Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la Seminarul "Noi forme de solidaritate" organizat de Academia Pontificală de Ştiinţe Sociale (5 februarie 2020)

Doamnelor şi domnilor, bună seara!

Doresc să vă exprim recunoştinţa mea pentru această întâlnire. Să profităm de acest nou început de an pentru a construi punţi, punţi care să favorizeze dezvoltarea unei priviri solidare pornind de la bănci, de la finanţe, de la guverne şi de la deciziile economice. Avem nevoie de multe voci capabile să gândim, dintr-o perspectivă poliedrică, diferitele dimensiuni ale unei probleme globale care se referă la problemele noastre şi la democraţiile noastre.

Aş vrea să încep cu o realitate de fapt. Lumea este bogată şi, totuşi, săracii sunt tot mai mulţi în jurul nostru. Conform rapoartelor oficiale, venitul mondial pe cap de va fi de aproape 12.000 de dolari. Şi totuşi sute de milioane de persoane încă sunt cufundate în sărăcie extremă şi nu dispun de hrană, locuinţă, asistenţă medicală, şcoli, electricitate, apă potabilă şi servicii sanitare adecvate şi indispensabile. Se calculează că aproximativ cinci milioane de copii sub 5 ani vor muri anul acesta din cauza sărăciei. Alţi 260 de milioane nu vor primi o educaţie din cauza lipsei de resurse, din cauza războaielor şi migraţiilor. Asta într-o lume bogată, pentru că lumea este bogată.

Această situaţie a făcut ca milioane de persoane să fie victime ale traficului de persoane şi al noilor forme de sclavie, cum ar fi munca silnică, prostituţia şi traficul de organe. Nu se bucură de niciun drept şi garanţie; nu pot să se bucure nici de prietenie sau de familie.

Aceste realităţi nu trebuie să fie motiv de disperare, ci de acţiune. Sunt realităţi care ne determină să facem ceva.

Mesajul principal de speranţă pe care doresc să-l împărtăşesc cu voi este tocmai acesta: este vorba de probleme rezolvabile şi nu de lipsă de resurse. Nu există un determinism care să ne condamne la fărădelege universală. Permiteţi-mi să repet: nu suntem condamnaţi la fărădelege universală. Asta face posibil un nou mod de a face faţă evenimentelor, care să permită să se găsească şi să se genereze răspunsuri creative în faţa suferinţei evitabile a atâtor nevinovaţi; ceea ce implică acceptarea că, în multe situaţii, ne aflăm în faţa unei lipse de voinţă şi de decizie pentru a schimba lucrurile şi îndeosebi priorităţile. Ne este cerută capacitatea de a ne lăsa interpelaţi şi de a lăsa să cadă scamele din ochi şi să vedem cu o lumină nouă aceste realităţi, o lumină care să ne determine la acţiune.

O lume bogată şi o economie vie pot şi trebuie să pună capăt sărăciei. Se pot genera şi promova dinamici capabile să includă, să alimenteze, să îngrijească şi să îmbrace pe cei din urmă din societate în loc să-i excludă. Trebuie să alegem la ce anume şi cui să dăm prioritate: dacă să favorizăm mecanisme socio-economice umanizatoare pentru toată societatea sau, dimpotrivă, să promovăm un sistem care ajunge să justifice practici determinate care nu fac altceva decât să mărească nivelul de nedreptate şi de violenţă socială. Nivelul de bogăţie şi de tehnică acumulat de omenire, precum şi importanţa şi valoarea pe care au dobândit-o drepturile umane, nu mai admit scuze. Trebuie să fim conştienţi că toţi suntem responsabili. Asta nu înseamnă că toţi suntem vinovaţi, nu; toţi suntem responsabili să facem ceva.

Dacă există sărăcia extremă în mijlocul bogăţiei - la rândul său extremă - este pentru că am permis ca prăpastia să se lărgească ajungând să devină cea mai mare din istorie. Acestea sunt date aproape oficiale: cele cincizeci de persoane mai bogate din lume au un patrimoniul echivalent cu 2,2 miliarde de dolari. Aceste cincizeci de persoane ar putea singure să finanţeze asistenţa medicală şi educaţia fiecărui copil sărac din lume, fie prin taxe, fie prin iniţiative filantropice, fie ambele. Aceste cincizeci de persoane ar putea salva milioane de vieţi în fiecare an.

Globalizarea indiferenţei au numit-o "inacţiune". Sfântul Ioan Paul al II-lea a numit-o: structuri ale păcatului. Aceste structuri au un climat propice pentru expansiunea lor de fiecare dată când bunul comun este redus sau limitat la sectoare determinate sau, în cazul în care ne reuneşte aici, când economia şi finanţele devin scopuri în sine. Este idolatria banului, lăcomia şi specula. Aceasta este realitatea, însumat acum la ameţeala tehnologică exponenţială, care măreşte, cu paşi nemaivăzuţi vreodată, viteza tranzacţiilor şi posibilitatea de a produce câştiguri concentrate fără ca acestea să fie legate cu procesele productive şi nici cu economia reală. Comunicarea virtuală favorizează acest tip de lucruri.

