Vatican: Sărbătoarea Întâmpinării Domnului. A XXIV-a Zi a Vieţii Consacrate (1 februarie 2020). Omilia Sfântului Părinte Francisc

"Au văzut ochii mei mântuirea ta" (Lc 2,30). Sunt cuvintele lui Simeon, pe care Evanghelia îl prezintă ca un om simplu: "un om drept şi evlavios" - spune textul (v. 25). Însă între toţi oamenii care se aflau în templu în ziua aceea, numai el l-a văzut pe Mântuitorul în Isus. Ce anume a văzut? Un prunc: un mic, fragil şi simplu prunc. Însă acolo a văzut mântuirea, pentru că Duhul Sfânt l-a făcut să recunoască în acel fraged nou-născut "pe Cristosul Domnului" (v. 26). Luându-l în braţe a perceput, în credinţă, că Dumnezeu ducea la împlinire în El promisiunile sale. Şi atunci el, Simeon, putea să meargă în pace: a văzut harul care valorează mai mult decât viaţa (cf. Ps 63,4), şi nu aştepta altceva.

Şi voi, iubiţi fraţi şi surori consacraţi, sunteţi bărbaţi şi femei simpli care aţi văzut comoara care valorează mai mult decât toate averile din lume. Pentru ea aţi părăsit lucruri preţioase, precum bunurile, precum crearea unei familii proprii. Pentru ce aţi făcut asta? Pentru că v-aţi îndrăgostit de Isus, aţi văzut totul în El şi, răpiţi de privirea sa, aţi părăsit restul. Viaţa consacrată este viziune. Înseamnă a vedea ceea ce contează în viaţă. Înseamnă a primi darul Domnului cu braţe deschise, aşa cum a făcut Simeon. Iată ce anume văd ochii consacraţilor: harul lui Dumnezeu revărsat în mâinile lor. Consacratul este cel care în fiecare zi se priveşte şi spune: "Totul este dar, totul este har". Iubiţi fraţi şi surori, nu am meritat viaţa călugărească, este un dar de iubire pe care l-am primit.

Au văzut ochii mei mântuirea ta. Sunt cuvintele pe care le repetăm în fiecare seară la Completoriu. Cu el încheiem ziua spunând: "Doamne, mântuirea mea vine de la Tine, mâinile mele nu sunt goale, ci pline de harul tău". A şti să vedem harul este punctul de plecare. A privi în urmă, a reciti propria istorie şi a vedea în ea darul fidel al lui Dumnezeu: nu numai în marile momente ale vieţii, ci şi în fragilităţi, în slăbiciuni, în mizerii. Ispititorul, diavolul insistă tocmai asupra mizeriilor noastre, asupra mâinilor noastre goale: "În atâţia ani nu ai devenit mai bun, nu ai realizat ceea ce puteai, nu te-au lăsat să faci ceea ce te pricepeai, n-ai fost mereu fidel, nu eşti capabil...", şi aşa mai departe. Fiecare dintre noi cunoaşte bine această istorie, aceste cuvinte. Noi vedem că acest lucru este adevărat în parte şi mergem în urma gândurilor şi sentimentelor care ne dezorientează. Şi riscăm să pierdem busola, care este gratuitatea lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu mereu ne iubeşte şi ni se dăruieşte, chiar şi în mizeriile noastre. Sfântul Ieronim dădea atâtea lucruri Domnului şi Domnul îi cerea mai mult. El i-a spus: "Dar, Doamne, ţi-am dat totul, totul, ce lipseşte?" - "Păcatele tale, mizeriile tale, dă-mi mizeriile tale". Când ţinem privirea îndreptată spre El, ne deschidem la iertarea care ne reînnoieşte şi suntem întăriţi de fidelitatea sa. Astăzi putem să ne întrebăm: "Eu, spre cine orientez privirea: spre Domnul sau spre mine?" Cel care ştie să vadă înainte de toate harul lui Dumnezeu descoperă antidotul la neîncredere şi la privirea lumească.

Pentru că asupra vieţii călugăreşti ameninţă această ispită: a avea o privire lumească. Este privirea care nu mai vede harul lui Dumnezeu ca protagonist al vieţii şi merge în căutarea vreunui surogat: un pic de succes, o consolare afectivă, să fac în sfârşit ceea ce vreau. Însă viaţa consacrată, atunci când nu se mai roteşte în jurul harului lui Dumnezeu, se concentrează asupra sieşi. Pierde elan, se adaptează, devine mlăştinoasă. Şi ştim ce se întâmplă: se reclamă propriile spaţii şi propriile drepturi, se lasă târâţi de bârfe şi răutăţi, se supără pentru orice lucru mic care nu merge şi se intonează litaniile plângerii - plângerile, "părinte plângeri", "soră plângeri" -: cu privire la fraţi, la surori, la comunitate, la Biserică, la societate. Nu se mai vede Domnul în orice lucru, ci numai lumea cu dinamicele sale şi inima se amorţeşte. Astfel se devine obişnuiţi şi pragmatici, în timp ce înăuntru se măreşte tristeţea şi neîncrederea, care degenerează în resemnare. Iată la ce duce privirea lumească. Marea Tereza le spunea surorilor sale: "Vai de sora care repetă «mi-au făcut o nedreptate», vai!".

