Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru celebrarea celei
de-a 53-a Zi Mondială a Păcii (1 ianuarie 2020)

Pacea ca drum de speranţă:
dialog, reconciliere şi convertire ecologică

1. Pacea, drum de speranţă în faţa obstacolelor şi a încercărilor

Pacea este un bun preţios, obiect al speranţei noastre, la care aspiră toată omenirea. A spera în pace este o atitudine umană care conţine o tensiune existenţială, prin care chiar şi un prezent uneori obositor „poate să fie trăit şi acceptat dacă el conduce spre o ţintă şi dacă noi putem fi siguri de această ţintă, dacă această ţintă este aşa de mare încât să justifice truda drumului”[1]. În acest mod, speranţa este virtutea care ne pune în mişcare, ne dă aripile pentru a merge înainte, chiar şi atunci când obstacolele par insurmontabile.

Comunitatea noastră umană poartă, în amintire şi în trup, semnele războaielor şi conflictelor care s-au succedat, cu o capacitate distructivă crescândă, şi care nu încetează să-i lovească în special pe cei mai săraci şi pe cei mai slabi. Şi naţiuni întregi cu greu se eliberează de lanţurile exploatării şi a corupţiei, care alimentează uri şi violenţe. Şi astăzi, atâtor bărbaţi şi femei, copiilor şi bătrânilor, le sunt negate demnitatea, integritatea fizică, libertatea, inclusiv cea religioasă, solidaritatea comunitară, speranţa în viitor. Atâtea victime nevinovate ajung să poarte asupra lor chinul umilirii şi al excluderii, al plânsului şi al nedreptăţii, dacă nu chiar traumele care derivă din îndârjirea sistematică împotriva poporului lor şi al celor dragi ai lor.

Încercările teribile ale conflictelor civile şi ale celor internaţionale, agravate adesea de violenţe lipsite de orice milă, marchează îndelung trupul şi sufletul umanităţii. În realitate, fiecare război se revelează un fratricid care distruge însuşi proiectul de fraternitate, înscris în vocaţia familiei umane.

Războiul, ştim asta, începe adesea cu intoleranţa faţă de diversitatea celuilalt, care măreşte dorinţa de posesie şi voinţa de dominare. Se naşte în inima omului din egoism şi din mândrie, din ura care induce la distrugerea, la închiderea celuilalt într-o imagine negativă, la excluderea lui şi la eliminarea lui. Războiul se hrăneşte din pervertirea relaţiilor, din ambiţii hegemonice, din abuzuri de putere, din frica de celălalt şi de diferenţa văzută ca obstacol; şi în acelaşi timp alimentează toate acestea.

Este paradoxal, aşa cum am avut ocazia de a afirma în timpul recentei călătorii în Japonia, că „lumea noastră trăieşte dicotomia perversă de a voi să apere şi să garanteze stabilitatea şi pacea pe baza unei false siguranţe sprijinite de o mentalitate de frică şi neîncredere, care ajunge să otrăvească relaţiile dintre popoare şi să împiedice orice dialog posibil. Pacea şi stabilitatea internaţională sunt incompatibile cu orice tentativă de a construi pe frica distrugerii reciproce sau pe o ameninţare de eliminare totală; sunt posibile numai pornind de la o etică globală de solidaritate şi cooperare în slujba unui viitor modelat de interdependenţă şi de coresponsabilitate în întreaga familie umană de astăzi şi de mâine”[2].

Fiecare situaţie de ameninţare alimentează neîncrederea şi concentrarea asupra propriei condiţii. Neîncrederea şi frica măresc fragilitatea raporturilor şi riscul de violenţă, într-un cerc vicios care nu va putea conduce niciodată la o relaţie de pace. În acest sens, şi descurajarea nucleară nu poate decât să creeze o siguranţă iluzorie.

De aceea, nu putem pretinde să menţinem stabilitatea în lume prin frica eliminării, într-un echilibru deosebit de instabil, suspendat pe marginea prăpastiei nucleare şi închis în interiorul zidurilor indiferenţei, unde se iau decizii socio-economice care deschid calea spre dramele rebutării omului şi a creaţiei, în loc să ne păzim unii pe alţii[3]. Aşadar, cum se construieşte un drum de pace şi de recunoaştere reciprocă? Cum să strică logica bolnăvicioasă a ameninţării şi fricii? Cum se frânge dinamica de neîncredere actualmente prevalentă?

