Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul! Maria la Vizitarea Elisabetei

A doua predică de Advent (13 decembrie 2019)

În această meditaţie urcăm cu Maria „spre munte” şi intrăm în casa Elisabetei. Născătoarea de Dumnezeu ne va vorbi personal cu cântarea sa de laudă care este Magnificat-ul. Astăzi toată Biserica se strânge în jurul succesorului lui Petru care celebrează 50 de ani de preoţie şi cântarea Fecioarei este rugăciunea care urcă mai spontan din inimă în circumstanţe ca aceasta. O meditaţie despre ea este micul nostru mod de a participa şi în acest moment la această aniversare.

Pentru a înţelege locul şi scopul pe care cântarea Fecioarei îl are în Evanghelia lui Luca, este necesar să punem mai înainte câteva aluzii despre cântările evanghelice în general. Imnurile presărate în evangheliile copilăriei – Benedictus, Magnificat, Nunc dimittis – au funcţia de a explica poetic sensul spiritual al evenimentelor relatate – Buna Vestire, Vizitarea Elisabetei, Naşterea – conferindu-le forma unei mărturisiri de credinţă şi de laudă.

Ca atare, ele sunt parte integrante a naraţiunii istorice. Nu sunt intermezzo sau texte separate, pentru că fiecare eveniment istoric este constituit din două elemente: din fapt şi din semnificaţia faptului. Cântările inserează deja liturgia în istorie. „Liturgia creştină – s-a scris – îşi are începuturile în imnurile din istoria copilăriei”[1]. Cu alte cuvinte, noi avem în aceste cântări un embrion al liturgiei de Crăciun. Ele realizează elementul esenţial al liturgiei care este acela de a fi celebrare festivă şi credincioasă a evenimentului de mântuire.

Multe probleme rămân nerezolvate cu privire la aceste cântări, conform studioşilor: autorii reali, izvoarele, structura internă… Noi, din fericire, putem face abstracţie de toate aceste probleme critice şi să lăsăm ca ele să continue să fie studiate cu rod de cei care se ocupă de acest gen de probleme. Nu trebuie să aşteptăm ca să fie rezolvate toate aceste puncte întunecate, pentru a ne putea edifica deja cu aceste cântări. Nu pentru că aceste probleme nu sunt importante, ci pentru că există o certitudine care relativizează toate acele incertitudini: Luca a primit aceste cântări în evanghelia sa şi Biserica a primit Evanghelia lui Luca în canonul său.

Aceste cântări sunt „cuvânt al lui Dumnezeu”, inspirat de Duhul Sfânt. Magnificat-ul este al Mariei pentru că ei l-a „atribuit” Duhul Sfânt şi asta face în aşa fel încât l să fie mai mult „al său” decât l-ar fi scris ea material cu mâna sa! De fapt, pe noi nu ne interesează atât să ştim dacă Magnificat l-a compus Maria, cât mai mult să ştim dacă l-a compus prin inspiraţia Duhului Sfânt. Chiar dacă am fi foarte siguri că el a fost compus direct de Maria, el nu ne-ar interes pentru asta, ci pentru că în el vorbeşte Duhul Sfânt. Cântarea Mariei conţine o privire nouă asupra lui Dumnezeu şi asupra lumii; în prima parte, care cuprinde versetele 46-50, privirea Mariei se îndreaptă spre Dumnezeu; în partea a doua, care cuprinde versetele care rămân, privirea sa se îndreaptă spre lume şi istorie.

O nouă privire asupra lui Dumnezeu

Prima mişcare din Magnificat este spre Dumnezeu; Dumnezeu are primatul absolut asupra a toate. Maria nu întârzie să răspundă la salutul Elisabetei; nu intră în dialog cu oamenii, ci cu Dumnezeu. Ea reculege sufletul său şi-l introduce adânc în infinitul care este Dumnezeu. În Magnificat a fost „fixată” pentru totdeauna o experienţă a lui Dumnezeu fără precedent şi fără comparaţii în istorie. Este exemplul cel mai sublim al limbajului aşa-numit supranatural. S-a afirmat că arătarea realităţii divine la orizontul unei creaturi produce, de obicei, două sentimente contrapuse: unul de teamă şi unul de iubire. Dumnezeu se prezintă ca „misterul cutremurător şi fascinant”, cutremurător prin maiestatea sa, fascinant prin bunătatea sa. Când lumina lui Dumnezeu, pentru prima dată, a strălucit în sufletul lui Augustin, el mărturiseşte că „a tremurat de iubire şi de teroare” şi că şi în continuare contactul cu Dumnezeu îl făcea „să se înfioreze şi să ardă” în acelaşi timp[2].

