Consideraţie la Miercurea Cenuşii, prima zi a Postului Mare - Anul A - 2020

Ioel 2,12-18; Ps 51; 2Cor 5,20-6,2; Ps 95,8; Mt 6,1-6.16-18

"Astăzi nu vă împietriţi inimile, ci ascultaţi glasul Domnului" (Ps 95,8)!

Un vultur falnic destinat înălţimilor a văzut din înălţimi un câmp de iarbă şi cu flori umede, căci căzuse ploaia, iar el îşi dorea o dulce răcorire printre ele. De aceea coboară din înălţimile lui în iarba cu flori umede ca să se răcorească. Şi cum se desfăta şi se răcorea el prin iarba şi prin florile umede sub cupola multicoloră a curcubeului, n-a băgat de seamă cum un şarpe mic se agăţase de gâtul lui. Răcorit pe deplin şi-a reluat zborul spre înălţimile lui, iar el cu şarpele strălucitor la gât, în bătaia soarelui, părea că poartă un preţios colier de diamante. Deşi răcorit simţea nu numai o slăbiciune în trupul său, dar şi că îl părăsesc puterile nu mai poate să urce spre înălţimile lui, ba chiar din contra cobora. Abia atunci şi-a văzut şarpele la gât şi a înţeles, dar era prea târziu căci s-a prăbuşit într-o mlaştină. "Voi scăpa cu viaţă? Voi mai zbura vreodată? Voi mai atinge vreodată înălţimile cerului? Ah, tare aş vrea să zbor mai sus de nori, mai sus de stele. Aş vrea s-ajung la Dumnezeu, în ţara dorurilor mele" (cf. Raluca Cotlet, Poezie)! Acestea erau gândurile care-l frământau acum!

Iată ascunsă în această poveste şi soarta tristă a omului creat pentru înălţimile lui Dumnezeu, dar ajuns în mlaştina pierzării, amăgit fiind de diavol şi de răcoririle de jos ale păcatului. Devenind praf şi cenuşă (cf. Gen 3,19; 18,27,), omul se întreba: Voi scăpa cu viaţă? Voi mai zbura vreodată? Voi mai atinge vreodată înălţimile cerului? Iată toate gândurile omului căzut în păcat!

Nu ştiu care a fost deznodământul din povestea cu vulturul otrăvit şi căzut, dar privind la vulturul din psalmi care întinereşte (cf. Ps 103,5) şi la omul din paradis căzut şi devenit pământ şi care primeşte de la Dumnezeu promisiunea răscumpărării (cf. Gen 3,7), îndrăznesc să cred într-un "happy-end" (sfârşit fericit) al acestei povestiri, sperând o rază din mila divină i-a adus şi lui vindecarea dorită.

Dar, iată aici şi motivaţia pentru care omul care se recunoaşte păcătos şi pierdut, primeşte astăzi cenuşa obţinută din primele ramuri înflorite, ca amintirea a păcatului său de la începutul existenţei sale, dar şi ca pe o speranţă a obţinerii mântuirii promise, speranţă reaprinsă mereu prin profeţi:

"Întoarceţi-vă la mine din toată inima voastră, cu post, cu plâns şi cu jale! Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru! Căci el este milostiv şi îndurător, încet la mânie şi plin de bunătate şi iartă răul" (Ioel 2,12-13).

Dacă este să păstrăm analogia dintre vulturul doborât de şarpe şi omul împins în păcat de diavol, spunem că Dumnezeu îl iartă şi îl salvează pe om, dându-i nişte aripi noi ca să poată zbura din nou spre el şi spre bucuriile pierdute, aripi diferite de cele dintâi, atât ca număr pentru că-s mai multe ca la heruvimi (cf. Is 6,2), dar aripi diferite şi calitativ, că sunt duhovniceşti şi cereşti. Aceste aripi sunt: pe de o parte sunt aripile postului, rugăciunii şi a pomenii, aşa cum citim în pericopa evanghelică de astăzi, iar pe de altă parte sunt aripile: ale plânsului, ale mărturisirii păcatelor cu multă căinţă şi cu hotărâre de îndreptare, precum şi ale comuniunii cu Isus prin Euharistie şi prin vestirea Evangheliei, cum citim în celelalte lecturi biblice şi recomandări ale zilei.

