Bătrânul ca învăţător de sens

Pastoraţia Bisericii şi bătrâneţea

De Gabriella Gambino

Textul pe care-l publicăm prezintă aproape în întregime concluziile desfăşurate de subsecretarul Dicasterului pentru Laici, Familie şi Viaţă la sfârşitul lucrărilor congresului internaţional de pastoraţie a bătrânilor "Bogăţia anilor" organizat la Augustinianum din Roma de la 29 la 31 ianuarie 2020.

Chiar şi în cele mai ample întâlniri internaţionale s-a pus de acum în Agenda următorilor ani urgenţa unei tutelări hotărâte a persoanelor în bătrâne în optica incluziunii, tutelându-le de cultura "ageismului" (în engleză ageism = discriminare faţă de o persoană pe baza vârstei sale) - care vede ca o nonvaloare trecerea nilor - şi de orice formă de discriminare. A corecta reprezentarea negativă şi degradantă a bătrâneţii care domină astăzi multe societăţi trebuie să fie o angajare culturală şi educativă care implică toate generaţiile.

Viaţa este un dar, mereu, şi cât timp vom continua să nu dăm valoare bătrâneţii nu vom şti să dăm valoare nici vieţii care trebuie să se nască şi copiilor, bolnavilor şi oricui manifestă o modalitate de a fi diferită de acel ideal fictiv de perfecţiune hedonistă şi narcisistă cu care s-au îmbătat post-modernitatea şi piaţa. Este ora de a acţiona, pentru ca aceia care înaintează în ani să poată îmbătrâni cu demnitate, fără a se teme să fie reduşi la a nu mai conta nimic. Pentru aceasta trebuie să modificăm activismul din unele contexte ecleziale într-o atitudine de mai mare ascultare, îngrijire şi discernământ al nevoilor celui care merge mai încet pentru datorită slăbirii forţelor, dar poate să fie parte vie şi activă a societăţii.

Suntem Biserică şi ca atare trebuie să ne simţim interpelaţi să intervenim şi să inventăm cu creativitate pastoraţia persoanelor bătrâne. Avem nevoie de o pastoraţie atentă la diversitatea nevoilor şi care să tindă la valorizarea capacităţilor şi posibilităţilor fiecăruia. Asta cere două atitudini interioare: o voinţă puternică de convertire a inimii pentru a percepe semnificaţia profundă a valorii persoanei bătrâne şi aptitudinea la dar între generaţii.

Există o poruncă foarte frumoasă în tablele Legii, frumoasă deoarece corespunde adevărului, capabilă să genereze o reflecţie profundă cu privire la sensul vieţii noastre: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta". Cinstire în ebraică înseamnă "importanţă", valoare; a cinsti înseamnă a recunoaşte valoarea unei prezenţe: aceea a celor care ne-au generat la viaţă şi la credinţă. Şi care nu sunt numai părinţii noştri, ci bunicii şi cei care ne-au precedat în generaţii. "Este porunca ce conţine un rezultat" - ne explică papa Francisc - deoarece cinstind pe cel care ne-a precedat pot să se prelungească zilele noastră şi să fim fericiţi (Dt 5,16). Realizarea unei vieţi depline şi de societăţi mai drepte pentru noile generaţii depinde de recunoaşterea prezenţei şi a bogăţiei pe care le constituie pentru noi bunicii şi bătrânii, în fiecare context şi loc geografic din lume. Şi această recunoaştere are corolarul său în respect, care este respect dacă se exprimă în primirea, în asistarea şi în valorizarea calităţilor lor. Bătrâneţea se manifestă ca un "timp favorabil", unde converge totul, pentru că putem percepe sensul vieţii şi putem ajunge la "înţelepciunea inimii". Însă este necesar de creat condiţiile pentru ca noi toţi ca bătrâni să putem obţine acea înţelepciune, adică "forţa liniştită cu care se pune ordine la ceea ce se întâmplă în viaţă, se păstrează trecutul şi se duce înainte viitorul", un soi de fermitate care face viaţa densă, serioasă şi preţioasă.

