Vizita Sfântului Părinte Francisc la Bari cu ocazia întâlnirii de reflecţie şi spiritualitate „Mediterana, frontieră de pace” (duminică, 23 februarie 2020)

Întâlnire cu episcopii din zona Mediteranei (Bazilica „Sfântul Nicolae”, Bari)

Iubiţi fraţi,

Sunt bucuros să vă întâlnesc şi recunoscător faţă de fiecare dintre voi pentru că aţi acceptat invitaţia Conferinţei Episcopale Italiene să participaţi la această întâlnire care reuneşte Bisericile din zona Mediteranei. Şi privind astăzi această biserică [bazilica „Sfântul Nicolae”], îmi vine în minte cealaltă întâlnire, aceea pe care am avut-o cu conducătorii Bisericilor creştine – ortodoxe, catolice… – aici la Bari. Este a doua oară în puţine luni că se face un astfel de gest de unitate: aceea era prima dată, după marea schismă, când eram toţi împreună; şi aceasta este prima dată a tuturor episcopilor care au ieşire la Marea Mediterană. Cred că am putea numi Bari capitala unităţii, a unităţii Bisericii – dacă monseniorul Cacucci permite asta! Mulţumesc pentru primire, Excelenţă, mulţumesc.

Când, în momentul respectiv, cardinalul Bassetti mi-a prezentat iniţiativa, am primit-o imediat cu bucurie, întrevăzând în ea posibilitatea de a demara un proces de ascultare şi de confruntare, cu care să se contribuie la edificarea păcii în această zonă crucială a lumii. Pentru acest motiv, am voit să fiu prezent şi să dau mărturie despre valoarea conţinută în noua paradigmă de fraternitate şi colegialitate, a cărei exprimare sunteţi voi. Mi-a plăcut acel cuvânt pe care voi l-aţi adăugat la dialog: convivialitate.

Consider semnificativă alegerea de a ţine această întâlnire în oraşul Bari, aşa de important pentru legăturile pe care le întreţine cu Orientul Mijlociu precum şi cu continentul african, semn elocvent care arată cât sunt de înrădăcinate relaţiile dintre popoare şi tradiţii diferite. Apoi, dieceza de Bari, din totdeauna ţine viu dialogul ecumenic şi interreligios, dedicându-se neobosit să stabilească legături de stimă reciprocă şi de fraternitate. Nu este o întâmplare dacă tocmai aici, în urmă cu un an şi jumătate – aşa cum am spus – am ales să-i întâlnesc pe responsabilii comunităţilor creştine din Orientul Mijlociu, pentru un important moment de confruntare şi comuniune, care să ajute Bisericile surori să meargă împreună şi să se simtă mai apropiate.

În acest context deosebit, v-aţi reunit pentru a reflecta asupra vocaţiei şi destinelor Mediteranei, asupra transmiterii credinţei şi promovării păcii. Mare nostrum este locul fizic şi spiritual în care a luat formă civilizaţia noastră, ca rezultat al întâlnirii diferitelor popoare. Tocmai în virtutea împreună-formării sale, această mare obligă popoarele şi culturile care au ieşire la ea la o proximitate constantă, invitându-le să comemoreze ceea ce le uneşte şi să reconfirme că numai trăind în înţelegere pot să se bucure de oportunităţile pe care această regiune le oferă din punctul de vedere al resurselor, frumuseţii teritoriului, diferitelor tradiţii umane.

În zilele noastre, importanţa acestei zone n-a scăzut ca urmare a dinamicelor determinate de globalizare; dimpotrivă, aceasta din urmă a accentuat rolul Mediteranei, ca răscruce de interese şi evenimente semnificative din punct de vedere social, politic, religios şi economic. Mediterana rămâne o zonă strategică, al cărei echilibru reflectă efectele sale şi asupra celorlalte părţi ale lumii.

