Sfinţenie misionară

La 6 februarie comemorarea liturgică a lui Paul Miki şi însoţitorii martiri din Japonia

de Massimo Piccioti

Când marele Francisc Xaveriu, pionier extraordinar al răspândirii creştinismului în Asia, a debarcat pe coastele Japoniei, era mai mult sau mai puţin anul Domnului 1550. Cine ştie dacă în inima sa putea să-şi imagineze ce rod minunat avea să dea mica sămânţă pe care se pregătea să o arunce. S-a oprit numai doi ani în ţinut nipon, deschizând calea pentru toţi misionarii iezuiţi, şi apoi franciscani şi dominicani, care în acele ţinuturi îndepărtate au dus Vestea Bună.

În acei doi ani a găsit, poate în mod neaşteptat, un teren extraordinar de fertil. În jurul anului 1580 creştinii japonezi erau peste două sute de mii şi misionarii erau văzuţi cu o anumită toleranţă dacă nu chiar cu bunăvoinţă, aşa încât să devină parte integrantă a ţesutului social. Şi puterea părea favorabilă: o primă delegaţie japoneză între 1582 şi 1584 a fost trimisă la Roma de shogunul Hideyoshi pentru a-l întâlni pe Grigore al XIII-lea, o aventură extraordinară relatată magistral de scriitorul catolic Shusaku Endo în romanul Samuraiul. Dar probabil că tocmai această creştere impunătoare a înspăimântat, dând ideea de a ameninţa un echilibru antic milenar: este un fapt că pe la anul 1590 sentimentul faţă de creştini s-a schimbat radical şi acelaşi Hideyoshi s-a transformat într-un persecutor implacabil, deschizând o glorioasă şi dureroasă istorie de violenţă şi de martiriu care a durat timp de două sute de ani. În jurul anului 1680 creştinii erau oficial "stinşi". Abia în 1871 a fost recunoscută libertatea religioasă şi comunităţile s-au întors la lumină. În acei două sute de ani de "întuneric" tradiţiile creştine au fost transmise oral, din tată în fiu, fără un preot, fără o imagine, fără un crucifix, interzise cu severitate: erau "kakure kirishitan", timpurile eroice ale "creştinilor ascunşi".

Dacă vechiul oraş Funay, astăzi Oita, a fost sediul primei dieceze japoneze ante-persecuţii, "inima" creştinătăţii nipone este din totdeauna Nagasaki. Aici au ajuns primii iezuiţi împreună cu Francisc Xaveriu; aici Paul Miki, primul japonez care a fost primit într-un ordin călugăresc, a fost martirizat cu douăzeci şi cinci de însoţitori la 5 februarie 1597. Şi aici în 1895 s-au demarat numai cu contribuţiile credincioşilor lucrările celei mai mari catedrale din Asia care va fi distrusă de bomba atomică. Nagasaki în 1930 a trăit venirea părintelui Maximilian Kolbe, care a întemeiat un seminar şi un convent franciscan care va fi după aceea unicul edificiu din oraş care a fost cruţat în mod miraculos de devastarea atomică, aşa cum s-a întâmplat cu acela al iezuiţilor din Hiroshima. Aici trăia familia Moriyama, de şapte generaţii kakure kirishitan, care a menţinut tradiţia credinţei când era interzisă de legile statului. Şi aici a trăit în secolul al XX-lea Takashi Nagai, probabil cel mai extraordinar martor al credinţei japoneze contemporan cu noi. Takashi, când ca adult a cerut Botezul, a ales pentru sine numele creştin al sfântului pe care-l iubea mai mult: Paul Miki.

Acest personaj extraordinar s-a născut probabil în 1556 dintr-o veche şi nobilă familie care i-a pus numele Pooro. Tatăl său, Hantaro Miki, era un samurai. Unele izvoare prezintă ca oraş al său de origine Kyoto, însă acest lucru în realitate nu este sigur, dat fiind că altele prezintă că ar fi Osaka şi altele încă din vechea provincie Awa, pe insula Shikoku. Ceea ce este sigur este că atunci când micul Pooro avea cinci ani, familia sa s-a convertit la creştinism şi a fost botezat şi el: a fost ales pentru el numele creştin de Paul şi de atunci aşa a fost numit.