Frumuseţea profundă a acestei învăţături trebuie s-o transmitem noilor generaţii, cu o pastoraţie nouă şi inter-generaţională, care să ştie să pună în dialog copiii, încă de la catehism, cu bătrânii din cartierul lor, în parohie, pe străzi şi în case. Trebuie să creăm condiţiile concrete pentru ca să fie cu adevărat un schimb de daruri între generaţii. Asta ne ajută să pregătim copiii noştri la o viaţă densă, făcută din slujire şi din dialog, pentru ca într-o zi să ştie să accepte înaintarea anilor, slăbirea forţelor şi să aibă ei înşişi o bătrâneţe frumoasă.

În concret, luând în considerare eterogenitatea situaţiei bătrânilor în sutele de dieceze răspândite în toată lumea, precum şi în diferitele contexte culturale şi sociale, putem conclude împreună ţinând minte câteva puncte de pus în agendă.

1. A considera marele popor al bătrânilor ca parte a poporului lui Dumnezeu şi nu numai ca obiect al unei atenţii caritabile. Ei sunt o parte considerabilă a laicatului catolic şi au exigenţe deosebite de care trebuie să ţinem cont. Pentru aceasta este necesar ca diecezele să creeze oficii dedicate pastoraţiei bătrânilor.

2. O pastoraţie în ieşire. Pastoraţia bătrânilor, ca orice pastoraţie, trebuie inserată în noua perioadă misionară inaugurată de papa Francisc cu Evangelii gaudium. Asta înseamnă: a vesti prezenţa lui Cristos persoanelor bătrâne. Evanghelizarea trebuie să tindă la creşterea spirituală a fiecărei vârste, deoarece chemarea la sfinţenie este pentru toţi, chiar şi pentru bunici. Nu toate persoanele bătrâne l-au întâlnit deja pe Cristos şi chiar dacă întâlnirea a existat, este indispensabil să fie ajutaţi să redescopere semnificaţia propriului Botez într-o fază specială a vieţii şi într-o triplă direcţie: a) pentru a regăsi uimirea în faţa misterului iubirii lui Dumnezeu şi în faţa veşniciei; b) pentru a depăşi concepţia, foarte răspândită, despre un Dumnezeu care pedepseşte, şi a descoperi în schimb relaţia cu Dumnezeul iubirii milostive; c) pentru a cere bătrânilor care fac parte din comunităţile noastre să fie actori ai noii evanghelizări pentru a transmite ei înşişi Evanghelia. Ei sunt chemaţi să fie misionari. Unde? În rândul bătrânilor, bolnavilor, săracilor, cu copiii, în familii, şi ca soţi cu mărturii de viaţă.

3. A nu structura pastoraţia bătrânilor ca un sector izolat, ci după o abordare pastorală transversală. Este necesar ca în fiecare domeniu al angajării noastre ecleziale să ţinem cont de ei: pastoraţia tineretului, a familiei, a laicilor. În acest sens Dicasterul pentru Laici, Familie şi Viaţă va ţine cont de bătrâni în cadrul întâlnirii mondiale a familiilor şi al ZMT.

4. A valoriza darurile şi carismele persoanelor bătrâne, în activitatea caritativă, în apostolat, în liturgie, de exemplu implicându-i mai mult în diaconatul permanent, în slujirile lectoratului şi acolitatului. Dar şi în celebrările liturgice, în munca de secretariat pentru parohie, şi ca slujitori ai Euharistiei.

5. A susţine familiile şi a fi prezenţi cu ele atunci când au necesitatea de a se îngriji de bunici bătrâni. Familiile trebuie să fie "casă" pentru bunici. Trebuie favorizată rămânerea bătrânului în propria casă cu forme de asistenţă domiciliară integrată şi formarea de lucrători şi voluntari la înălţimea necesităţilor. Şi a susţine asociaţionismul familial: familiile singure nu reuşesc să facă asta. Este necesar să se favorizeze reţele între familii pentru ca să se simtă că pot împărtăşi trude şi responsabilităţi cu alte familii. Pentru bătrâni, înrădăcinarea în propria familie este un factor esenţial al bunăstării lor, în studiile internaţionale este al doilea numai după valoarea sănătate. Şi trebuie protejaţi cu determinare şi curaj de orice formă de abuz şi violenţă, psihologică, fizică şi morală, în familii ca şi în instituţii, făcând referinţă la diferitele instanţe, civile dar şi ecleziastice, în care se pot denunţa abuzurile fără teamă. În acelaşi mod, trebuie să promovăm în familii o atitudine de stimă faţă de bunici, care pot să aibă un rol educativ esenţial în transmiterea credinţei, în amintirea rădăcinilor, în mărturia rugăciunii. În lumea hiperconectată, care se schimbă într-o viteză tehnologică uneori dezumanizantă, bătrânii rămân adesea excluşi. Nu au acces la dinamicele virtuale care îi închid pe copiii şi nepoţii lor şi devin observatori tăcuţi ai unei lumi care tinde să anuleze şi să distrugă rădăcini, amintire, tradiţii, valori umane şi creştine. Rolul lor este indispensabil pentru a ne aminti de unde venim, pentru că "omul este o fiinţă povestitoare", care are nevoie să "se îmbrace în poveşti pentru a păstra propria viaţă".