Se poate spune că dimensiunile sale sunt invers proporţionale cu mărimea sa, care duce la asemănarea ei cu un lac, mai mult decât cu un ocean, aşa cum a făcut deja Giorgio La Pira. Definind-o „marele lac al Tiberiadei”, el a sugerat o analogie între timpul lui Isus şi timpul nostru, între ambientul în care El se mişca şi acela în care trăiesc popoarele care locuiesc acolo. Şi aşa cum Isus a acţionat într-un context eterogen de culturi şi credinţe, tot aşa şi noi ne situăm într-un cadru poliedric şi multiform, sfâşiat de diviziuni şi inegalităţi, care îi măresc instabilitatea. În acest epicentru de profunde linii de ruptură şi de conflicte economice, religioase, confesionale şi politice, suntem chemaţi să oferim mărturia noastră de unitate şi de pace. Facem asta pornind de la credinţa noastră şi de la apartenenţa la Biserică, întrebându-ne care este contribuţia pe care, ca discipoli ai Domnului, putem s-o oferim tuturor bărbaţilor şi femeilor din zona mediteraneeană.

Transmiterea credinţei nu poate decât să scoată rod din patrimoniul al cărei depozitar este Mediterana. Este un patrimoniu păstrat de comunităţile creştine, făcut viu prin cateheză şi celebrarea sacramentelor, formarea conştiinţelor şi ascultarea personală şi comunitară a Cuvântului Domnului. Îndeosebi, în evlavia populară experienţa creştină are o exprimare pe cât de semnificativă pe atât de indispensabilă: cu adevărat evlavia poporului este, cel mult, exprimare de credinţă simplă şi genuină. Şi cu privire la asta îmi place să citez adesea acea bijuterie care este numărul 48 din Evangelii nuntiandi despre evlavia populară, unde sfântul Paul al VI-lea schimbă termenul de „religiozitate” cu „evlavie” şi unde sunt prezentate bogăţiile sale precum şi lipsurile sale. Acel număr trebuie să fie călăuză în vestirea Evangheliei pe care o facem popoarelor.

În această zonă, un depozit de potenţialităţi enorme este şi cel artistic, care uneşte conţinuturile credinţei cu bogăţia culturilor, cu frumuseţea operelor de artă. Este un patrimoniu care atrage încontinuu milioane de vizitatori din toată lumea şi care trebuie păstrat cu grijă, ca moştenire preţioasă primită „ca împrumut” şi de încredinţat generaţiilor viitoare.

Pe acest fundal vestirea Evangheliei nu se poate disjunge de angajarea pentru bunul comun şi ne determină să acţionăm ca neobosiţi făcători de pace. Astăzi zona Mediteranei este atentată de atâtea focare de instabilitate şi de război, fie în Orientul Mijlociu, fie în diferite state din Africa de Nord, precum şi între diferite etnii sau grupuri religioase şi confesionale; nici nu putem uita conflictul încă nerezolvat dintre israelieni şi palestinieni, cu pericolul de soluţii inegale, deci, făuritoare de noi crize.

Războiul, care orientează resursele la cumpărarea de arme şi la efortul militar, distrăgându-le de la funcţiile vitale ale unei societăţi, cum sunt sprijinul dat familiilor, sănătăţii şi instruirii, este contrar raţiunii, conform învăţăturii sfântului Ioan al XXIII-lea (cf. Enciclica Pacem in terris, 62; 67). Cu alte cuvinte, el este o nebunie, pentru că este nebunesc a distruge case, punţi, fabrici, spitale, a ucide persoane şi a elimina resurse în loc de a construi relaţii umane şi economice. Este o nebunie cu care nu ne putem resemna: războiul niciodată nu va putea să fie considerat ca normalitate sau acceptat drept cale inevitabilă pentru a reglementa divergenţe şi interese contrapuse. Niciodată.

