Consideraţie la duminica a 7-a de peste an - Anul A - 2020

Lev 19,1-2.17-18; Ps 103,1-13; 1Cor 3,16-23; 1In 2,5a; Mt 5,38-48

"Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit" (Mt 5,48)!

În pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mt 5,38-48), Isus continuă să ne înveţe cum să dobândim, cum să ne însuşim caracterul şi sfinţenia sa cuprinse în cele "opt fericiri" (cf. Mt 5,1-12), caracter şi sfinţenie care sunt ale celor trei Persoane divine, caracter şi sfinţenie fără de care nimeni nu poate intra în împărăţia cerurilor, deschisă de Isus. Caracterul şi sfinţenia lui Dumnezeu cel întreit şi unic care ne sunt propuse în cele "opt fericiri", caracter divin care este dezvoltat şi explicat pe parcursul capitolelor 5-7 din Matei, şi caracter divin care conform lecturilor biblice de astăzi poate fi rezumat în: "sfinţenie", "smerenie", "milă", "cinste", "adevăr", "dreptate", "bunăvoinţă", "dragoste" şi "înţelepciune" (cf. Lev 19,10-18; Mt 5,38-48; Col 3,16-23). Temeiul sfinţeniei cerute omului chemat la mântuire, se află cuprins atât în cuvintele primei lecturi biblice din Vechiul Testament: "Fiţi sfinţi pentru că eu, Domnul şi Dumnezeul vostru, sunt sfânt" (Lev 19,2), cât şi în cuvintele pericopei evanghelice de astăzi, din Noul Testament: "Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit" (Mt 5,48)!

Această chemare a omului de mântuit la a dobândi caracterul de sfinţenie a celor trei Persoane divine, caracter de sfinţenie fără de care nimeni nu se poate mântui, îşi are pentru noi motivaţia cea mai clară în cea de-a doua lectură biblică de astăzi, care spune: "Fraţilor, nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl va distruge pe el. Căci templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi, este sfânt" (1Cor 3,16-17). Suntem "templul" în care Dumnezeu din veşnicie a ales să locuiască spre fericirea noastră şi de aceea nu putem fi altfel decât este el însuşi, adică "sfinţi".

Reamintesc ceea ce spuneam şi duminica trecută, că Isus a venit ca să desăvârşească Legea şi Profeţii (cf. Mt 5,17) şi că în acest sens "Noul Testament" este un altoi cu totul nou care se hrăneşte din seva vechiului măslin, "Vechiul Testament", pentru a-l face să dea roade (cf. Rom 11,17.24). De aceea învăţăturile lui Isus cuprinse în Predica de pe Munte desăvârşesc legea veche şi stabilesc un standard mult mai înalt decât cel scos de cărturari şi farisei din Lege şi Profeţi, aşa cum se vede în pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mt 5,38-48).

Deşi Legea Talionului (din lat. "talio", "la fel"), "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte" (cf. Ex 21,23-25; Lev 24,20; Dt 19,21), adusă în discuţie astăzi, a fost la vremea ei o mare binefacere şi un imens pas înainte în lumea din timpul lui Moise, căci înlocuia "Legea Junglei", cu răzbunările ei interminabile şi disproporţionate în raport cu fapta invocată, unde cineva chiar pentru o privire, pentru o vorbă, sau pentru o atingere din greşeală, se putea simţi îndreptăţit să riposteze după plac: prin lovire, maltratare şi chiar ucidere a făptaşului şi a familiei sale. Isus Cristos răstoarnă Legea Talionului, cerându-le oamenilor să-i iubească chiar pe vrăjmaşii lor (Mt 5,38ss). Isus învaţă: "Nu răspundeţi celui rău cu o faptă asemănătoare": violenţă pentru violenţă, daună pentru daună, nici măcar pe cale lega, ci fiţi gata să treceţi peste nedreptatea sau jignirea ce vi s-a făcut, renunţând la orice despăgubire. Isus cere asta pentru că cetăţean al împărăţiei cerurilor trebuie să aibă caracterul lui Dumnezeu, adică caracterul iubirii, milei, blândeţii, bunăvoinţei şi bunătăţii. Legea Talionului, este pentru Isus o lege veche şi chiar barbară, care nu conduce de la comuniunea veşnică cu Dumnezeu cel întreit şi unic şi nici nu conduce pe nimeni la împărăţia cerurilor şi nici nu-l alungă pe diavol, pe când Legea iubirii o face.

Un misionar propovăduia cuvântul lui Dumnezeu la nişte oameni din Africa. Într-o zi, pe când el le predica, iată că s-a apropiat de el unul din ei şi l-a scuipat în faţă. Misionarul, fără să-şi piardă cumpătul - şi fără să spună ceva - îşi şterse obrazul în linişte şi-şi urmă predica mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aşa de mişcaţi au fost ascultătorii păgâni de răbdarea şi îngăduinţa misionarului, încât pe dată mulţi din ei au cerut să fie botezaţi; iar când misionarul i-a întrebat de ce cer aceasta, ei i-au răspuns: "O religie care poate da o asemenea răbdare cerească, vine neapărat de la Dumnezeu".