Vocaţia sa a fost precoce: a intrat la doisprezece ani în colegiul iezuit din Azuki şi a întreprins studiile care trebuiau să-l ducă la preoţie. Totuşi n-a reuşit niciodată să completeze parcursul de hirotonire, şi pentru că persecuţia anticreştină care se reluase între timp a împiedicat prezenţa unui episcop în Japonia şi, prin urmare, desfăşurarea "fizică" a consacrării. Oricum la douăzeci şi doi de ani a făcut voturile solemne, devenind primul "nativ" japonez care se consacră fecioriei monastice.

În acel timp arătase deja care erau capacităţile sale neobişnuite: extraordinara particularitate de a fi un iezuit japonez, şi prin urmare limba maternă, unită cu inteligenţa şi mărinimia sa, l-au făcut unul dintre cei mai eficienţi şi fascinanţi predicatori din ordin, în pofida vârstei sale tinere şi a dificultăţilor inevitabile pe care le întâlnea în învăţarea limbii latine şi astfel în apropierea de studiul textelor sacre. În compensaţie avea o cunoaştere foarte profundă a budismului şi a religiilor tradiţionale, aşa încât a devenit, la mai puţin de treizeci de ani, unul din cei mai autoritari interlocutori pentru docţii timpului.

În 1556 primul val persecutor voit de shogunul Hideyoshi a avut apogeul său: un edict a ordonat arestarea imediată a tuturor misionarilor. Paul a fost prins la Osaka, împreună cu doi însoţitori, şi transferat în lanţuri în închisoarea din Mecao unde a fost "agregat" la un grup de prizonieri creştini. În total erau douăzeci şi şase: şase misionari franciscani europeni, trei iezuiţi japonezi - în afară de el sfântul Iacob Kisai şi sfântul Ioan Soan din Goto - şi şaptesprezece laici japonezi, între care sfântul Anton Daynan, treisprezece ani, şi sfântul Alois Ibaraki, doisprezece ani. În tentativa zadarnică de a-i face să se lepede de credinţa lor, au fost supuşi la diferite torturi până când, în februarie 1567 a fost dată pentru ei sentinţa de condamnare la moarte.

Execuţia ar fi trebuit să aibă loc în mod exemplar, ca avertisment pentru toţi. Astfel, au fost răstigniţi. La 5 februarie a fost duşi pe o colină la porţile oraşului Nagasaki care de atunci este numită de creştini "Sfânta Colină". În timp ce unul din cei doi copii intona, pironit pe cruce, un imn de laudă, părintele Paul a făcut ultima sa predică publică, lăsând cu gura căscată toate persoanele care au asistat şi iertându-i pe călăii care îi ucideau. Astfel, acea execuţie, care trebuia să fie un act de batjocură pentru cei condamnaţi şi o ameninţare pentru cel care avea intenţia de a se apropia de creştinism, a devenit o extraordinară ocazie misionară şi sămânţa unei comunităţi care, graţie acelui sânge, a depăşit două secole de valuri persecutoare care au provocat alte recolte de martiri.

Sfântul Paul Miki şi cei douăzeci şi cinci de însoţitori au fost beatificaţi deja în 1627 de papa Urban al VIII-lea. Un proces destul de rapid, care confirmă impresia pe care mărturia lor de credinţă a lăsat-o în toată creştinătatea timpului. Au fost canonizaţi împreună la 8 iunie 1862 de Pius al IX-lea. În acea perioadă o carte scrisă care relata mărturia lui Paul Miki a ajuns în mâinile unui seminarist din Veneto care, citind-o, a fost inspirat să-şi dedice viaţa sa misiunii. Se numea Daniel Comboni. Un alt "fiu" al urmei de sfinţenie lăsate de sfântul Paul Miki şi de primii martiri creştini din Japonia.

(După L'Osservatore Romano, 6 februarie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 815.