Scopul ultim al fiecărei societăţi umane rămâne pacea, aşa încât se poate reafirma că „nu există alternativă la pace, pentru nimeni”[1]. Nu există nicio alternativă serioasă la pace, pentru că fiecare proiect de exploatare şi supremaţie urâţeşte pe cel pe care loveşte şi pe cel care este lovit şi revelează o concepţie mioapă despre realitate, dat fiind că privează de viitor nu numai pe celălalt, ci şi pe ei înşişi. Astfel, războiul apare ca eşecul oricărui proiect uman şi divin: este suficient să vizităm un peisaj sau un oraş, teatre ale unui conflict, pentru a ne da seama cum, din cauza urii, grădina se transformă într-un ţinut dezolat şi neospitalier şi paradisul pământesc într-un iad. Şi la aceasta eu aş vrea să adaug păcatul grav de ipocrizie, când în întâlnirile internaţionale, în reuniuni, atâtea ţări vorbesc despre pace şi apoi vând arme ţărilor care sunt în război. Asta se numeşte marea ipocrizie.

Construirea păcii, pe care Biserica şi fiecare instituţie civilă trebuie s-o simtă mereu ca prioritate, are ca fundament indispensabil dreptatea. Ea este călcată în picioare acolo unde sunt ignorate exigenţele persoanelor şi unde interesele economice de parte prevalează asupra drepturilor fiecăruia şi ale comunităţii. În afară de asta, dreptatea este împiedicată de cultura rebutului, care tratează persoanele ca şi cum ar fi lucruri şi care generează şi măreşte inegalităţile, aşa încât în mod strident pe malurile aceleiaşi mări trăiesc societăţi ale belşugului şi altele în care mulţi luptă pentru supravieţuire.

La contrastarea acestei culturi contribuie în manieră decisivă nenumăratele opere de caritate, de educaţie şi de formare realizate de comunităţile creştine. Şi de fiecare dată când diecezele, parohiile, asociaţiile, voluntariatul – voluntariatul este una din marile comori ale pastoraţiei italiene – sau individual se dedică pentru a susţine pe cel care este abandonat sau se află în nevoie, Evanghelia capătă nouă forţă de atracţie.

În urmărirea bunului comun – care este un alt nume al păcii – trebuie asumat criteriul indicat de acelaşi La Pira: a ne lăsa conduşi de „aşteptările oamenilor săraci”[2]. Acest principiu, care nu poate fi niciodată dat uitării pe baza calculelor sau din motive de convenienţă, dacă este asumat în mod serios, permite o cotitură antropologică radicală, care-i face pe toţi mai umani.

De altfel, la cel foloseşte o societate care obţine mereu noi rezultate tehnologice, dar care devine mai puţin solidară faţă de cel aflat în nevoie? Cu vestirea evanghelică, noi transmitem în schimb logica prin care nu există cei din urmă şi ne străduim ca Biserica, Bisericile, printr-o angajare tot mai activă, să fie semn al atenţiei privilegiate faţă de cei mici şi cei săraci, pentru că „membrele trupului, care par mai slabe, sunt mai necesare” (1Cor 12,22) şi, „dacă suferă un membru, toate membrele suferă împreună cu el” (1Cor 12,26).

Între cei care în zona Mediteranei trudesc mai mult sunt cei care fug de război sau îşi părăsesc ţara lor în căutarea unei vieţi demne de om. Numărul acestor fraţi – constrânşi să abandoneze afecte şi patrie şi să se expună unor condiţii de precaritate extremă – a crescut din cauza creşterii conflictelor şi a condiţiilor climatice şi ambientale dramatice din zone tot mai ample. Este uşor de prevăzut că acest fenomen, cu dinamicele sale epocale, va marca regiunea mediteraneeană, motiv pentru care statele şi înseşi comunităţile religioase nu pot să fie găsite nepregătite. Sunt interesate ţările străbătute de fluxurile migratoare şi cele de destinaţie finală, dar sunt interesate şi guvernele şi Bisericile din statele de provenienţă a migranţilor, care cu plecarea atâtor tineri văd cu sărăceşte viitorul lor.