Astăzi în prima si a Postului Mare, aşa cum ne spune profetul Ioel (cf. Ioel 2,15), Biserica sună trâmbiţa adunării. Aceasta este o chemarea solemnă, este o chemare nu la sărbătoare cu Domnul cum sunt altele, dar o chemarea la pocăinţă. Dacă la evrei copiii şi tinerii însurăţei erau scutiţi de anumite îndatoriri, de data aceasta nimeni nu este scutit de a veni la adunarea convocată în numele Domnului, pentru că în urma păcatului primului om şi a urmaşilor lui, toţi oamenii, de la copiii de la sân şi până la bătrânul sătul de zile, toţi au nevoie de iertare şi de mântuire în frunte cu preoţii care trebuie să vină plângând, căci toţi au păcătuit. Toţi în cor trebuie să ne rugăm începând de astăzi: "Ai milă de noi, Doamne, căci am păcătuit" (Ps 51,3). "Îndură-te, Doamne, de poporul tău şi nu da moştenirea ta ocării, căci Domnul are milă de poporul său" (cf. Ioel 2,17-18).

În marea sa iubire şi îndurare faţă de om Dumnezeu a rânduit un timp al iertării şi al mântuirii, timpul Postului Mare, timp în care prin Fiul său iubit, Isus Cristos, doreşte să ne împace cu el. Căci: "Pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru, pentru ca noi să cunoaştem justificarea lui Dumnezeu în el" (2Cor 5,20-21). De aceea, să nu încercăm să venim la Dumnezeu prin metode omeneşti, căci Dumnezeu are căile lui. Nici un om nu poate ajunge la Dumnezeu, la iertarea şi mântuirea lui, decât prin căile sale, iar căile sale sunt prin Domnul Isus Cristos, care este "uşa de intrare în cer" (In 10,9).

De obicei, poporul ales era invitat să vină înaintea lui Dumnezeu cu bucurie (cf. Ps 95,1; 100,2), cu bucurie la aducerea Cortului Alianţei (cf. 2Sam 6,15), cu bucurie la consacrarea regelui (cf. 1Rg 1,40) cu bucurie la sărbătoarea Azimilor (cf. 2Cr 30,2), cu bucurie după orice victorie şi sărbătoare (cf. Est 9,19-22). Dar, pe timpul lui Ioel poporul se afla în păcat şi duşmănie faţă de Dumnezeu. De aceea, el trebuia să vină la Dumnezeu cu post, plâns şi jale (cf. Ioel 2,12). Şi noi, cei de astăzi, suntem în păcat şi în duşmănie faţă de Dumnezeu, de aceea şi noi trebuie să venim la convocarea Domnului din templul său, Biserica, tot cu post, plâns şi jale.

Dacă diavolul a putut frânge primele aripi ale omului prin păcat (cf. Gen 3,7), el le poate frânge şi pe acestea noi date nouă prin Cristos. De aceea trebuie să le ţinem bine ascunse, întâi pentru că ele sunt mai eficiente când sunt bine ascunse şi apoi pentru că le putem proteja atât pe ele cât şi pe rodul lor, de stricăciunile diavolului.

Chiar de la începutul pericopei evangheliei de astăzi când Isus ne încredinţează primul set de aripi heruvimice (cf. Is 6,2), aripi spirituale, ne atrage atenţia asupra faptului că faptele bune şi faptele de pocăinţă, pentru a-şi atinge menirea lor sfântă, trebuie împlinite în taină şi nu cu ostentaţie, nu de dragul popularităţii, ci pentru răsplata pe care Dumnezeu o va da în ziua judecăţii. Popularitatea este o plată derizorie pe care o dă diavolul amăgiţilor săi, pe când împlinirea faptelor bune în taină ne atrage toate binecuvântările cereşti câştigate de Isus pentru noi la cruce.

O primă faptă bună cu valoare de pocăinţă despre care vorbeşte Isus este cea a milosteniei. Mulţi dintre fariseii din timpul lui Isus doreau să atragă atenţia oamenilor asupra lor, mai ales atunci când făceau milostenie. Atunci, alegeau unul din cele mai aglomerate locuri din localitate şi îşi trimiteau trompetiştii înaintea lor. Deşi scopul principal părea a fi acela de a strânge săracii pentru a le oferi ajutoarele atât de necesare vieţii, în realitate scopul lor era acela de a atrage laudele oamenilor asupra lor, iar săracii erau doar un paravan pentru scopul lor.

Nici fariseii de astăzi nu sunt prea departe de această practică. Mai nou binefacerile se televizează, se fac spectacole de caritate şi multe alte mijloace pentru a strânge spre popularitatea, capitalul de imagine, capital politic şi chiar câştigul personal. Aceştia nu numai că nu vor mai primi nici o altă răsplată, dar vor şi da cont cu sufletul în faţa lui Dumnezeu, în timp ce săracii rămân doar cu un deficit de imagine şi de bunuri, şi cu speranţa la Dumnezeu.