Aristotel celebrează inventarea monedei şi folosirea ei, dar condamnă cu fermitate specula financiară pentru că în ea "banul însuşi devine productiv, pierzând adevărata sa finalitate care este de a facilita comerţul şi producţia" (Politica I, 10, 1258 b).

În mod analog, şi urmând raţiunea luminată de credinţă, doctrina socială a Bisericii celebrează formele de conducere şi băncile - de multe ori create pentru tutelarea sa: este interesant a vedea istoria lui Monti di piet? [instituţii financiare a căror funcţie este de a finanţa persoane aflate în dificultate, nr], a băncilor create pentru a favoriza şi a colabora - când îndeplinesc finalitatea lor, care este, în definitiv căutarea bunului comun, a dreptăţii sociale, a păcii, precum şi a dezvoltării integrale a fiecărui individ, a fiecărei comunităţi umane şi a tuturor persoanelor. Totuşi Biserica avertizează că aceste instituţii binefăcătoare, fie publice fie private, pot să decadă în structuri de păcat. Folosesc definiţia sfântului Ioan Paul al II-lea.

Structurile păcatului includ astăzi repetate tăieri ale taxelor pentru persoanele mai bogate, justificate de multe ori în numele investiţiei şi dezvoltării; paradisuri fiscale pentru câştigurile private şi corporatiste; şi desigur posibilitatea de corupţie din partea unora dintre cele mai mari firme din lume, adesea în sintonie cu sectorul politic guvernant.

În fiecare an o sută de mii de milioane de dolari, care ar trebui să se verse în impozite pentru a finanţa asistenţa medicală şi educaţia, se acumulează în conturile paradisurilor fiscale, împiedicând astfel posibilitatea dezvoltării demne şi susţinute a tuturor actorilor sociali.

Persoanele sărace în ţări foarte îndatorate suportă obligaţii fiscale oprimante şi tăieri în serviciile sociale, treptat ce guvernele lor plătesc datoriile făcute în mod insensibil şi nesustenabil. De fapt, datoria publică făcută, în multe cazuri pentru a da impuls şi a încuraja dezvoltarea economică şi productivă a unei ţări, poate să se constituie într-un factor care dăunează şi prejudiciază ţesutul social. Când ajunge să se orienteze spre o altă finalitate.

Aşa cum există o co-iresponsabilitate cu privire la această daună provocată economiei şi societăţii, există şi o co-responsabilitate inspiratoare şi promiţătoare pentru a crea un climat de fraternitate şi de încredere reînnoită care să îmbrăţişeze în ansamblu căutarea de soluţii inovatoare şi umanizatoare.

Este bine de amintit că nu există o lege magică sau invizibilă care ne condamnă la congelare sau la paralizie în faţa nedreptăţii. Şi cu atât mai puţin o raţionalitate economică ce presupune că persoana umană este pur şi simplu o acumulatoare de beneficii individuale străine de condiţia sa de fiinţă socială.

Exigenţele morale ale sfântului Ioan Paul al II-lea în 1991 apar astăzi surprinzător de actuale: "Principiul că datoriile trebuie plătite este, desigur, just; dar nu este licit să se ceară şi să se pretindă o plată când aceasta ar duce la impunerea în fapt a unor opţiuni politice de natură să împingă populaţii întregi la foamete şi la disperare. Nu se poate pretinde plata datoriilor contractate dacă aceasta antrenează sacrificii insuportabile. În aceste cazuri e necesar după cum e pe cale să se şi întâmple, în parte să se găsească modalităţi de uşurare, de amânare sau chiar de stingere a datoriei, modalităţi compatibile cu dreptul fundamental al popoarelor la subzistenţă şi la progres" (Centesimus annus, nr. 35).

De fapt, şi Obiectivele de Dezvoltare Sustenabilă aprobate în unanimitate de toate naţiunile recunosc acest punct - este un punct uman - şi îndeamnă toate popoarele să "ajute ţările să ajungă la sustenabilitatea datoriei pe termen lung prin politici coordonate menite să favorizeze finanţarea datoriei, reducerea datoriei şi convertirea datoriei, şi să înfrunte datoria externă şi să reducă greutatea ţărilor sărace puternic îndatorate" (SDG, 17, 4).

În asta trebuie să constea noile forme de solidaritate care ne reunesc astăzi, care ne reunesc aici, dacă ne gândim la lumea băncilor şi finanţelor: în ajutorul pentru dezvoltarea popoarelor rămase în urmă şi în nivelarea între ţările care se bucură de un standard de viaţă determinat şi nivel de dezvoltare şi cele care nu pot să garanteze minimul necesar pentru populaţiile lor. Solidaritate şi economie pentru unire, nu pentru dezbinare, cu conştiinţa sănătoasă şi clară a coresponsabilităţii.