Suntem conştienţi că în diferite contexte sociale este răspândit un sentiment de indiferenţă şi chiar de refuz, care ne face să ne gândim la atitudinea, stigmatizată în multe parabole evanghelice, a celor care se închid în propria bogăţie şi autonomie, fără a-şi da seama de cel care, cu cuvintele sau pur şi simplu cu starea sa de lipsă, invocă ajutor. Se impune tot mai mult un sentiment de frică, ce duce la ridicarea propriilor apărări în faţa celei care este reprezentată în mod instrumental ca o invazie. Retorica ciocnirii de civilizaţii foloseşte numai pentru a justifica violenţa şi a alimenta ura. Neîndeplinirea sau, oricum, slăbiciunea politicii şi sectarismul sunt cauze ale radicalismelor şi terorismului. Comunitatea internaţională s-a oprit în faţa intervenţiilor militare, în timp ce ar trebui să construiască instituţii care să garanteze oportunităţi egale şi locuri în care cetăţenii să aibă posibilitatea de a se ocupa de bunul comun.

La rândul nostru, fraţilor, să ne ridicăm glasul pentru a cere guvernelor tutelarea minorităţilor şi a libertăţii religioase. Persecuţia ale cărei victime sunt mai ales – dar nu numai – comunităţile creştine este o rană care sfâşie inima noastră şi nu ne poate lăsa indiferenţi.

În acelaşi timp, să nu acceptăm niciodată ca acela care caută speranţă pe mare să moară fără a primi ajutor sau ca acela care vine de departe să devină victimă a exploatării sexuale, să fie slab plătit sau recrutat de mafii.

Desigur, primirea şi o integrare demnă sunt etape ale unui proces care nu este uşor; totuşi, este inimaginabil ca el să poată fi înfruntat ridicând ziduri. Mie îmi este frică atunci când aud unele discursuri ale unor lideri despre noile forme de populism şi mă fac să aud discursuri care semănau frică şi apoi ură în deceniul ’30 din secolul trecut. Acest proces de primire şi integrare demnă este inimaginabil, am spus, să poată fi înfruntat ridicând ziduri. Mai degrabă, în acest mod se închide accesul la bogăţie pe care o poartă celălalt şi care constituie mereu o ocazie de creştere. Când se renegă dorinţa de comuniune, înscrisă în inima omului şi în istoria popoarelor, se contrastează procesul de unificare a familiei umane, care deja se impune printre mii de adversităţi. Săptămâna trecută, un artist torinez mi-a trimis un tablou mic, făcut cu tehnica japoneză de ardere a lemnului, despre fuga în Egipt şi era un sfânt Iosif, nu aşa de liniştit aşa cum suntem obişnuiţi să-l vedem în iconiţe, ci un sfânt Iosif cu atitudinea unui refugiat sirian, cu pruncul pe umeri: arată durerea, fără a îndulci drama lui Isus Prunc atunci când a trebuit să fugă în Egipt. Este acelaşi lucru care se întâmplă astăzi.

Mediterana are o vocaţie deosebită în acest sens: este marea metisului, „cultural deschisă mereu la întâlnire, la dialog şi la înculturare reciprocă”[3]. Purităţile raselor nu au viitor. Mesajul metisului ne spune mult. A avea ieşire la Mediterana reprezintă aşadar o potenţialitate extraordinară: să nu lăsăm ca din cauza unui spirit naţionalist, să se răspândească o convingere contrară, adică sunt privilegiate statele la care se ajunge mai greu şi mai izolate din punct de vedere geografic. Numai dialogul permite să ne întâlnim, să depăşim prejudecăţi şi stereotipuri, să povestim şi să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine. Dialogul şi acel cuvânt pe care l-am auzit astăzi: convivialitate.

În această privinţă, o oportunitate deosebită este reprezentată de noile generaţii, când le este asigurat accesul la resurse şi sunt puse în condiţiile de a deveni protagoniste ale drumului lor: atunci se revelează limfă capabilă să genereze viitor şi speranţă. Acest rezultat este posibil numai acolo unde există o primire care nu e superficială, ci sinceră şi binevoitoare, practicată de toţi şi la toate nivelurile, pe planul cotidian al relaţiilor interpersonale precum şi pe cel politic şi instituţional, şi promovată de cel care face cultură şi are o responsabilitate mai puternică faţă de opinia publică.