Găsim ceva asemănător în cântarea Mariei, exprimat în mod biblic, prin titluri. Dumnezeu este văzut ca „Adonai” (care spune mult mai mult decât „Domnul” nostru cu care este tradus), ca „Dumnezeu”, ca „Cel Puternic” şi mai ales Qadosh, „Sfânt”: numele său este Sfânt! Însă, în acelaşi timp acest Dumnezeu sfânt şi puternic este văzut, cu încredere infinită, ca „Mântuitorul meu”, ca realitate binevoitoare, amabilă, ca Dumnezeu „propriu”, ca un Dumnezeu pentru creatură. Dar mai ales insistenţa Mariei asupra milostivirii scoate în evidenţă acest aspect binevoitor şi „fascinant” al realităţii divine. „Milostivirea lui rămâne din neam în neam”: aceste cuvinte sugerează ideea unui fluviu maiestuos care izvorăşte din inima lui Dumnezeu şi străbate toată istoria umană. Acum acest fluviu a ajuns la un „stăvilar” şi porneşte din nou la un nivel superior. „Şi-a adus aminte de milostivirea sa”: promisiunea făcută lui Abraham şi părinţilor s-a împlinit.

Cunoaşterea lui Dumnezeu provoacă, prin reacţie şi contrast, o nouă percepţie sau cunoaştere de sine şi a propriei fiinţe, care este cea adevărată. Eu-l nu se percepe decât în faţa lui Dumnezeu, „coram Deo”. Aşadar, în prezenţa lui Dumnezeu creatura se cunoaşte în sfârşit pe ea însăşi în adevăr. Şi astfel vedem că se întâmplă şi în Magnificat. Maria se simte „privită” de Dumnezeu, intră ea însăşi în acea privire, se vede aşa cum o vede Dumnezeu. Şi cum se vede pe ea însăşi în această lumină divină? Ca „mică” („smerenie” înseamnă aici micime şi condiţia umilă, nu virtutea umilinţei!) şi ca „slujitoare”. Se percepe cum un mic nimic pe care Dumnezeu a binevoit să-l privească. Maria nu atribuie alegerea divină virtuţii umilinţei sale, ci favorii divine, harului. A gândi altfel (aşa cum au făcut anumiţi autori vestiţi) înseamnă a distruge dintr-o dată umilinţa Mariei. Umilinţa are un statut cu totul special: o are cel care nu crede că o are; nu o are cel care crede că o are.

Din această recunoaştere a lui Dumnezeu, a propriei fiinţe şi a adevărului, se eliberează bucuria şi tresăltarea: „Duhul meu tresaltă de bucurie…”. Bucurie năvalnică a adevărului, bucurie pentru acţiunea divină, bucuria laudei pure şi gratuite. Maria îl preamăreşte pe Dumnezeu pentru El însuşi, chiar dacă îl preamăreşte pentru ceea ce a făcut în ea, adică pornind de la propria experienţă, aşa cum fac toţi marii rugători din Biblie. Jubilarea Mariei este jubilarea escatologică pentru acţiunea definitivă a lui Dumnezeu şi este jubilarea de creatură pentru faptul că se simte creatură iubită de Creator, în slujba Celui Sfânt, a iubirii, a frumuseţii, a veşniciei. Este plinătatea bucuriei. Sfântul Bonaventura, care avea experienţa directă a efectelor transformatoare ale vizitei lui Dumnezeu la suflet, vorbeşte despre venirea Duhului Sfânt în Maria, în momentul Bunei Vestiri, ca despre un foc care o înflăcărează în întregime: „A venit asupra ei – scrie el – Duhul Sfânt ca foc divin care a înflăcărat mintea sa şi a sfinţit trupul său conferindu-i o puritate foarte perfectă […]. Oh, dacă tu ai fi capabil să simţi, în vreo măsură, ce şi cât de mare a fost incendiul coborât din cer, ce răcorire adusă […]. Dacă ai putea auzi cântarea jubilantă a Fecioarei!”[3].

