Întâlnirea CEI despre Marea Mediterană. Cardinalul Sako (Bagdad): "Adevărata provocare este viitorul nostru"

De Daniele Rocchi

"Pentru moment condiţiile de siguranţă nu sunt bune. Speranţa este ca papa să poată veni în Irak eventual la toamnă. Poporul irakian îl aşteaptă cu nelinişte şi emoţie. Prezenţa sa între noi ar fi un semnal concret de puternică apropiere de toate ţările din Orientul Mijlociu, îndeosebi cele marcate de războaie şi de tensiuni, ca de exemplu Siria vecină şi chiar Iranul".

Îl întâlnim pe patriarhul caldeean de Bagdad, cardinalul Louis Raphael Sako, după întâlnirea pe care a avut-o în Vatican cu papa Francisc, vineri, 7 februarie 2020, împreună cu alţi patriarhi catolici din Liban, Irak, Siria şi Egipt. "A fost o întâlnire necesară - relatează cardinalul la agenţia SIR -. Atmosfera a fost foarte fraternă şi sinceră. Am expus papei provocările din Bisericile noastre şi din ţările noastre. I-am povestit viaţa creştinilor. Noi avem nevoie de sprijinul pontifului pentru a face faţă tuturor suferinţelor pe care le îndurăm. Am devenit o minoritate mică şi viitorul nostru este ameninţat. Am simţit toată apropierea sa şi de mai multe ori a repetat că şi el este patriarh, patriarh de Roma, şi este cu noi, cu Bisericile orientale care sunt izolate trăind în ţări cu majoritate islamică. A fost o întâlnire care ne-a întărit în credinţă şi ne-a dăruit nouă forţă şi speranţă". Cardinalul Sako va fi la Bari pentru întâlnirea episcopilor promovată de CEI, "Mediterana, frontieră de pace" (19-23 februarie). Şi cu acea ocazie, explică el, "voi relata provocările din Bisericile noastre".

Eminenţă, există o provocare, pentru toate, care uneşte Bisericile din Orientul Mijlociu?

Este aceea a viitorului nostru. Adevărata provocare este cum să-i ţinem pe credincioşii noştri în ţările lor, în pofida dificultăţilor grave legate de instabilitate, de nesiguranţa socială şi economică, de războaie. În Irak în fiecare zi numărăm morţii, râniţii. Şi în Siria. Cum se poate trăi în acest context de frică? Creştinii, asemenea tuturor, caută stabilitate, certitudini pentru viitorul propriilor copii şi familii. Vor să plece. Provocarea este de a-i ajuta să rămână.

În această privinţă: există o critică adresată patriarhilor din Bisericile orientale că sunt complici cu regimurile dictatoriale din ţările respective, Siria, Irak, Liban, Egipt, numai pentru a numi câteva. Cum răspundeţi?

Cât priveşte Irakul lucrurile sunt foarte schimbate. Avem un canal de comunicare deschis cu instituţiile, exprimăm deschis ideile noastre. Dar trebuie spus şi că este oportun de a cunoaşte bine mentalitatea şi situaţia din diferitele ţări. Creştinii caută siguranţa şi stabilitatea care acum nu există. Frica este de a schimba un regim pentru a cădea în mâna unuia mai rău. Noi în Irak ştim ceva despre asta: regimul a căzut în 2003 şi de 17 ani nu există nimic. Trăim pe pielea noastră anarhia. Dacă astăzi ies din casă nu sunt sigur că mă întorc. A avea pe cineva, chiar dacă este dictator, care menţine siguranţa devine un soi de rău mai mic. În Siria, înainte de război, creştinii erau circa 20%, astăzi sunt 6%, o mare pierdere. A schimba pentru a schimba face rău. Mai întâi trebuie formaţi oamenii la democraţie, la libertate, dar nu cu sloganuri. În faţa ochilor avem şi exemplele din Liban, din Libia, din Yemen, din Siria.

În Irak, precum şi în Liban, încolţesc seminţe de trezire democratică, prin pieţe pline de oameni, de orice crez, etnie şi credinţă politică, ce revendică drepturi, servicii, sfârşitul corupţiei şi dreptate. Dumneavoastră aţi fost în piaţa Tahrir, la Bagdad, centru nevralgic al protestului, unde aţi fost primit cu mare entuziasm.