Ca să înţelegem mai bine problema milosteniei, trebuie să răspundem mai întâi unor întrebări legitime: De ce dăruim? De ce facem milostenie? De ce trebuie să fie tainică? Dăruim pentru că tot ceea ce avem am primit gratuit de la Dumnezeu (cf. 1Cor 4,7). Facem milostenie pentru că Dumnezeu a instituit milostenia ca o lege universală (cf. Dt 15,7-8; Ier 22,3; Prov 22,22-23), iar noi nu suntem decât administratorii bunurilor primite de la Dumnezeu (cf. Mt 24,25). Milostenia noastră trebuie să fie tainică, pentru că valoarea şi răsplata noastră este numai la Dumnezeu (cf. Mt 6,4.15.18). Din păcate, nu sunt puţini sunt cei care ignoră aceste lucruri. Ei nu consideră valoarea pe care Dumnezeu le-o atribuie, nici cea de făptură minunată din creaţie (cf. Ps 139,14), nici cea din opera răscumpărării (cf. In 3,16). Sunt mereu în căutarea aprecierii oamenilor, suportului lor. Or, aceasta este o gravă problemă spirituală. Să respingi ceea ce îţi oferă Creatorul şi Răscumpărătorul, şi să cauţi ceea ce îţi oferă o creatură limitată, este o problemă spirituală. Ei nu dăruiesc pentru Dumnezeu, ci fac un târg cu satana.

De aceea Domnul Isus insistă asupra anonimatului atunci când se dăruieşte. În acest mod ceea ce faci tu este ceea ce trebuie. Dumnezeu este cel ce a instituit milostenia ca pe o lege universală. Pentru poporul evreu, Dumnezeu a stabilit o lege prin care străinul, săracul, ba chiar şi păsările cerului să beneficieze de ceea ce oferă pământul ca roade. Nouă, oamenilor, ne revine datoria unui gest deliberat. Noi nu suntem decât administratorii lor, nu suntem creatorii lor. De aceea nu trebuie să ne proclamăm stăpâni absoluţi. În dar ne vin toate lucrurile, şi în dar trebuie să le împărţim.

Apoi, dărnicia este o dovadă de credinţă. De obicei, persoanele care nu fac milostenie, nu fac pentru că li se pare că nu au ei înşişi suficient. Or, a da şi altuia din ceea ce ai primit este un act de credinţă. Înseamnă să pui viitorul tău în mâinile lui Dumnezeu. Este un act de credinţă. Or, credinţa nu este un element de paradă. Credinţa este o experienţă profundă şi transformatoare.

După ce vorbeşte despre dărnicie, Domnul Isus abordează problema rugăciunii, unde nu se sfieşte să-i numească pe cei care vânează popularitate drept făţarnici.

Din nou apare aici aspectul răsplăţii deja primite de la diavol prin aprecierea trecătoare a oamenilor. Pentru ce se roagă omul slab şi căzut? Pentru câştigarea simpatiei celorlalţi, pentru a impresiona, sau pentru a cultiva relaţia sa cu Dumnezeu? Apoi rugăciunea nu este o practică magică, ezoterică, rezervată numai unor iniţiaţi filozofic. Domnul Isus foloseşte aici un cuvânt care este foarte important în ceea ce priveşte rugăciunea, "Tată". Rugăciunea nu este altceva decât conversaţie cu Tatăl ceresc.

Domnul Isus recomandă retragerea în singurătate. Desigur, nu este vorba despre fuga în pustiu, ci despre viaţa fiecărui credincios care vrea să se roage lui Dumnezeu făcând din camera lui un pustiu în oraş, cum spune scriitorul religios italian, Carlo Caretto (1910-1988). Desigur este şi o rugăciune publică, comunitară, unde toţi trebuie ne rugăm lui Dumnezeu într-o inimă şi un gând (cf. Fap 2,42).

Apoi, Isus trece la o altă practică importantă a credinciosului, postul. Ca şi în cazul celorlalte două precizate mai sus, şi postul poate fi transformat într-o paradă fără nici un folos sufletesc. Şi în acest caz Domnul Isus atrage atenţia asupra caracterului lui tainic. De obicei postul este însoţit de rugăciune. Din nou este vorba despre atitudinea pe care o avem. Postul înseamnă sacrificiu, înseamnă orientarea asupra persoanei lui Dumnezeu.