Chiar şi cea mai exigentă şi riguroasă exegeză ştiinţifică îşi dă seama că aici ne aflăm în faţa unor cuvinte care nu se pot înţelege cu mijloacele normale de analiză filologică şi mărturiseşte: „Cine citeşte aceste rânduri este chemat să împărtăşească jubilarea; numai comunitatea concelebrantă a celor care cred în Cristos şi a credincioşilor săi este la înălţimea acestor texte”[4]. Este o vorbire „în Duh” care nu se poate înţelege decât în Duhul.

O nouă privire asupra lumii

Magnificat se compune din două părţi. Ceea ce se schimbă, în trecerea de la prima la a doua parte, nu este nici mijlocul expresiv nici tonul; din acest punct de vedere, cântarea este un flux continuu care nu prezintă cezuri; continuă seria de verbe la trecut care relatează ceea ce a făcut Dumnezeu, sau mai bine zis ceea ce a „început să facă”. Ceea ce se schimbă este numai domeniul acţiunii lui Dumnezeu: de la lucrurile pe care le-a făcut „în ea” se trece la observarea lucrurilor pe care le-a făcut în lume şi în istorie. Se iau în considerare efectele manifestării definitive a lui Dumnezeu, reflexiile sale asupra omenirii şi asupra istoriei. Aici observăm o a doua caracteristică a înţelepciunii evanghelice care constă în a uni cu euforia contactului cu Dumnezeu sobrietatea în a privi lumea, în a concilia între ele cel mai mare elan şi abandonare faţă de Dumnezeu cu cel mai mare realism critic faţă de istorie şi faţă de oameni.

Cu o serie de verbe puternice la aorist, Maria descrie, începând de la versetul 51, o răsturnare şi o schimbare radicală a pârţilor între oameni: „A dat jos – a înălţat; a umplut – a lăsat cu mâinile goale”. O cotitură neaşteptată şi ireversibilă, pentru că este lucrare a lui Dumnezeu care nu se schimbă şi nu se întoarce înapoi, aşa cum fac oamenii în schimb în lucrurile lor. În această schimbare se evidenţiază două categorii de persoane: pe de o parte categoria celor mândri-puternici-bogaţi, pe de altă parte categoria celor umili-flămânzi.

Este important ca noi să înţelegem în ce constă o astfel de răsturnare şi unde se produce, pentru altminteri există riscul de a răstălmăci toată cântarea şi cu ea fericirile evanghelice care sunt anticipate aici aproape cu aceleaşi cuvinte. Să privim la istorie: ce s-a întâmplat, de fapt, când a început să se realizeze evenimentul cântat de Maria? Oare a fost o revoluţie socială şi externă, prin care bogaţii sunt, dintr-o dată, sărăciţi şi flămânzii au fost săturaţi cu hrană? Oare a fost o distribuire mai dreaptă a bunurilor între clase? Nu. Oare cei puternici au fost material daţi jos de pe tronuri şi cei smeriţi înălţaţi? Nu; Irod a continuat să fie numit „cel Mare” şi Maria şi Iosif au trebuit să fugă în Egipt din cauza lui.

Aşadar dacă ceea ce se aştepta era o schimbare socială şi vizibilă, a fost o dezminţire totală din partea istoriei. Deci unde s-a petrecut acea răsturnare? (Pentru ce s-a petrecut ea?). S-a petrecut în credinţă! S-a manifestat împărăţia lui Dumnezeu şi acest lucru a provocat o revoluţie silenţioasă, dar radicală. Ca şi cum s-ar fi descoperit un bun care, dintr-o dată, a devalorizat moneda curentă. Bogatul apare ca un om care a pus deoparte o sumă uriaşă de bani, dar noaptea a fost o devalorizare de sută la sută şi dimineaţa s-a trezit că era un sărac mizerabil. Dimpotrivă, săracii şi flămânzii sunt avantajaţi, pentru că sunt mai pregătiţi să primească noua realitate, nu se tem de schimbare; au inima pregătită. Răsturnarea cântată de Maria este de acelaşi tip – spuneam – cu aceea proclamată de Isus cu fericirile şi cu parabola bogatului nemilos.