Practic de aici este necesar să se afirme că cea mai mare structură de păcat, sau cea mai mare structură de nedreptate, este însăşi industria războiului, pentru că este ban şi timp în slujba dezbinării şi a morţii. Lumea pierde în fiecare an miliarde de dolari în armamente şi violenţă, sume care ar pune capăt sărăciei şi analfabetismului dacă s-ar putea redestina. Cu adevărat Isaia a vorbit în numele lui Dumnezeu pentru toată omenirea când a prezis ziua Domnului în care "vor schimba săbiile lor în fiare de plug şi suliţele lor în seceri" (Is 2,4). Să-l urmăm!

În urmă cu peste şaptezeci de ani, Declaraţia Universală a Drepturilor Umane a Naţiunilor Unite a angajat toate statele membre să se îngrijească de cei săraci în ţara lor şi în casele lor, şi în toată lumea, adică în casa comună, toată lumea este casa comună. Guvernele au recunoscut că tutelarea socială, veniturile de bază, asistenţa medicală pentru toţi şi educaţia universală erau inerente demnităţii umane fundamentale şi, de aceea, drepturilor umane fundamentale.

Aceste drepturi economice şi un ambient sigur pentru toţi sunt măsura cea mai elementară a solidarităţii umane. Şi vestea bună este că în timp ce în 1948 aceste obiective nu erau la îndemână imediată, astăzi, cu o lume mult mai dezvoltată şi interconectată, da sunt la îndemână imediată.

Voi, care atât de respectuos v-aţi reunit aici, sunteţi liderii financiari şi experţi economici din lume. Împreună cu colegii voştri, ajutaţi la stabilirea normelor de impozitare globale, la informarea publicului global cu privire la situaţia noastră economică şi la sfătuirea guvernelor din lume în temă de bilanţ. Cunoaşteţi la prima mână care sunt nedreptăţile din economia noastră globală actuală, sau nedreptăţile din fiecare ţară. Să lucrăm împreună pentru a pune capăt acestor nedreptăţi. Când organismele multilaterale de credit furnizează consultanţă diferitelor naţiuni, este important să se ţină cont de conceptele elevate ale justiţiei fiscale, de bilanţurile publice responsabile de îndatorirea lor şi, mai ales, o promovare efectivă, şi care să le facă protagoniste, a celor mai săraci în ţesutul social. Amintiţi-le lor responsabilitatea pe care o au de a oferi asistenţă pentru dezvoltare naţiunilor sărace şi o uşurare a datoriei pentru naţiunile foarte îndatorate. Amintiţi-le lor imperativul de a opri schimbarea climatică provocată de om, aşa cum au promis toate naţiunile, pentru ca să nu distrugem bazele casei noastre comune.

O nouă etică presupune faptul de a fi conştienţi de necesitatea ca toţi să se angajeze să lucreze împreună pentru a închide refugiile fiscale, a evita evaziunile şi reciclarea banilor care fură societatea, precum şi pentru a spune naţiunilor importanţa de a apăra dreptatea şi bunul comun mai presus de interesele firmelor şi multinaţionalelor mai puternice - care ajung să sufoce şi să împiedice producţia locală -. Timpul prezent pretinde şi cere să se treacă de la o logică insulară şi antagonistă ca unic mecanism autorizat pentru soluţionarea conflictelor, la o alta capabilă să promoveze interconectarea care favorizează o cultură a întâlnirii, unde să se reînnoiască bazele solide ale unei noi arhitecturi financiare internaţionale.

În acest context, în care dezvoltarea unor sectoare sociale şi financiare a ajuns la niveluri nemaivăzute înainte, cât de important este să ne amintim cuvintele din Evanghelia lui Luca: "Iar cui i s-a dat mult, mult i se va cere" (12,48). Cât de inspirator este să-l ascultăm pe sfântul Ambroziu, care gândeşte cu Evanghelia: "Tu (bogat) nu dai din al tău săracului [când faci caritate]..., ci îi încredinţezi ceea ce este al său. Pentru că proprietatea comună dată în folosinţă pentru toţi, o foloseşti tu singur" (Naboth 12, 53). Acesta este principiul destinaţiei universale a bunurilor, baza dreptăţii economice şi sociale, precum şi a bunului comun.

Mă bucur de prezenţa voastră aici astăzi. Celebrăm oportunitatea de a ne şti co-părtaşi în lucrarea Domnului care poate să schimbe cursul istoriei în folosul demnităţii fiecărei persoane de astăzi şi de mâine, în special a celor excluşi, şi în folosul marelui bun al păcii. Ne angajăm împreună cu umilinţă şi înţelepciune să slujim dreptatea internaţională şi inter-generaţională. Avem o speranţă nemărginită în învăţătura lui Isus că săracii în duh sunt binecuvântaţi şi fericiţi, pentru că a lor este Împărăţia cerurilor (cf. Mt 5,3) care începe deja aici şi acum. Mulţumesc! Şi, vă rog, vă fac o cerere, nu este un împrumut: nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine, pentru că această lucrare care îmi revine s-o fac nu este deloc uşoară, iar eu invoc asupra voastră toate binecuvântările, asupra voastră şi asupra lucrării voastre.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 462.