Odată un creştin bun s-a întâlnit pe drumul pe care mergea cu un posedat, care fără nici un motiv i-a tras o palmă peste obraz şi l-a insultat. Omul lui Dumnezeu drept răspuns i-a zâmbit şi i-a întors şi celălalt obraz. Imediat diavolul l-a trântit la pământ pe îndrăcit şi a ieşit din el.

Dacă legea veche prescria să-ţi iubeşti apropiaţii şi prietenii "ca pe tine însuţi, adică să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău ca să nu porţi păcat din cauza lui! Să nu te răzbuni şi să nu ţii ură pe fiii poporului tău" (Lev 19,17-18). Legea cea nouă, extinde iubirea faţă de aproapele cea veche şi limitată, la iubirea faţă toţi oamenii, inclusiv la duşmani, pentru a-i face pe cei care cred în el, asemenea Tatălui ceresc, Tată care dă soare şi ploaie peste buni şi răi, peste drepţi si nedrepţi (cf. Mt 5,45), Tată care-şi ridică fiii deasupra vameşilor şi păgânilor (cf. Mt 5,46-47). La vechea lege a dragostei, Isus, după ce a extins-o la toţi oamenii şi chiar la duşmani, mai adaugă un amendament foarte important, "să iubiţi cum am iubit eu" (cf. In 13,34), adică "până la sfârşit", adică până la moarte, adică până la dăruirea vieţii proprii pentru viaţa aproapelui (cf. In 15,12-13), adică până la lepădarea totală de sine (cf. Lc 9,23), adică cu mai mult decât ne putem iubi pe noi înşine aici pe pământ.

Ba mai mult, trecând de pe pământ în împărăţia cerurilor, aleşii lui vor trebui să continue din paradis iubirea faţă de oameni, asemenea lui Cristos şi Duhul Sfânt, adică să mijlocească pentru aproapele lor la Tatăl ceresc, pentru ca aproapele să dobândească tot adevărul mântuirii, spre folosul lui temporal şi veşnic, aşa cum fac deja Sfinţii, după exemplul lui Isus şi al Duhului Sfânt.

Prin cuvintele lui Isus din pericopa evanghelică de astăzi, Dumnezeu vrea să ne facă la toţi cei care spunem că-l iubim, un test de paternitate. Apoi dintr-un alt punct de vedere, Isus a perfecţionat şi a desăvârşit aceste legi vechi, făcându-le din grele, uşoare (cf. 1In 5,3), pentru a ne angaja alături de el la opera distrugerii lucrărilor diavolului (cf. 1In 3,8) şi la cea de a câştiga cât mai multe suflete pentru paradis.

Să ne amintim din Cartea Faptele Apostolilor, când mai marii iudeilor, împreuna cu Saul din Tars, l-au condamnat pe nedrept la moarte, prin uciderea cu pietre, pe sfântul diacon Ştefan. Iar sfântul Stefan, în loc să blesteme, aşa cum gândeşte lumea, le-a iertat tuturor păcatul şi s-a rugat pentru convertirea lor. Iar rezultatul a fost convertirea răsunătoare a sfântului Paul de pe drumul Damascului, Paul care avea sa devina "vasul ales al lui Dumnezeu pentru convertirea păgânilor (cf. Fap 7,51-60).

Paul şi Sila, predicând la Filipi, pentru că au vindecat pe roabă ghicitoare, care făcea bani pentru stăpânii ei, stăpânii influenţi ai roabei, au pe mâna pe Paul şi pe Sila, şi i-au aruncat pe nedrept în închisoare. Iar temnicerul s-a purtat rău cu ei. În timpul nopţii a avut loc un mare cutremur de pământ, din cauza căruia s-au deschis toate uşile închisorii. Temnicerul de teama ca deţinuţii au fugit, a voit să se sinucidă. Deşi temnicerul le-a făcut mult rău pentru că i-a închis pe nedrept, Paul şi Sila i-au făcut bine, căci din întuneric l-au strigat pe temnicer care era pe cale să se omoare şi i-au spus că ei sunt cu toţii acolo. Ar fi putut să fugă şi să-i facă un rău. Dar Dumnezeu i-a trimis acolo pentru un alt scop: convertirea lui. Văzând el dragostea lui Paul şi Sila, temnicerului i s-a muiat inima şi s-a convertit el şi casa lui. (cf Fap 16,16-34).

Episcopul Bienvenu, din romanul Mizerabilii, a lui Victor Hugo (1802-1885), primeşte în casă cu dragoste creştină (cf. Rom 12,13), pe Jean Valjean, un ocnaş evadat. Noaptea ocnaşul fuge cu argintăria casei. Prins de poliţie şi adus la locul faptei, episcopul spune că el i-a dăruit argintăria împreună cu două sfeşnice pe care acesta din grabă a uitat să le ia. Bunătatea episcopului l-a convertit pe ocnaş care s-a transformat într-un mare protector al săracilor.