Maria vorbeşte despre bogăţie şi sărăcie pornind de la Dumnezeu; încă o dată, vorbeşte „coram Deo”, îl ia ca măsură pe Dumnezeu, nu pe om. Stabileşte criteriul „definitiv”, escatologic. Aşadar a spune că este vorba de o răsturnare petrecută „în credinţă” nu înseamnă a spune că ea este mai puţin reală şi radicală, mai puţin serioasă, ci că este infinit mai mult. Acesta nu este un desen creat de val pe nisipul mării pe care valul următor îl şterge. Este vorba de o bogăţie veşnică şi de o sărăcie la fel de veşnică.

Magnificat în gura Bisericii

Sfântul Irineu, comentând Buna Vestire, spune că „Maria, plină de tresăltare de bucurie, a strigat profetic în numele Bisericii: «Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul»”[5]. Maria este ca vocea solistă care intonează cea dintâi o arie care trebuie să fie repetată după aceea de cor. Aceasta este o convingere paşnică a Tradiţiei. Şi Origene şi-o însuşeşte: „Pentru aceştia (adică pentru cei care cred) Maria îl preamăreşte pe Domnul”. Şi el vorbeşte despre o „profeţie a Mariei”, cu privire la Magnificat. Asta înseamnă expresia „Maria figură a Bisericii” (typus Ecclesiae), folosită de Sfinţii Părinţi şi primită de Conciliul al II-lea din Vatican (cf. LG 63). A spune că Maria este „figură a Bisericii” înseamnă a spune că este personificarea ei, reprezentarea în formă sensibilă a unei realităţi spirituale; înseamnă a spune că este model al Bisericii. Ea este figură a Bisericii şi în sensul că în persoana sa se realizează, încă de la început şi în manieră perfectă, ideea de Biserică; în sensul că ea constituie, sub capul care este Cristos, membrul său principal şi primul rod.

Dar ce înseamnă a spune aici „Biserică” şi în locul cărei Biserici spune Irineu că Maria intonează Magnificat? Nu în locul Bisericii nominale, ci al Bisericii reale, adică nu al Bisericii în abstract, ci al Bisericii concrete, al persoanelor şi al sufletelor care compun Biserica. Magnificat nu este numai de recitat, ci de trăit, de însuşit de fiecare dintre noi; este cântarea „noastră”. Când spunem: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul”, acel „al meu” este de luat în sens direct, nu preluat.

Să fie în fiecare – scrie sfântul Ambroziu – sufletul Mariei pentru a-l preamări pe Domnul, să fie în fiecare duhul Mariei pentru a tresălta de bucurie în Dumnezeu […]. De fapt dacă după trup este una singură mama lui Cristos, după credinţă toate sufletele îl nasc pe Cristos; de fapt fiecare primeşte în sine Cuvântul lui Dumnezeu[6].

În lumina acestor principii, să încercăm acum să aplicăm nouă – Bisericii şi sufletului – cântarea Mariei şi să vedem ce trebuie să facem pentru „a ne asemăna” cu Maria nu numai în cuvinte, ci şi în fapte.

O şcoală de convertire evanghelică

Acolo unde Maria proclamă răsturnarea celor puternici şi a celor mândri, Magnificat aminteşte Bisericii care este vestea esenţială pe care trebuie s-o proclame lumii. O învaţă să fie şi ea „profetică”. Biserica trăieşte şi realizează cântarea Fecioarei atunci când repetă cu Maria: „I-a dat jos de pe tron pe cei puternici, pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale!”, şi repetă asta cu credinţă, distingând această veste de toate celelalte pronunţări pe care chiar are dreptul să le facă, în materie de dreptate, de pace, de ordine socială, ca interpretă calificată a legii naturale şi păzitoare a poruncii lui Cristos a iubirii fraterne.

Dacă cele două perspective sunt distincte, nu sunt însă separate şi fără nicio influenţă reciprocă. Dimpotrivă, vestea de credinţă a ceea ce Dumnezeu a făcut în istoria mântuirii (care este perspectiva în care se situează Magnificat) devine cea mai bună indicaţie a ceea ce omul trebuie să facă, la rândul său, în propria istorie umană şi, mai mult, a ceea ce Biserica însăşi are datoria să facă, în virtutea carităţii pe care trebuie să o aibă şi faţă de cel bogat, în vederea mântuirii sale. Mai mult decât „o incitare de a-i da jos de pe tron pe cei puternici pentru a-i înălţa pe cei smeriţi”, Magnificat este un avertisment salutar adresat bogaţilor şi celor puternici cu privire la pericolul teribil în care se află, exact aşa cum va fi, în intenţiile lui Isus, parabola bogatului nemilos.