Pentru cel care crede în Evanghelie, dialogul nu are pur şi simplu o valoare antropologică, ci şi teologică. A-l asculta pe fratele nu este numai un act de caritate, ci şi un mod pentru a sta în ascultarea Duhului lui Dumnezeu, care cu siguranţă lucrează şi în celălalt şi vorbeşte dincolo de graniţele în care adesea suntem tentaţi să punem în frâu adevărul. Apoi, cunoaştem valoarea ospitalităţii: „Datorită ei unii i-au găzduit, fără să-şi dea seama, pe îngeri” (Evr 13,2).

Este nevoie de a elabora o teologie a primirii şi a dialogului, care să reinterpreteze şi să repropună învăţătura biblică. Poate să fie elaborată numai dacă ne străduim în orice mod să facem primul pas şi nu excludem seminţele de adevăr ai căror depozitari sunt şi alţii. În acest mod, confruntarea dintre conţinuturile diferitelor credinţe va putea să se refere nu numai la adevărurile crezute, ci la teme specifice, care devin puncte calificatoare ale întregii învăţături.

Prea des istoria a cunoscut contrapoziţii şi lupte, întemeiate pe convingerea deformată că, a-l contrasta pe cel care nu împărtăşeşte crezul nostru, îl apărăm pe Dumnezeu. În realitate, extremismele şi fundamentalismele neagă demnitatea omului şi libertatea sa religioasă, provocând un declin moral şi accentuând o concepţie antagonistă despre raporturile umane. Şi pentru aceasta este urgentă o întâlnire mai vie între diferitele credinţe religioase, mişcată de un respect sincer şi de o intenţie de pace.

Această întâlnire porneşte de la conştiinţa, fixată în Documentul despre fraternitate semnat la Abu Dhabi, că „adevăratele învăţături ale religiilor invită să rămânem ancoraţi în valorile păcii; să susţinem valorile cunoaşterii reciproce, a fraternităţii umane şi a convieţuirii comune”. Şi în jurul sprijinirii săracilor şi al primirii migranţilor se poate realiza deci o colaborare mai activă între grupurile religioase şi diferitele comunităţi, în aşa fel încât confruntarea să fie însufleţită de intenţii comune şi să fie însoţită de o angajare reală. Cei care împreună îşi murdăresc mâinile pentru a construi pacea şi a practica primirea, nu se vor putea lupta niciodată între ei din motive de credinţă, ci vor parcurge căile confruntării respectuoase, a solidarităţii reciproce, a căutării unităţii. Şi contrariul este ceea ce am simţit atunci când am mers la Lampedusa, acel aer de indiferenţă: în insulă era primire, dar după aceea în lume cultura indiferenţei.

Acestea sunt auspiciile pe care doresc să vi le comunic, iubiţi confraţi, la încheierea întâlnirii rodnice şi mângâietoare din aceste zile. Vă încredinţez mijlocirii apostolului Paul, care cel dintâi a brăzdat Mediterana, înfruntând pericole şi adversităţi de tot felul pentru a duce la toţi Evanghelia lui Cristos: exemplul său să vă arate căile de-a lungul cărora să continuaţi angajarea bucuroasă şi eliberatoare de a transmite credinţa în timpul nostru.

Ca mandat, vă înmânez cuvintele profetului Isaia, pentru ca să dea speranţă şi să comunice forţă vouă şi respectivelor voastre comunităţi. În faţa dezolării Ierusalimului ca urmare a exilului, profetul nu încetează să întrevadă un viitor de pace şi prosperitate: „Vor reconstrui ruinele din vechime, vor ridica din nou dărâmăturile de la început, vor restaura cetăţile ruinate şi dărâmate din generaţie în generaţie” (Is 61,4). Iată lucrarea pe care Domnul v-o încredinţează pentru această iubită zonă a Mediteranei: a reconstrui legăturile care au fost întrerupte, a ridica din nou oraşele distruse de violenţă, a face să înflorească o grădină acolo unde astăzi sunt terenuri distruse, a insufla speranţă celui care a pierdut-o şi a îndemna pe cel care este închis în el însuşi să nu se teamă de fratele. Şi a privi asta, care a devenit deja cimitir, ca un loc de viitoare înviere a întregii zone. Domnul să însoţească paşii voştri şi să binecuvânteze lucrarea voastră de reconciliere şi de pace. Mulţumesc.