Îmi amintesc de sâmbăta în care am mers cu episcopii mei auxiliari în piaţă. Am primit o mare primire, sărbătorească. Sute de persoane au venit să ne salute. Înaintea noastră niciun cleric, nici musulman, n-a mers să le întâlnească. Îmi spuneau că eram patriarhul tuturor. Revendicările manifestanţilor sunt juste şi corespunzătoare. Cum să nu împărtăşeşti cererile de adevăr, de dreptate, de bun comun, de cetăţenie, de patrie? Astăzi totul este sectar, nu există un concept de patrie, totul este împărţit, fragmentat, chiar şi fidelitatea. În manifestanţi am perceput prezenţa lui Cristos în voinţa lor de fraternitate, de dreptate, de bine.

Dumneavoastră aţi vorbit de mai multe ori despre teologie a eliberării...

Este datoria Bisericii să citească semnele timpurilor, ca în America Latină. Tinerii noştri, bărbaţi şi femei, îşi jertfesc sângele pentru cauza păcii, dreptăţii, demnităţii umane şi libertăţii. Până astăzi am numărat 600 de morţi şi 25 de mii de răniţi. Există o realitate în care Biserica trebuie să fie prezentă pentru a dărui un cuvânt de speranţă. Nu trebuie să rămânem în afara acestui timp. Am cerut în mod repetat autorităţilor irakiene să asculte cererile din pieţe pentru că ele sunt făcute de înşişi copiii lor. Ei sunt viitorul Irakului.

Din totdeauna sunteţi susţinător al unui stat laic: credeţi că a sosit timpul?

Statul laic este soluţia la crizele din ţările din Orientul Mijlociu. Un stat laic înseamnă sfârşitul sectarismului. Trebuie să spun că adesea sunt criticat de creştini (râde, nr) pentru că vorbesc despre politică. Însă pentru mine este o ocazie pentru a forma conştiinţele. Musulmanii înşişi vor să asculte ceva diferit de ceea ce aud în mod obişnuit. Islamul politic tinde să întemeieze un stat teocratic dar nu poate funcţiona. Nu suntem în Evul Mediu. Religia şi statul sunt două domenii distincte. Religia are principii, politica are interese, din păcate adesea personale şi particulare. În schimb eu vorbesc despre un stat civil, bazat pe cetăţenie, care să aibă ca obiectiv integrarea şi serviciul tuturor componentelor sale fără nicio deosebire. Astăzi şi autorităţile şiite încep să vorbească despre stat civil, chiar dacă încă nu ştiu în ce termeni. Însă pentru mine conceptul este clar: separarea între stat şi religie şi respectarea valorilor spirituale şi morale ale poporului care are nevoie să trăiască în libertate fără frică. Nu vorbesc numai despre creştini, ci despre toţi irakienii. Un episcop, un preot, nu este numai pentru turmă, ci este pentru toţi. Ajutorul, asistenţa, sprijinul trebuie date tuturor fără diferenţe. Aceasta este o mare mărturie.

În acest proces de reînnoire, dorit de dumneavoastră, spre un stat laic, ce importanţă are Documentul despre fraternitatea umană de la Abu Dhabi?

L-aş defini manifestul acestui proces. Documentul a schimbat un pic lumea musulmană care astăzi apare mai deschisă faţă de creştini. Niciodată nu ne-am fi gândit să vedem celebrarea unei liturghii a papei în peninsula arabică. Pentru prima dat musulmanii au putut să vadă creştini rugându-se cu respect şi să asculte textele liturgiei. A-l vedea pe celălalt, a-l cunoaşte, provoacă cereri de întâlnire şi de schimb.

Despre cetăţenie şi despre laicitate se vorbeşte mult şi în Exortaţia post-sinodală "Ecclesia in Medio Oriente" a lui Benedict al XVI-lea. Ce rămâne din acest document, la 10 ani după Sinodul pentru Orientul Mijlociu?

Îmi amintesc că, în timpul unei vizite ad limina, am prezentat eu însumi papei Benedict cererea unui sinod. Asta se năştea din conştiinţa că, fiind noi Biserici mici, aveam - şi avem - nevoie să lucrăm împreună pentru a continua să avem un viitor. Sinodul a fost celebrat în 2020, în octombrie. Apoi au venit problemele legate de Al Qaeda, de naşterea lui ISIS, cu bombele din biserici. Este suficient s-o cităm pe cea din 31 octombrie, la puţine zile după terminarea Sinodului, la Bagdad, unde prin acţiunea teroriştilor au murit peste 50 de credincioşi. Sinodul pentru Orientul Mijlociu n-a fost tradus în practica vieţii Bisericilor noastre. Sunt convins, astăzi ca şi ieri, că Bisericile noastre de rit oriental trebuie să lucreze împreună. Printre noi sunt Biserici mici şi mari, cu posibilităţi mai multe şi mai puţine. Mă gândesc la şcoli, la spitale, la casele pentru cei mai nevoiaşi gestionate de aceste Biserici. Dacă vrem să avem viitor trebuie să unim forţe şi competenţe.