Pentru a avea privirea corectă asupra vieţii să cerem să ştim să vedem harul lui Dumnezeu pentru noi, ca Simeon. Evanghelia repetă de trei ori că el avea familiaritate cu Duhul Sfânt, care era asupra lui, îl inspira, îl mişca (cf. v. 25-27). Avea familiaritate cu Duhul Sfânt, cu iubirea lui Dumnezeu. Viaţa consacrată, dacă rămâne trainică în iubirea Domnului, vede frumuseţea. Vede că sărăcia nu este un efort titanic, ci o libertate superioară, care ni-l dăruieşte pe Dumnezeu şi pe ceilalţi ca adevăratele bogăţii. Vede că nu este o sterilitate austeră castitatea, ci calea pentru a iubi fără a poseda. Vede că ascultarea nu este disciplină, ci victoria asupra anarhiei noastre în stilul lui Isus. Într-unul din ţinuturile din Italia în care a fost cutremur - vorbind de sărăcie şi de viaţă comunitară - era o mănăstire benedictină care a fost distrusă şi o altă mănăstire a invitat surorile să se mute la ele. Dar au rămas acolo puţin timp: nu erau fericite, se gândeau la locul pe care l-au părăsit, la lumea de acolo. Şi la sfârşit au hotărât să se întoarcă şi să facă mănăstirea în două rulote. În loc să fie într-o mare mănăstire, comode, erau ca puricii, acolo, toate împreună, însă fericiţi în sărăcie. Acesta este succes în acest ultim an. Un lucru frumos!

Au văzut ochii mei mântuirea ta. Simeon îl vede pe Isus mic, umil, venit pentru a sluji şi nu pentru a fi slujit, şi se defineşte pe sine însuşi slujitor. De fapt spune: "Acum slobozeşte-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău în pace" (v. 29). Cine îşi îndreaptă privirea spre Isus învaţă să trăiască pentru a sluji. Nu aşteaptă ca să înceapă alţii, ci porneşte în căutarea aproapelui, aşa cum Simeon îl căuta pe Isus în templu. În viaţa consacrată unde se află aproapele? Aceasta este întrebarea: unde se află aproapele? Înainte de toate în propria comunitate. Trebuie cerut harul de a şti să-l căutăm pe Isus în fraţii şi în surorile pe care i-am primit. Acolo începe să se pună în practică iubirea: în locul în care trăieşti, primind fraţii şi surorile cu sărăciile lor, aşa cum Simeon l-a primit pe Isus simplu şi sărac. Astăzi, atâţia văd în alţii numai obstacole şi complicaţii. Este nevoie de priviri care să-l caute pe aproapele, care să se apropie de cel care este distant. Călugării şi călugăriţele, bărbaţi şi femei care trăiesc pentru a-l imita pe Isus, sunt chemaţi să pună în lume însăşi privirea sa, privirea compasiunii, privirea care merge în căutarea celor care sunt departe; care nu condamnă, ci încurajează, eliberează, consolează, privirea compasiunii. Acel refren din Evanghelie, de atâtea ori vorbind despre Isus spune: "i s-a făcut milă". Înseamnă aplecarea lui Isus spre fiecare dintre noi.

Au văzut ochii mei mântuirea ta. Ochii lui Simeon au văzut mântuirea pentru că o aşteptau (cf. v. 25). Erau ochi care aşteptau, care sperau. Căutau lumina şi au văzut lumina neamurilor (cf. v. 32). Erau ochi bătrâni, dar aprinşi de speranţă. A şti să sperăm. A privi în jurul nostru, este uşor să pierdem speranţa: lucrurile care nu merg, scăderea numărului de vocaţii... Ameninţă şi ispita privirii lumeşti, care elimină speranţa. Dar să privim la Evanghelie şi să-i vedem pe Simeon şi Ana: erau bătrâni, singuri, şi totuşi nu au pierdut speranţa, pentru că erau în contact cu Domnul. Ana "nu părăsea templul, slujind zi şi noapte prin posturi şi rugăciuni" (v. 37). Iată secretul: să nu ne îndepărtăm de Domnul, izvor al speranţei. Devenim orbi dacă nu privim la Domnul în fiecare zi, dacă nu-l adorăm. A-l adora pe Domnul!

Iubiţi fraţi şi surori, să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru darul vieţii consacrate şi să cerem o privire nouă, care ştie să vadă harul, care ştie să-l caute pe aproapele, care ştie să spere! Atunci şi ochii noştri vor vedea mântuirea.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 902.