________________________

Salut adresat credincioşilor în faţa bazilicii „Sfântul Nicolae”

Bună ziua, bună ziua vouă tuturor!

Aş vrea să vă mulţumesc pentru că ştiu că voi aţi ajutat, ajutaţi, cu rugăciunile voastre, munca păstorilor aici. Mulţumesc, pentru că rugăciunile sunt tocmai forţa, forţa unei comunităţi creştine. Păstorii se roagă, însă trebuie să lucreze în aceste zile de reflecţie. Dar s-au simţit însoţiţi şi siguri cu rugăciunile voastre. Eu mulţumesc mult pentru această lucrare, pentru acest apostolat de a vă ruga, a vă ruga pentru Biserică. Nu uitaţi: rugăciune pentru Biserică, pentru păstori… Şi în momentele urâte ne rugăm şi mai mult, pentru că trebuie să vină Domnul mereu ca să rezolve problemele.

Acum aş vrea să vă dau binecuvântarea, dar înainte de toate s-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria. Ea s-a rugat mult în timpul vieţii sale. S-a rugat mult, mereu, însoţind Biserica.

Bucură-te, Marie…

Binecuvântarea

Şi mulţumesc, multe mulţumiri!

________________________

Sfânta Liturghie (Corso Vittorio Emanuele II, Bari)

Isus citează legea veche: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” (Mt 5,38; Ex 21,24). Ştim ce voia să spună: celui care îţi ia ceva, tu îi vei lua acelaşi lucru. Era în realitate un mare progres, pentru că împiedica revanşe mai rele: dacă unul ţi-a făcut rău, îl vei răsplăti cu aceeaşi măsură, nu vei putea să-i faci mai rău. A încheia certurile la egal era un pas înainte. Şi totuşi Isus merge mai departe, mult mai departe: „Eu însă vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău” (Mt 5,39). Dar cum aşa, Doamne? Dacă unul gândeşte rău despre mine, dacă unul îmi face rău, nu pot să-l răsplătesc cu aceeaşi monedă? „Nu”, spune Isus: nonviolenţă, nicio violenţă.

Putem crede că învăţătura lui Isus urmăreşte o strategie: la sfârşit cel rău va înceta. Însă nu acesta este motivul pentru care Isus cere să-l iubim şi pe cel care ne face rău. Care este motivul? Pentru că Tatăl, Tatăl nostru, iubeşte mereu pe toţi, chiar dacă nu este răsplătit. El „face să răsară soarele său peste cei buni şi peste cei răi şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (v. 45). Şi astăzi, în prima lectură, ne spune: „Fiţi sfinţi, pentru că eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt!” (Lev 19,2). Adică: „Trăiţi ca mine, căutaţi ceea ce eu caut”. Isus a făcut aşa. N-a arătat cu degetul împotriva celor care l-au condamnat pe nedrept şi l-au ucis cu cruzime, ci le-a deschis lor braţele pe cruce. Şi a iertat pe cel care i-a bătut cuiele la mâini (cf. Lc 23,33-34).

Aşadar, dacă vrem să fim discipoli ai lui Cristos, dacă vrem să ne numim creştini, aceasta este calea, nu există alta. Iubiţi de Dumnezeu, suntem chemaţi să iubim; iertaţi, să iertăm; atinşi de iubire, să dăm iubire fără a aştepta ca să înceapă ceilalţi; mântuiţi gratuit, să nu căutăm niciun profit în binele pe care-l facem. Şi tu poţi spune: „Dar Isus exagerează! Chiar spune: «Iubiţi pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută» (Mt 5,44); vorbeşte aşa pentru a trezi atenţia, dar probabil nu intenţionează cu adevărat acel lucru”. În schimb da, intenţionează cu adevărat acel lucru. Aici Isus nu vorbeşte prin paradoxuri, nu foloseşte perifraze. Este direct şi clar. Citează legea veche şi spune solemn: „Eu însă vă spun: iubiţi pe duşmanii voştri”. Sunt cuvinte voite, cuvinte precise.