6. A zăgăzui cultura rebutului. Să ne gândim la câţi bătrâni cer să fie internaţi în institut pentru a nu fi povară. În viitor sentimentul propriei inutilităţi ar putea să aibă rezultate şi mai îngrijorătoare. Şi în unele ţări deja se propune eutanazia - condamnată explicit de Biserică - pentru persoanele bătrâne singure, sătule să trăiască. De aceea, acolo unde persoanele se întreabă dacă propria viaţă mai este utilă sau mai interesează pe cineva, ei bine, acolo este un gol pe care pastoraţia Bisericii trebuie să-l umple, este o nevoie a unui om care strigă, care caută o mână în ajutor. Să căutăm aceste feţe, să întindem mâinile noastre cu curaj şi iubire. Aşa cum face Dumnezeu Tatăl cu fiecare dintre noi, când manifestăm slăbiciunea noastră şi îi cerem ajutor.

7. A avea grijă de spiritualitatea bătrânilor, pentru ca religiozitatea bătrânilor, alături de evlavia şi de practica devoţională, să fie cufundată într-o autentică relaţie spirituală profundă cu Dumnezeu. Omul care îmbătrâneşte nu se apropie de sfârşit; mai degrabă are nevoie să se apropie de Dumnezeu şi de misterul veşniciei: 1) cu apostolatul rugăciunii, pe care toţi bătrânii, chiar şi cei mai bolnavi, pot să-l facă. Fiecare bătrân bolnav, cu rugăciunea, poate să îmbrăţişeze lumea şi o poate schimba cu forţa sa! De fapt, şi atunci când este slab, fiecare persoană poate să devină instrument al istoriei mântuirii. 2) Cu îngrijirea sacramentelor: Reconcilierea, Euharistia şi Ungerea Bolnavilor, explicând mai bine acest dar incredibil al Duhului Sfânt, pe care prea multe persoane în lume îl confundă cu un sacrament care anunţă moartea, când este în schimb forţa pentru a înfrunta cu seninătate şi încredere orice dificultate a sufletului şi a trupului. 3) Cu dialogul spiritual: cu înaintarea anilor persoana continuă să trăiască succesiunea fazelor diferite în viaţa spirituală şi este necesar să ne îngrijim de întrebările, de nevoia de intimitate cu Cristos şi de împărtăşire a credinţei, care există şi la vârstele mai înaintate ale vieţii. Nu este nevoie de strategii, ci de relaţii umane din care pot rezulta reţele de colaborare şi solidaritate între dieceze, parohii, comunităţi laicale, asociaţii şi familii. Este nevoie de reţele solide cu rădăcini puternice, nu iniţiative fragmentate şi fragile, chiar dacă din seminţele mai mici - ca grăuntele de muştar - se nasc uneori proiectele cele mai mari.

Să ne amintim, aşa cum spunea Romano Guardini, că bătrâneţea este epoca înţelepciunii, care adesea este rodul experienţei: "Ceea ce se creează când absolutul şi veşnicul pătrund în conştiinţă şi din aceasta aruncă lumină asupra vieţii". În slăbirea forţelor, bătrânul, deşi adesea mai puţin activ, iradiază: cu înţelepciunea sa poate face cunoscut sensul lucrurilor. Şi omul, pentru a rămâne om, va avea mereu nevoie de acest sens.

(După L'Osservatore Romano, 12 februarie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1002.