Mai întâi ar trebui rezolvate rivalităţi interne între Biserici...

În cadrul Bisericilor există o temă puternică legată de identitatea etnică, deci de naţionalismul care nu se potriveşte cu ceea ce indică Biserica. Se vorbeşte, de exemplu, despre "maronitism", "despre caldeeanism". Mai degrabă trebuie să fim atenţi să păstrăm apartenenţa noastră la Biserica universală şi la misiunea sa. Ca Biserici orientale am pierdut dimensiunea misionară cu venirea islamului. Caldeenii, în acea epocă, au mers să predice Evanghelia în India şi în China. Naţionalismul care se ridică este o provocare care nu trebuie să ne găsească nepregătiţi.

Dumneavoastră veţi fi la Bari pentru întâlnirea organizată de CEI, "Mediterana, frontieră de pace". Un moment de întâlnire între Biserici care se cunosc probabil puţin şi îşi vorbesc şi mai puţin. Ce vă aşteptaţi de la acest eveniment la care vor participa 58 de episcopi şi patriarhi catolici din ţările care au ieşire la Marea Mediterană?

Mă aştept ca să se poată vorbi cu claritate despre provocări nu numai pentru creştini, ci şi pentru popoarele din aceste ţări. Trebuie înlăturate toate barierele care există între noi. O mare provocare sunt migraţiile care sărăcesc şi cultural aceste ţări care pierd creiere strălucitoare. După aceea, migraţiile aduc alte provocări, mai întâi aceea a primirii şi apoi aceea a integrării. Cel care soseşte nu poate să fie lăsat singur în voia destinului său, închis în ghetou. Ca Biserici orientale încercăm să-i asistăm pe credincioşii noştri din diaspora, încercând să le asigurăm şi o îngrijire spirituală. Dar mai ales trebuie studiată o pastoraţie adaptată care să menţină vie tradiţia şi identitatea lor eclezială şi care să ţină cont, în acelaşi timp, de ţara în care trăiesc. Sunt ţări care au mentalităţi, culturi, tradiţii şi limbi diferite. Patrimoniul nostru de credinţă orientală poate să fie şi un model pentru Occidentul secularizat. Refugiaţii pot să ajute în asta. Cu suferinţa noastră, cu martirii noştri, cu fidelitatea noastră suntem un dar pentru Biserica universală. Creştinii din Occident sunt îndemnaţi de cei orientali, care au plătit cu preţ scump credinţa lor în Cristos, să reînsufleţească credinţa lor. Există necesitatea de a vorbi între noi.

Eventual cu un limbaj nou, diferit?

Să căutăm un nou vocabular comun pentru a vorbi despre credinţă. Să pornim din nou de Biblie, de la teologia biblică, însă cu un limbaj mai comprehensibil, întrupat în viaţa zilnică. A vorbi despre credinţa creştină musulmanilor este şi misiunea noastră şi a face asta cu un limbaj adaptat este o datorie. Cu acest limbaj clasic, filozofic metafizic nu se poate. Uniune hipostatică, physis, prosopon, sunt enigme pentru foarte mulţi. În afară de asta, a ne adresa tinerilor şi la social-media sunt un instrument foarte bun pentru a face asta. Trebuie să le vorbim despre viaţă, despre fraternitate, despre respect, despre progres uman şi spiritual, despre îngrijire a creaţiei. Toate războaiele au izbucnit în lume din motive economice. Însă Isus ne învaţă că nu numai cu pâine trăieşte omul ci cu tot cuvântul său. Să-l facem auzit, aşadar, acest Cuvânt. Papa ne oferă un mare exemplu. El îl înţelege pe om şi ştie să vorbească inimii sale.

Nu se poate nega că în jurul figurii papei se agită polemici care creează diviziuni şi polarizări chiar printre credincioşi. De ce, după părerea dumneavoastră?

Papa Francisc este pentru musulmani o figură extraordinară, este foarte stimat, toţi vorbesc despre el. Pentru noi creştinii este un har. Dar, se ştie, nimeni nu este perfect şi oamenii nu sunt mulţumiţi niciodată de toţi şi astfel ei critică. L-au criticat şi pe Isus. Aud spunându-se că nu vorbeşte niciodată despre discriminările şi despre persecuţiile împotriva creştinilor. Nu este aşa, vorbeşte mereu despre asta. Cere respect faţă de ei şi pentru aceasta dialoghează cu musulmanii. Sunt sigur că binele rămâne şi va veni la iveală şi astfel bârfele se vor termina.

(După agenţia SIR, 10 februarie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 460.