Apoi avem şi celălalt rând de aripi: a plânsului, a mărturisirii păcatelor cu multă căinţă şi cu hotărâre de îndreptare, precum şi a comuniunii cu Isus prin Euharistie şi prin vestirea Evangheliei, aşa cum citim în celelalte lecturi biblice şi în celelalte recomandări ale zilei.

Sfântul apostol Petru spune că noi suntem străini şi călători aici, pe pământ (cf. 1Pt 2,11). Sfântul Paul spunea că "cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos" (Fil 3,20). Isus spunea că noi nu suntem din această lume: "Ei nu sunt din lume, aşa cum eu nu sunt din lume" (In 17,14). Deci, dacă prin iertarea cerută şi primită, a făcut ca cetăţenia noastră este acum în ceruri, unde am devenit casnicii lui Dumnezeu (cf. Ef 2,19), atunci trebuie să medităm mult şi să ne hrănim mai mult cu Euharistia care este, trupul Domnului (cf. Mt 26,26), pâinea care satură (cf. In 6,35), pâinea îngerilor (cf. Ps 78,25), memorialul pătimirilor, morţii şi învierii Domnului (cf. 1Cor 11,26).

Dacă noi nu suntem din lume, dacă noi suntem casnicii lui Dumnezeu, atunci noi suntem ambasadorii lui Dumnezeu pe pământ. Atunci când un guvern trimite un ambasador într-o altă ţară, înseamnă că cele două ţări sunt prietene. Dumnezeu este încă prieten cu această lume. El ne-a trimis pe noi în lume ca pe ambasadorii săi. Dar vine o zi când ambasadorii vin acasă. Atunci va începe judecata.

Când omul a păcătuit şi a devenit cenuşă (cf. Gen 18,27), Dumnezeu, în sfinţenia sa, a fost nevoit să-şi întoarcă faţa de la el, spre a nu-l arde, căci pentru omul păcătos Dumnezeu a devenit "un foc mistuitor" (Is 33,14), cum a fost nevoit să şi-o întoarcă şi de la Isus pe cruce pe când purta păcatul nostru (cf. Mt 27,46). Dumnezeu care urăşte păcatul, îi iubeşte pe păcătoşi. El i-a iubit atât de mult pe oamenii păcătoşi, încât l-a dat pe unicul său Fiu, pe Fiul său preaiubit (cf. Mt 3,17), ca să moară pe cruce pentru ei şi pentru mântuirea lor (cf. In 3,16). De atunci şi până acum Dumnezeu, în Cristos şi Duhul Sfânt, stă cu braţele întinse spre noi pentru a ne primi la el. Noi în calitate de ambasadori ai săi, trebuie să le spunem oamenilor în mijlocul cărora trăim: "Dumnezeu mântuieşte şi astăzi!" Tot ce îi cere Dumnezeu omului este ca să vină la el cu păcatele sale şi să primească mântuirea sa, în jertfa de la cruce a lui Isus Cristos şi în darul Duhului Sfânt. "Împăcaţi-vă cu Dumnezeu" (2Cor 5,20)! "Astăzi nu vă împietriţi inimile, ci ascultaţi glasul Domnului" (Ps 95,8)!

Un vechi dicton creştin spune: "Oile nasc oi", de aceea în privinţa apostolatului, trebuie ştearsă linia dintre cler şi laici, căci toţi creştinii au primit de la Dumnezeu darul de a se învăţa unii pe alţii, căci dacă nu credem că avem acest dar, nu mai avem nici un altul. De exemplu, dacă părinţii nu-şi fac datoria de a-şi educa copiii creştineşte, mii de preoţi şi de profesori nu o mai pot face. Un exemplu pozitiv avem în familia lui Timotei (cf. 2Tim 1,5; 3,15), care a devenit mai târziu evanghelist (cf. Fil 3,19-22) Ca atare, toţi împreună cler şi laici, trebuie să naştem oiţe pentru păşunile veşnice, spunându-le oamenilor vestea cea bună, că din voinţa lui Dumnezeu Isus Cristos a luat locul nostru pe cruce. El, care n-a cunoscut nici un păcat, a venit pentru ca noi să fim făcuţi neprihănirea lui Dumnezeu în el. El ne-a luat lângă el în paradis prin faptul că eu sunt îmbrăcat acum cu neprihănirea sa. El a luat asupra lui iadul în care a coborât, pentru a ne da pe veci cerul său (cf. 2Cor 5,20-6,2).

Iată aici câteva îndrumări biblice pentru a parcurge Postul Mare cu folos. Amin.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 2584.