Audienţa generală de miercuri, 5 februarie 2020

Cateheze despre Fericiri: 2. Fericiţi cei săraci în duh

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Ne confruntăm astăzi cu prima din cele opt Fericiri din Evanghelia lui Matei. Isus începe să proclame calea sa pentru fericire cu o veste paradoxală: "Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor" (5,3). Un drum surprinzător şi un obiect straniu de fericire, sărăcia.

Trebuie să ne întrebăm: ce se înţelege aici cu "săraci"? Dacă Matei ar folosi numai acest cuvânt, atunci semnificaţia ar fi pur şi simplu economică, adică ar indica persoanele care au puţine sau niciun mijloc de întreţinere şi au nevoie de ajutorul altora.

Însă Evanghelia lui Matei, spre deosebire de Luca, vorbeşte despre "săraci în duh". Ce înseamnă? Duhul, conform Bibliei, este suflul vieţii pe care Dumnezeu l-a comunicat lui Adam; este dimensiunea noastră cea mai intimă, să spunem dimensiunea spirituală, cea mai intimă, aceea care ne face persoane umane, nucleul profund al fiinţei noastre. Aşadar "săracii în duh" sunt cei care sunt şi se simt săraci, cerşetori, în interiorul fiinţei lor. Isus îi proclamă fericiţi, pentru că a lor este Împărăţia cerurilor.

De câte ori ni s-a spus contrariul! Trebuie să fii ceva în viaţă, să fii cineva... Trebuie să-ţi faci un nume... Din asta se naşte singurătatea şi nefericirea: dacă eu trebuie să fiu "cineva", sunt în competiţie cu alţii şi trăiesc în preocuparea obsesivă faţă de ego-ul meu. Dacă nu accept să fiu sărac, urăsc tot ceea ce îmi aminteşte fragilitatea mea. Pentru că această fragilitate mă împiedică să devin o persoană importantă, un bogat nu numai în bani, ci în faimă, în toate.

Fiecare, în faţa sieşi, ştie bine că, oricât s-ar strădui, rămâne mereu în mod radical incomplet şi vulnerabil. Nu există machiaj care să acopere această vulnerabilitate. Fiecare dintre noi este vulnerabil, înăuntru. Trebuie să vadă unde. Dar cât de rău se trăieşte dacă se refuză propriile limite! Se trăieşte rău. Nu se digeră limita, este acolo. Persoanele orgolioase nu cer ajutor, nu pot să ceară ajutor, nu le vine să ceară ajutor pentru că trebuie să se demonstreze auto-suficiente. Şi câte dintre ele au nevoie de ajutor, însă orgoliul le împiedică să ceară ajutor. Şi cât de greu este să se admită o greşeală şi să se ceară iertare! Când eu dau vreun sfat noilor căsătoriţi, care îmi spun cum să ducă bine înainte căsătoria lor: "Există trei cuvinte magice: te rog, mulţumesc, scuze". Sunt cuvinte care vin din sărăcia în duh. Nu trebuie să fim invadenţi, ci să cerem părerea: "Şi se pare bine să fac asta?", aşa este dialogul în familie, soţia şi soţul dialoghează. "Tu ai făcut asta pentru mine, mulţumesc pentru că aveam nevoie de asta". Apoi, mereu se fac greşeli, se alunecă: "Scuză-mă". Şi de obicei, cuplurile, noile căsătorii, acelea care sunt aici şi atâtea, îmi spun: "Al treilea este cel mai dificil", a cere scuze, a cere iertare. Pentru că orgoliosul nu reuşeşte. Nu poate să ceară scuze: mereu are dreptate. Nu este sărac în duh. În schimb Domnul nu încetează niciodată să ierte; din păcate noi suntem cei care încetăm să cerem iertare (cf. Angelus, 17 martie 2013). Oboseala de a cere iertare: aceasta este o boală urâtă!

De ce este greu de cerut iertare? Pentru că umileşte imaginea noastră ipocrită. Şi totuşi, a trăi încercând să ascundem propriile lipsuri este obositor şi neliniştitor. Isus Cristos ne spune: a fi săraci este o ocazie de har; şi ne arată calea de ieşire din această trudă. Ne este dat dreptul de a fi săraci în duh, pentru că aceasta este calea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Dar trebuie reafirmat un lucru fundamental: nu trebuie să ne transformăm pentru a deveni săraci în duh, nu trebuie să facem nicio transformare pentru că suntem deja aşa! Suntem săraci... sau mai clar: suntem nişte "sărmani" în duh! Avem nevoie de toate. Toţi suntem săraci în duh, suntem cerşetori. Este condiţia umană.

Împărăţia lui Dumnezeu este a celor săraci în duh. Există cei care au împărăţiile din această lume: au bunuri şi au comodităţi. Însă sunt împărăţii care se termină. Puterea oamenilor, chiar şi cele mai mari imperii, trec şi dispar. De atâtea ori vedem la telejurnal sau în ziare că acel guvernant tare, puternic sau acel guvern care ieri era şi astăzi nu mai este, a căzut. Bogăţiile din această lume pleacă, şi la fel şi banii. Bătrânii ne învăţau că ştergarul nu avea buzunare. Este adevărat. N-am văzut niciodată în spatele unui cortegiu funebru un camion pentru mutare: nimeni nu ia cu el nimic. Aceste bogăţii rămân aici.

Împărăţia lui Dumnezeu este a celor săraci în duh. Există cei care au împărăţiile din această lume, au bunuri şi au comodităţi. Dar ştim cum se termină. Domneşte cu adevărat cel care ştie să iubească mai mult adevăratul bine decât pe sine însuşi. Şi aceasta este puterea lui Dumnezeu.

În ce anume s-a arătat puternic Cristos? Pentru că a ştiut să facă ceea ce regii pământului nu fac: să-şi dea viaţa pentru oameni. Şi aceasta este adevărată putere. Putere a fraternităţii, putere a carităţii, putere a iubirii, putere a umilinţei. Asta a făcut Cristos.

În asta constă adevărata libertate: cine are această putere a umilinţei, a slujirii, a fraternităţii este liber. În slujba acestei libertăţi constă sărăcia elogiată de Fericiri.

Pentru că există o sărăcie pe care trebuie s-o acceptăm, aceea a fiinţei noastre, şi o sărăcie pe care în schimb trebuie s-o căutăm, cea concretă, de lucrurile din această lume, pentru a fi liberi şi a putea iubi. Mereu trebuie să căutăm libertatea inimii, aceea care are rădăcinile în sărăcia de noi înşine.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 764.