A nu înlocui credinţa cu ştiinţa

În reflecţia de marţi după-amiază

De Debora Donnini

Şi "în noi sunt fenomene de orbire, de idolatrie, care este esenţialmente o lipsă de credinţă în Domnul Isus, incapacitatea de a vedea cu adevărat încredinţându-ne" Lui. De fapt, în spatele idolatriei este corupţia, faptul de a nu-l mai recunoaşte pe Dumnezeu, pentru că fiecare îşi face dumnezeul său. Asta a subliniat părintele Bovati în a patra meditaţie de la exerciţiile spirituale care au loc la Ariccia, pornind - în după-amiaza de marţi, 3 martie 2020 - de la episodul viţelului de aur relatat în cartea Exodului, şi, ca pentru alte meditaţii, făcând referinţă la istoria lui Moise, la Evanghelia lui Matei şi la psalmi.

Între timp de la Sfântul Scaun vine ştirea, difuzată de Sala de Presă, că papa Francisc urmăreşte meditaţiile zilnice ale predicatorului iezuit şi că răceala "îşi face cursul său, fără simptome care pot conduce la alte patologii".

În centrul reflecţiei de după-amiază a fost păcatul: nu aşa cum este mai mult prezentat ca încălcare a legii lui Dumnezeu, ci ca "lipsă de credinţă". De fapt, primul din preceptele Decalogului face referinţă la a nu avea alţi dumnezei în locul unicului Dumnezeu şi a nu face imagini ale divinităţii. Această ultimă specificare, a afirmat iezuitul, a fost considerată depăşită pentru poporul creştin: se reţine idolul, fetişul, o rămăşiţă din trecut. În schimb este considerat util, "şi împotriva tendinţelor iconoclaste, să se recurgă la imagini ale divinităţii pentru a mări credinţa. Însă idolatria rămâne "un păcat capital denunţat de toată tradiţia din Vechiul Testament".

De fapt, există "o orbire foarte gravă" care chinuie conştiinţa, tocmai pentru că nu este recunoscută. Ca atunci când în Evanghelia lui Ioan, Isus afirmă: "De vreme ce spuneţi: «Noi vedem», păcatul vostru rămâne".

"Este păcatul care nu poate să fie vindecat, pentru că nu este recunoscut", ba chiar este negat "şi se aseamănă deci - a explicat părintele Bovati - cu păcatul împotriva duhului, fără remediu". O critică eficace la adresa ipocriziei cărturarilor există după aceea în Evanghelia lui Matei, la capitolul 23, şi a fariseilor, cei care respectă legile care se prezentau poporului ca modele de imitat. "Ipocrizia este minciună, pentru că înlocuieşte acţiunea bună cu aparenţa bunătăţii, denaturează practica evlavioasă pentru că în loc să fie «spre slava lui Dumnezeu», este îndreptată spre preamărirea şi spre onoarea omului. Ipocrizia nu ştie să judece, nu ştie ce este adevăratul discernământ: este oarbă, nu cunoaşte dreptatea, milostivirea, fidelitatea, identifică binele cu practici şi îndepliniri materiale".

Este centrală în meditaţia teologului iezuit evenimentul cu viţelul de aur, relatat în Exod la capitolul 32. În timp ce Moise este pe munte, Dumnezeu îi spune că poporul s-a pervertit folosind un verb care face referinţă la stricare, un termen care se foloseşte des, subliniază biblistul, un termen care îşi are punctul central în a nu-l recunoaşte pe Dumnezeu. Tocmai din aceasta "vin toate relele, pentru că nu se mai ascultă glasul Domnului, ci se produc distorsiuni de natură diferită tocmai pentru că fiecare - a afirmat el cu putere - îşi face dumnezeul său, îşi face legea sa, îşi face fericirea sa".

Şi în Scrisoarea către Romani, sfântul Paul arată cum faptul de a nu-l mai recunoaşte pe Dumnezeu ca Dumnezeu este începutul întregii dezagregări în domeniul interpersonal, în relaţiile sexuale, şi cauză a dezordinilor violente care cuprind societatea. Tocmai pornind de la acest text din Exod, părintele Bovati a analizat în amănunţime fenomenul idolatriei scoţând în evidenţă diferitele sale aspecte: cum se naşte din dorinţa de certitudini, din preferinţa mai degrabă de "a vedea" decât de a asculta glasul lui Dumnezeu invizibil. "Însă talismanul poate să aibă forma unei constituţii doctrinale şi disciplinare. Rigiditatea sa, care este considerată sinonim de soliditate şi perenitate, aspectul clar şi controlabil al doctrinei, chiar calitatea sa intelectuală, sunt aparenţe înşelătoare, dacă această construcţie înlocuieşte ascultarea umilă şi permanentă a glasului lui Dumnezeu care vorbeşte ca duh. Dacă se înlocuieşte credinţa cu ştiinţa, dacă se încetează să se adere la Dumnezeu, desigur se crede că se posedă adevărul, în loc să fie căutat şi ascultat în docilitate umilă".

Viţelul de aur a dus apoi gândul predicatorului să se oprească asupra importanţei imaginii publice în lumea virtuală în care trăim şi la momentul în care eventual deveni followers ai unui obiect idolatric. De aici, părintele Bovati a avertizat şi cu privire la un cult eventual evlavios şi splendid în executare dar fără primirea unui Cuvânt care transformă. "Nu sunt suficiente - a avertizat el - ceremoniile bine făcute, dacă ele nu sunt întemeiate pe rugăciunea autentică ce este înainte de toate ascultare" a lui Dumnezeu. În sfârşit este centrală referinţa la Evanghelia lui Matei, îndeosebi la ispitirile din pustiu. Isus iese victorios şi ne învaţă drumul pentru a depăşi orbirea noastră, a subliniat biblistul. Isus indică drumul slujitorului. Şi psalmul 106 aminteşte că în istoria lui Israel, întotdeauna, Dumnezeu intervine cu gesturi de mântuire. "Asta lărgeşte inima noastră, ne face să intrăm în acţiunea de har prin bunătatea Domnului, pentru că iubirea sa este veşnică. Isus spune: «Aveţi curaj. Eu am învins lumea». Iată, a învins-o şi pentru noi, aşa încât în recunoaşterea chiar şi a credinţei noastre puţine putem oricum să intonăm imnul de laudă, îndreptându-ne privirea iubitoare spre el, singurul nostru Dumnezeu, Mântuitorul nostru".

(După L'Osservatore Romano, 5 martie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 475.