Iubiţi pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută. Este noutatea creştină. Este diferenţa creştină. A ne ruga şi a iubi: iată ceea ce trebuie să facem; şi nu numai faţă de cel care ne iubeşte, nu numai faţă de prieteni, nu numai faţă de poporul nostru. Pentru că iubirea lui Isus nu are graniţe şi bariere. Domnul ne cere curajul unei iubiri fără calcule. Pentru că măsura lui Isus este iubirea fără măsură. De câte ori am neglijat cererile sale, comportându-ne asemenea tuturor! Şi totuşi porunca iubirii nu este o simplă provocare, se află în inima Evangheliei. Cu privire la iubirea faţă de toţi nu acceptăm scuze, nu predicăm prudenţe comode. Domnul n-a fost prudent, n-a făcut compromisuri, ne-a cerut extremismul carităţii. Este unicul extremism permis: extremismul iubirii.

Iubiţi pe duşmanii voştri. Astăzi ne va face bine, în timpul Liturghiei şi după aceea, să ne repetăm nouă înşine aceste cuvinte şi să le aplicăm persoanelor care ne tratează rău, care ne deranjează, pe care ne este greu să le primim, care ne iau seninătatea. Iubiţi pe duşmanii voştri. Ne va face bine să ne punem şi întrebări: „Eu, de ce anume mă preocup în viaţă: de duşmani, de cel care-mi vrea răul? Sau să iubesc?”. Nu te preocupa de răutatea altuia, de cel care gândeşte rău despre tine. În schimb începe să dezarmezi inima ta din iubire faţă de Isus. Pentru că acela care-l iubeşte pe Dumnezeu nu are duşmani în inimă. Cultul adus lui Dumnezeu este contrariul cultului urii. Şi cultura urii se combate contrastând cultul plângerii. De câte ori ne plângem pentru ceea ce nu primim, pentru ceea ce nu merge! Isus ştie că multe lucruri nu merg, că va exista mereu cineva care ne va vrea răul, chiar cineva care ne va persecuta. Dar ne cere numai să ne rugăm şi să iubim. Iată revoluţia lui Isus, cea mai mare din istorie: de la duşmanul care trebuie urât la duşmanul care trebuie iubit, de la cultul plângerii la cultura dăruirii. Dacă suntem ai lui Isus, acesta este drumul! Nu există altul.

Este adevărat, dar tu poţi să obiectezi: „Înţeleg măreţia idealului, însă viaţa este altceva! Dacă iubesc şi iert, nu supravieţuiesc în această lume, unde prevalează logica forţei şi pare că fiecare se gândeşte la sine”. Dar atunci logica lui Isus este perdantă? Este perdantă în ochii lumii, dar învingătoare în ochii lui Dumnezeu. Sfântul Paul ne-a spus în lectura a doua: „Să nu se înşele nimeni, pentru că înţelepciunea acestei lumi este o nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1Cor 3,18-19). Dumnezeu vede dincolo de asta. Ştie cum se învinge. Ştie că răul se învinge numai cu binele. Ne-a mântuit în acest fel: nu cu sabia, ci cu crucea. A iubi şi a ierta înseamnă a trăi ca învingători. Vom pierde dacă vom apăra credinţa cu forţa. Domnul ne-ar repeta şi nouă cuvintele pe care le-a spus lui Petru în Ghetsemani: „Pune-ţi sabia în teacă!” (In 18,11). În Ghetsemani de astăzi, în lumea noastră indiferentă şi nedreaptă, unde pare că se asistă la agonia speranţei, creştinul nu poate face ca acei discipoli, care mai întâi au arătat sabia şi apoi au fugit. Nu, soluţia nu este de a scoate sabia din teacă împotriva cuiva şi nici de a fugi de timpurile pe care le trăim. Soluţia este calea lui Isus: iubirea activă, iubirea umilă, iubirea „până la sfârşit” (In 13,1).