Sfântul Ioan Gualbert (+ 1073), un cavaler indiferent religios din Florenţa, Italia, a jurat răzbunare pentru cel ce i-a ucis fratele. Întâlnindu-l pe acesta lipsit de apărare în Vinerea Mare şi cerându-i iertare în numele lui Isus răstignit pentru mântuirea lumii. Acesta îl iartă şi-l îmbrăţişează (cf. Lc 6,37). În acel moment o lumină interioară l-a cuprins şi s-a convertit. S-a dedicat lui Dumnezeu şi a ajuns sfânt.

La acest punct trebuie să ajungem şi noi cu transformarea noastră, cu dobândirea caracterului divin, dacă voim să intrăm în împărăţia cerurilor, aşa ne spune versetul de la evanghelie. "Dacă cineva păstrează cuvântul lui Cristos, într-adevăr iubirea lui Dumnezeu în el este desăvârşită. Cel care spune că rămâne în el are datoria să trăiască aşa cum el a trăit" (1In 2,5-6).

Psalmul responsorial de astăzi, psalmul 103, ne ajută să aprofundăm mesajul lecturilor biblice din această duminică. Fiind un psalm un psalm de laudă, de mulţumire şi de admirare a căilor lui Dumnezeu, căi de bunătate şi de îndurare, psalmistul ne aduce aminte că trebuie să-l lăudăm, să ne uimim şi apoi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru legea cea nouă a iubirii în care ne-a introdus prin Cristos şi Duhul Sfânt şi să spunem cu el: "Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul. Şi tot ce este în mine să binecuvânteze numele său cel sfânt" (Ps 103,1).

Prin gura psalmistului Dumnezeu a prevestit cu mult înainte ceea ce el va face spre mântuirea oamenilor, prin Cristos şi Duhul Sfânt, şi ce bunătăţi le va da el celor credincioşi. Mai întâi Dumnezeu a prevestit şi apoi a împlinit prin Cristos, iertarea păcatelor noastre (v. 3). Dacă Dumnezeu ne-ar fi dat potrivit cu ceea ce meritam, atunci partea noastră ar fi fost pedeapsa veşnică (v. 10). Dar acum el a îndepărtat aceste păcate la infinit (v. 12), le-a aruncat înapoia lui (cf. Is 38,17), le-a făcut albe ca zăpada (cf. Is 1,18), le-a risipit ca pe un nor (cf. Is 44,22), le-a aruncat în adâncurile mării (cf. Mih 7,19) şi nu-şi va mai aduce aminte de ele niciodată (cf. Is 43,25; Evr 10,17). Pentru că aşa cum Dumnezeu nu oboseşte iertând (cf. Is 55,7), la fel nici noi să nu obosim în a ierta şi a face bine aproapelui nostru.

A doua binefacere divină prevestită în psalmul 103 şi realizată în Cristos şi Duhul Sfânt este "vindecarea tuturor bolilor", care are loc după iertare (v. 3). Conform psalmului 103, vindecarea: vine de la Domnul, poate fi imediată sau îndelungată, poate veni prin mijloace naturale sau supranaturale, poate vindeca bolnavii aduşi sau poate merge el la ei. Vindecările de pe pământ sunt în acest psalm arvuna vindecărilor din viaţa veşnică, dar şi datoriile noastre faţă de cei pe care i-am iertat, să căutăm şi să urmărim vindecarea lor totală, după exemplul Samariteanului milostiv şi a lui Isus (cf. Lc 10,30-37).

Dumnezeu nu numai că ne vindecă boli, dar ne şi răscumpără viaţa din groapă, sau din nimicire, adică ne izbăveşte încontinuu de pericole, accidente, tragedii şi astfel ne scapă de moarte înainte de vreme. Al patrulea beneficiu este că el ne încununează cu bunătatea şi îndurarea sa. Pe lângă toate acestea, el ne satură cu bunătăţi toată viaţa noastră. Domnul împlineşte dorul inimii noastre şi nu le refuză nici un lucru bun celor ce umblă în neprihănire. Urmarea acestor binefaceri: iertarea, vindecarea, păstrarea vieţii noastre, încununarea şi satisfacerea este refacerea tinereţii noastre, întinerirea ca vulturii, aici prin Botez şi dincolo prin viaţa veşnică.

Legea iubirii este pentru credincios "un jug dulce şi uşor" (cf. Mt 11,30), ce poate fi comparată: cu un pod întins peste prăpastia care ne separă de Dumnezeu; cu o balustradă la scara care duce spre cer; cu un motor nou şi puternic pus la o maşinărie care până acum trebuia împinsă; cu o pereche de aripi noi puse la o pasăre care nu putea zbura. A alege legea cea nouă care ne conferă caracterul lui Dumnezeu de: "milă", "cinste", "adevăr", "dreptate", "bunăvoinţă" şi "dragoste", caracter prezent în lecturile biblice de astăzi, este adevărata înţelepciune pe care trebuie s-o dobândească fiecare creştin care devenit templul lui Dumnezeu prin Botez, acel templu care nu numai că nu va fi distrus niciodată, dar templu care va fi mutat veşnic în paradis (cf. Col 3,16-19). Aşa să fie. Amin!

Pr. Ioan Lungu

* * *

Predici la Radio Iaşi: Duminica a 7-a de peste an

lecturi: 934.