Cel din Magnificat nu este aşadar unicul mod de a înfrunta problema, astăzi aşa de simţită, bogăţiei şi sărăciei, foamei şi săturării; există altele legitime şi ele care pornesc de la istorie, şi nu de la credinţă, şi cărora pe bună dreptate creştinii îşi dau sprijinul lor şi Biserica discernământul său. Însă acest mod evanghelic este cel pe care Biserica trebuie să-l proclame mereu şi tuturor ca mandat specific al său şi cu care trebuie să susţină efortul comun al tuturor oamenilor de bunăvoinţă. El este universal valabil şi mereu actual. Dacă prin ipoteză (vai, îndepărtată!) ar exista un timp şi un loc în care să nu mai fie nedreptăţi şi inegalităţi sociale între oameni, ci toţi să fie bogaţi şi sătui, pentru asta Biserica n-ar trebui să înceteze acolo, cu Maria, că Dumnezeu îi lasă pe cei bogaţi cu mâinile goale. Mai mult, acolo ar trebui să proclame asta cu şi mai mare forţă. Magnificat este actuală în ţările bogate, nu mai puţin decât în ţările din lumea a treia.

Există planuri şi aspecte ale realităţii care nu se percep cu ochiul liber, ci numai cu ajutorul unei lumini speciale: ori cu razele infraroşii, ori cu razele ultraviolete. Imaginea obţinută cu această lumină specială este foarte diferită şi surprinzătoare pentru cel care este obişnuit să vadă aceeaşi panoramă la lumina naturală. Biserica posedă, graţie cuvântului lui Dumnezeu, o imagine diferită a realităţii lumii, unica definitivă, pentru că este obţinută cu lumina lui Dumnezeu şi pentru că este aceeaşi pe care o are Dumnezeu. Ea nu poate ascunde această imagine. Ba chiar trebuie s-o răspândească, fără a înceta vreodată, s-o facă cunoscută oamenilor, pentru că are legătură cu destinul lor veşnic. Este imaginea care la sfârşit va rămâne atunci când va trece „schema din această lume”. A o face cunoscută, uneori, cu cuvinte simple, directe şi profetice, ca acelea ale Mariei, cum se spun lucrurile de care suntem intim şi liniştit convinşi. Şi asta şi cu preţul de a părea naivă şi în afara lumii, în faţa opiniei dominante şi a spiritului timpului.

Apocalipsul ne dă un exemplu al acestui limbaj profetic, direct şi curajos, în care, opiniei umane îi este contrapus adevărul divin: „Pentru că tu spui [şi acest «tu» poate să fie persoana, aşa cum poate să fie o întreagă societate]: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu am nevoie de nimic», dar tu nu ştii că eşti mizerabil, vrednic de milă, sărac, orb şi gol” (Ap 3,17).

Într-o celebră poveste a lui Andersen, se vorbeşte despre un rege pe care nişte escroci l-au făcut să creadă că există o stofă minunată care are prerogativa de a fi invizibilă pentru nepricepuţi şi inepţi şi vizibilă numai pentru înţelepţi. El, cel dintâi, desigur, n-o vede, dar îi este frică să spună asta, de teamă să nu fie considerat ca unul dintre nepricepuţi, şi aşa fac toţi slujitorii săi şi tot poporul. Regele defilează pe străzi fără să aibă ceva pe el, însă toţi, pentru a nu se trăda, se prefac că admiră haina foarte frumoasă, până când se aude glăsciorul unui copil care strigă în mulţime: „Dar regele este gol!”, stricând fermecarea, şi toţi în sfârşit au curajul să admită că acea haină vestită nu există.