Iubiţi fraţi şi surori, astăzi Isus, cu iubirea sa fără limite, ridică ştacheta umanităţii noastre. La sfârşit putem să ne întrebăm: „Şi noi, vom reuşi?”. Dacă ţinta ar fi imposibilă, Domnul nu ne-ar fi cerut să ajungem la ea. Însă singuri este greu; este un har care trebuie cerut. A cere lui Dumnezeu forţa de a iubi, a-i spune: „Doamne, ajută-mă să iubesc, învaţă-mă să iert. Singur nu reuşesc, am nevoie de Tine”. Şi trebuie cerut şi harul de a vedea pe ceilalţi nu ca piedici şi complicaţii, ci ca fraţi şi surori care trebuie iubiţi. Foarte des cerem ajutoare şi haruri pentru noi, dar cât de puţin cerem să ştim să iubim! Nu cerem suficient să ştim să trăim inima Evangheliei, să fim cu adevărat creştini. Însă „în seara vieţii, vom fi judecaţi despre iubire” (Sfântul Ioan al Crucii, Cuvinte de lumină şi de iubire, 57). Să alegem astăzi iubirea, chiar dacă asta constă, chiar dacă merge împotriva curentului. Să nu ne lăsăm condiţionaţi de gândirea comună, să nu ne mulţumim cu jumătăţi de măsură. Să primim provocarea lui Isus, provocarea carităţii. Vom fi adevăraţi creştini şi lumea va fi mai umană.

________________________

Angelus (Corso Vittorio Emanuele II, Bari)

Iubiţi fraţi şi surori,

În timp ce suntem reuniţi aici pentru a ne ruga şi a reflecta asupra păcii şi asupra destinelor popoarelor care au ieşire la Mediterana, pe celălalt mal al acestei mări, îndeosebi în nord-vestul Siriei, se consumă o tragedie imensă. Din inimile noastre de păstori se înalţă un apel puternic către actorii implicaţi şi către comunitatea internaţională, pentru ca să tacă zgomotul asurzitor al armelor şi să se asculte plânsul celor mici şi al celor lipsiţi de apărare; pentru ca să se pună deoparte calculele şi interesele pentru a salvgarda vieţile civililor şi ale atâtor copii nevinovaţi care plătesc consecinţele.

Să-l rugăm pe Domnul pentru ca să mişte inimile şi toţi să poată depăşi logica încăierării, a urii şi a răzbunării pentru a se redescoperi ca fraţi, fii ai unui singur Tată, care face să răsară soarele său peste cei buni şi peste cei răi (cf. Mt 5,45). Să-l invocăm pe Duhul Sfânt pentru ca fiecare dintre noi, pornind de la gesturile zilnice de iubire, să contribuie la construirea de relaţii noi, inspirate din înţelegere, din primire, din răbdare, creând astfel condiţiile pentru a experimenta bucuria Evangheliei şi a o răspândi în fiecare ambient al vieţii. Fecioara Maria, „Steaua mării” [Sfântă Născătoare de Dumnezeu] la care privim ca exemplu cel mai înalt de fidelitate faţă de Isus şi faţă de cuvântul său, să ne ajute să mergem pe acest drum.

Înainte de a recita împreună Angelus, mulţumesc din inimă tuturor episcopilor şi celor care au participat la această întâlnire despre Mediterana ca frontieră de pace; precum şi celor care – şi sunt atâţia! – în diferite moduri au lucrat pentru buna sa reuşită. Mulţumesc tuturor! Aţi contribuit la creşterea culturii întâlnirii şi a dialogului în această regiune aşa de importantă pentru pacea în lume.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Încheierea dialogului cu conducătorii Bisericilor şi comunităţilor creştine din Orientul Mijlociu, Bari, 7 iulie 2018.

[2] G. La Pira, „Le attese della povera gente” [„Aşteptările oamenilor săraci”], în Cronache sociali 1/1950.

[3] Ivi.

lecturi: 528.