa şi ospăţul pascal, prin care se face permanent prezentă în Biserică jertfa crucii" (IGMR 72). De aceea, după ce a implorat coborârea Duhului Sfânt, rugăciunea euharistică ne introduce în momentul cel mai important al său: relatarea instituirii Sfintei Euharistii şi consacrarea.

Relatarea ultimei cine nu este o simplă istorisire, ci mult mai mult. Este un adevărat memorial, adică o amintire care actualizează ceea ce relatează. Am putea explica astfel termenul de memorial: ceea ce Cristos a făcut la ultimă cină şi pe cruce, El însuşi săvârşeşte acum şi aici, pe acest altar. Astăzi ne oferă trupul şi sângele său, adică întreaga sa persoană, pentru a învinge răul şi moartea din lume. Puterea iubirii Duhului Sfânt aduce în prezentul nostru prezenţa lui Cristos. Dar nu într-o manieră magică sau spiritistă, ca şi cum cineva absent ar deveni dintr-odată prezent. Duhul Sfânt face prezentă acţiunea Tatălui ceresc care îşi dăruieşte Fiul şi jertfa Fiului care ni se dăruieşte din iubire faţă de Tatăl, învingând astfel păcatul şi moartea. Cuvintele lui Cristos asupra pâinii şi vinului sunt pline de Duhul dătător de viaţă şi dăruiesc prezenţa reală a trupului lui Cristos "care se jertfeşte" pentru noi şi sângele său "care se varsă spre iertarea păcatelor" noastre. Cu adevărat suntem înaintea actului de iubire ce ne-a adus mântuirea: "Când a sosit ceasul să fie preamărit de tine, Părinte Sfânt, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit: şi, pe când stăteau ei la cină, Isus a luat pâinea..." (Rugăciunea euharistică a IV-a).

Contemplând iubirea care hrăneşte

Un autor creştin din antichitate, Teodor din Mopsuestia, spunea: "Cu o iubire de mamă, Isus a găsit calea de a ne hrăni cu însuşi trupul său." Într-adevăr, cuvintele şi acţiunile prin care Domnul ni se oferă la Sfânta Liturghie reprezintă calea prin care iubirea sa a devenit hrană mântuitoare pentru noi. Iar noi participăm la momentul cel mai important al Liturghiei, la consacrare, încercând să primim cu iubire darul prezenţei lui Cristos, al jertfei sale pentru noi. E important să contemplăm cu iubire şi credinţă ceea ce săvârşeşte preotul în acele momente "în persoana lui Cristos".

Înainte de toate, preotul îşi îndreaptă rugăciunea către Dumnezeu Tatăl, relatându-i ce a făcut Isus la ultima sa cină cu ucenicii. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu ar avea nevoie să-i fie amintit ce a săvârşit Fiul său. Sensul este altul: amintindu-ne înaintea Tatălui de iubirea Fiului, îi arătăm că suntem conştienţi de minunatul dar pe care ni l-a făcut. Îi spunem Tatălui că ne dăm seama cât de preţios este momentul pe care îl amintim în prezenţa sa. Cu această convingere, preotul săvârşeşte înaintea Tatălui, prin gesturi simple şi stilizate, ceea ce Isus a făcut la acea cină. Atunci când spune că Isus a luat pâinea, preotul ia pâinea adusă de popor la procesiune, iar când îi aminteşte cuvintele, se înclină puţin şi pronunţă cu veneraţie cuvintele lui Isus: "Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi: acesta este trupul meu, care se jertfeşte pentru voi." Să ne oprim puţin la timpul verbelor folosite în acele clipe: până la pronunţarea cuvintelor lui Isus, preotul relatează instituirea Sfintei Euharistii folosind timpul trecut - "a luat", "a binecuvântat", "a frânt", "a spus". Într-adevăr, ceea ce este amintit înaintea lui Dumnezeu este un eveniment trecut. Dar atunci nu ar fi fost mai coerent să continue cu timpul trecut, spunând că "acela era trupul său care s-a jertfit"? Tocmai aici sesizăm efectul extraordinar al memorialului şi al puterii Duhului Sfânt: evenimentul din trecut este mereu prezent înaintea Tatălui şi, de aceea, cuvintele pe care Cristos le spune prin preot sunt mereu vii şi actuale. De aceea preotul pronunţă cuvintele lui Isus la timpul prezent şi, imediat după ce le rosteşte, o tăcere profundă cade în întreaga biserică, atenţia tuturor îndreptându-se spre pâinea care a devenit Trupul lui Cristos. Doar clopoţeii sau clopotele se aud în tăcerea care învăluite întreaga biserică, evocând astfel glasul Tatălui care rosteşte cel mai preţios cuvânt, Cuvântul care se face trup sacramental: Isus Cristos! Preotul ridică ostia consacrată pentru ca întregul popor să o vadă şi să o adore. Dar, în acelaşi timp, preotul ridică ostia înaintea Tatălui, care are mereu prezentă ofranda de iubire a Fiului. Apoi preotul îngenunchează în adoraţie, exprimând astfel întreaga credinţă a Bisericii despre ce se întâmplă în aceste clipe: cererea noastră ca Duhul Sfânt să fie trimis pentru a ne transforma darurile tocmai a fost împlinită prin rostirea cuvintelor lui Isus.

Ceva asemănător are loc şi în ceea ce priveşte potirul cu vin. Preotul relatează cum Isus, după cină, a luat potirul. În timp ce istoriseşte acest fapt, ia potirul cu vin pe care poporul l-a adus în acea zi la ofertoriu şi în care a fost pusă puţină apă. Apoi îşi continuă relatarea până când ajunge la cuvintele lui Isus asupra potirului, pe care le pronunţă la timpul prezent: "Luaţi şi beţi din acesta toţi: acesta este potirul sângelui meu...". Terminând de spus cuvintele, preotul ridică în tăcere potirul înaintea poporului şi înaintea Tatălui ceresc. Din nou îngenunchează în adoraţie, mărturisindu-ne astfel că Duhul Sfânt s-a revărsat cu putere prin pronunţarea cuvintelor cereşti şi vinul s-a transformat în Sângele lui Cristos. Şi noi adorăm în tăcere Sângele lui Cristos, dându-ne seama că suntem în clipa cea mai sacră a Liturghiei, pentru că suntem uniţi chiar cu jertfa Calvarului. Suntem cu adevărat cufundaţi în misterul iubirii Preasfintei Treimi: Tatăl ni-l oferă pe Fiul său prin puterea Duhului Sfânt!

Întrebări pentru meditaţia personală sau discuţii în grup:

Care sunt semnele sau cuvintele prin care îmi dau seama că Isus Cristos este cel care face rugăciunea euharistică? Cum aş explica unui prieten nepracticant minunea transformării pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului? Cum reuşesc să realizez că sunt unit cu jertfa Calvarului prin cuvintele consacrării?

Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente

* * *

Versiunea pdf a acestei cateheze, aranjată pentru printare faţă-verso. pe hârtie A4, cu îndoire la mijloc:

* * *

Secţiunea "Anul Sfintei Liturghii în Dieceza de Iaşi * 2019-2020" pe www.ercis.ro

lecturi: 1420.