Biserica trebuie să fie ca glăsciorul acelui copil, care, unei anumite lumi total infatuate de propriile bogăţii şi care induce să fie considerat nesăbuit şi nepriceput cel care arată că nu crede în ele, repetă, cu cuvintele din Apocalips: „Tu nu ştii că eşti gol!”. Aici se vede cu într-adevăr Maria, în Magnificat, „vorbeşte profetic pentru Biserică”: ea, cea dintâi, pornind de la Dumnezeu, a scos în evidenţă marea sărăcie a bogăţiei din această lume. Magnificat, singură, justifică titlul de „Stea a evanghelizării” pe care sfântul Paul al VI-lea l-a atribuit Mariei în exortaţia sa Evangelii nuntiandi.

Magnificat, chemare la convertire

Ar însemna să se răstălmăcească total această parte din Magnificat care vorbeşte despre cei mândri şi despre cei smeriţi, despre cei bogaţi şi despre flămânzi, dacă am izola-o numai în domeniul lucrurilor pe care Biserica şi credinciosul trebuie să le predice lumii. Aici nu este vorba despre ceva care trebuie numai predicat, ci despre ceva care înainte de toate trebuie practicat. Maria poate să proclame fericirea celor smeriţi şi a celor săraci pentru că ea însăşi este printre cei smeriţi şi săraci. Răsturnarea prospectată de ea trebuie să aibă loc înainte de toate în interiorul celui care repetă Magnificat şi se roagă cu această cântare. Dumnezeu – spune Maria – i-a răsturnat pe cei mândri „în cugetul inimii lor”.

Dintr-o dată, discursul este dus din afară înăuntru, de la discuţiile teologice, în care toţi au dreptate, la gândurile inimii, în care toţi greşim. Omul care trăieşte „pentru el însuşi”, al cărui Dumnezeu nu este Domnul, ci propriul „eu”, este un om care şi-a construit un tron şi şade pe el dictând altora legea. Acum Dumnezeu – spune Maria – îi dă jos pe aceştia de pe tronul lor; scoate în evidenţă non-adevărul şi nedreptatea lor. Există o lume interioară, făcută din gânduri, voinţe, dorinţe şi patimi, din care – spune sfântul Iacob – provin războaiele şi certurile, nedreptăţile şi samavolniciile care sunt în mijlocul nostru (cf. Iac 4,1) şi până când nimeni nu începe cu vindecarea acestei rădăcini, nimic nu se schimbă cu adevărat în lume şi dacă se schimbă ceva este pentru a reproduce, în continuare, aceeaşi situaţie de dinainte.

Cât de aproape de noi ajunge cântarea Mariei, cum ne scrutează adânc şi cum pune într-adevăr „securea la rădăcină”! Ce nebunie şi incoerenţă ar fi a mea, dacă în fiecare zi, la vespere, aş repeta, cu Maria, că Dumnezeu „i-a dat jos de pe tron pe cei puternici” şi între timp aş continua să doresc puterea, un loc mai sus, o promovare umană, o înaintare în carieră şi aş pierde pacea dacă ea ar întârzia să vină; dacă în fiecare zi aş proclama, cu Maria, că Dumnezeu „i-a lăsat pe cei bogaţi cu mâinile goale” şi între timp aş dori fără încetare să mă îmbogăţesc şi să am tot mai mult lucruri şi lucruri tot mai rafinate; dacă aş prefera să fiu cu mâinile goale în faţa lui Dumnezeu, în loc să fiu cu mâinile goale în faţa lumii, goale de bunurile lui Dumnezeu, în loc să fie goale de bunurile din această lume. Ce nebunie ar fi a mea dacă aş continua să repet, cu Maria, că Dumnezeu „priveşte spre cei smeriţi”, că se apropie de ei, în timp ce îi ţine la distanţă pe cei mândri şi pe cei bogaţi în toate, şi apoi aş fi dintre aceia care fac exact contrariul.

În fiecare zi – a scris Luther comentând Magnificat – trebuie să constatăm că fiecare se străduieşte să se ridice mai presus de sine, la o poziţie de onoare, de putere, de bogăţie, de dominare, la o viaţă aranjată şi la tot ceea ce este mare şi mândru. Şi fiecare vrea să stea cu astfel de persoane, aleargă după ele, le slujeşte cu plăcere, fiecare vrea să participe la măreţia lor […]. Nimeni nu vrea să privească în jos, unde este sărăcie, dezonoare, nevoie, suferinţă şi angoasă, ba chiar toţi îşi întorc privirea de la această condiţie. Fiecare fuge de persoanele încercate astfel, le evită, le lasă singure, nimeni nu se gândeşte să le ajute, să le asiste şi să facă în aşa fel încât şi ele să devină ceva: trebuie să rămână jos şi să fie dispreţuite[7].

Dumnezeu – ne aminteşte Maria – face opusul la toate acestea: îi ţine la distanţă pe cei mândri şi îi înalţă până la El pe cei smeriţi şi pe cei mici; stă cu plăcere mai mare cu cei nevoiaşi şi cei flămânzi care-l umplu de implorări şi cu cereri, decât cu cei bogaţi şi sătui care n-au nevoie de El şi nu-i cer nimic. Făcând astfel, Maria ne îndeamnă, cu dulceaţă maternă, să-l imităm pe Dumnezeu, să ne însuşim drumul său. Ne învaţă căile lui Dumnezeu. Magnificat este cu adevărat o minunată şcoală de înţelepciune evanghelică. O şcoală de convertire continuă.

Ca toată Scriptura, ea este o oglindă (cf. Iac 1,23) şi ştim că oglinda poate fi folosită în două moduri diferite. Poate fi folosită îndreptată spre exterior, spre ceilalţi, ca oglindă concavă, proiectând lumina soarelui spre un punct îndepărtat până la incendierea lui, aşa cum a făcut Arhimede cu navele romane, sau poate să fie folosită ţinând-o spre sine, pentru a vedea în ea propria faţă şi a-i corecta defectele şi urâciunile. Sfântul Iacob ne îndeamnă s-o folosim mai ales în acest al doilea mod, pentru a ne pune „pe foc” pe noi înşine, mai înainte decât pe ceilalţi.

„Scriptura – spunea sfântul Grigore cel Mare – creşte cu puterea de a fi citită”[8]. Acelaşi lucru se întâmplă cu Magnificat, cuvintele sale sunt îmbogăţite, nu consumate, de folosirea sa. Înainte de noi, cete de sfinţi sau de simpli credincioşi s-au rugat cu aceste cuvinte, le-au gustat adevărul, le-au pus conţinutul în practică. Prin comuniunea sfinţilor în trupul mistic, tot acest patrimoniu imens aderă acum la Magnificat. Este bine să ne rugăm aşa cum ea, în cor, cu toţi cei care se roagă în Biserică. Dumnezeu ascultă astfel această cântare.

Pentru a intra în acest cor care străbate secolele, este suficient ca noi să vrem să prezentăm din nou lui Dumnezeu sentimentele şi elanul Mariei care cea dintâi a intonat-o „în numele Bisericii”, al învăţătorilor care au comentat-o, al artiştilor care au interpretat-o cu credinţă, al celor evlavioşi şi al celor smeriţi cu inima care au trăit-o. Graţie acestei cântări minunate, Maria continuă să-l preamărească pe Domnul pentru toate generaţiile; glasul său, ca acela al unei corifee, susţine şi trage după el glasul Bisericii.

Un rugător din psaltire îi invită pe toţi să se unească cu el, spunând: „Preamăriţi-l pe Domnul împreună cu mine” (Ps 34,4). Maria repetă copiilor săi aceleaşi cuvinte. Dacă pot îndrăzni să interpretez gândul său, Sfântul Părinte, în ziua jubileului său sacerdotal, ne adresează aceeaşi invitaţie: „Preamăriţi-l pe Domnul împreună cu mine”. Şi noi, Sanctitate, vă promitem să facem asta.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] H. Schürmann, Il Vangelo di Luca, I, Paideia, Brescia 1983, pag. 251.

[2] Cf. Sfântul Augustin, Confesiuni, VII, 16; XI, 9.

[3] S. Bonaventura, Lignum vitae, I, 3.

[4] H. Schürmann, Il Vangelo di Luca, I, Paideia, Brescia 1983, pag. 172.

[5] Sf. Irineu, Adversus haereses, III, 10, 2 (SCh 211, pag. 118).

[6] Sfântul Ambroziu, Comentariu la Evanghelia lui Luca, II, 26 (CC 14, pag. 42).

[7] Ed. Weimar, 7, pag. 547.

[8] S. Gregorio Magno, Moralia, 20, 1 (PL 76, 135).

lecturi: 1194.