Trebuie să urmărim o fraternitate reală, bazată pe originea comună de la Dumnezeu şi exercitată în dialog şi în încrederea reciprocă. Dorinţa de pace este profund înscrisă în inima omului şi nu trebuie să ne resemnăm cu nimic care este mai puţin decât asta.

2. Pacea, drum de ascultare bazată pe amintire, pe solidaritate şi pe fraternitate

Hibakusha, supravieţuitorii de la bombardamentele atomice din Hiroshima şi Nagasaki, sunt printre cei care astăzi menţin vie flacăra conştiinţei colective, mărturisind generaţiilor următoare oroarea a ceea ce s-a întâmplat în august 1945 şi suferinţele de nedescris care au urmat până astăzi. Mărturia lor trezeşte şi păstrează în acest mod amintirea victimelor, aşa încât conştiinţa umană să devină tot mai puternică în faţa oricărei voinţe de dominare şi de distrugere: „nu putem permite ca generaţiile actuale şi cele noi să piardă amintirea a ceea ce s-a întâmplat, acea amintire care este garanţie şi stimulent pentru a construi un viitor mai drept şi fratern”[4].

Ca şi ei mulţi, în orice parte a lumii, oferă viitoarelor generaţii slujirea amintirii de care nu se poate face abstracţie, care trebuie păstrată nu numai pentru a nu comite din nou aceleaşi greşeli sau pentru ca să nu fie repropuse schemele iluzorii din trecut, ci şi pentru ca ea, rod al experienţei, să constituie rădăcina şi să sugereze urma pentru alegerile prezente şi viitoare de pace.

Mai mult, amintirea este orizontul speranţei: de multe ori în întunericul războaielor şi conflictelor, amintirea chiar şi a unui mic gest de solidaritate primită poate inspira alegeri curajoase şi chiar eroice, poate să repună în mişcare noi energii şi să reaprindă nouă speranţă în fiecare om şi în comunităţi.

A deschide şi a trasa un drum de pace este o provocare, cu atât mai complexă deoarece interesele aflate în joc, în raporturile dintre persoane, comunităţi şi naţiuni, sunt multiple şi contradictorii. Înainte de toate trebuie făcut apel la conştiinţa morală şi la voinţa personală şi politică. De fapt, pacea se inspiră în adâncul inimii umane şi voinţa politică trebuie revigorată mereu, pentru a deschide noi procese care să reconcilieze şi să unească persoane şi comunităţi.

Lumea nu are nevoie de cuvinte goale, ci de martori convinşi, de artizani ai păcii deschişi la dialog fără excluderi şi fără manipulări. De fapt, nu se poate ajunge cu adevărat la pace decât atunci când există un dialog convins al bărbaţilor şi femeilor care caută adevărul dincolo de ideologiile şi de opiniile diferite. Pacea este „un edificiu care trebuie construit încontinuu”[5], un drum pe care-l parcurgem împreună căutând mereu binele comun şi angajându-ne să menţinem cuvântul dat şi să respectăm dreptul. În ascultarea reciprocă pot să crească şi cunoaşterea şi stima celuilalt, până acolo încât să se recunoască în duşman faţa unui frate.

Procesul de pace este deci o angajare care durează în timp. Este o muncă răbdătoare de căutare a adevărului şi a dreptăţii, care onorează amintirea victimelor şi care deschide, pas după pas, la o speranţă comună, mai puternică decât răzbunarea. Într-un stat de drept, democraţia poate să fie o paradigmă semnificativă a acestui proces, dacă este bazată pe dreptate şi pe angajarea de a salvgarda drepturile fiecăruia, în special dacă este slab sau marginalizat, în căutarea continuă a adevărului[6]. Este vorba despre o construcţie socială şi de o elaborare în devenire, în care fiecare aduce în mod responsabil propria contribuţie, la toate nivelurile colectivităţii locale, naţionale şi mondiale.

Aşa cum sublinia sfântul Paul al VI-lea, „aspiraţia dublă la egalitate şi la participare este îndreptată spre promovarea unui tip de societate democratică […]. Asta subînţelege importanţa educaţiei la viaţa asociată, unde, în afară de informaţia cu privire la drepturile fiecăruia, să fie evidenţiată corelativa lor necesară: recunoaşterea obligaţiilor faţă de ceilalţi. Semnificaţia şi practica obligaţiei sunt condiţionate de stăpânirea de sine, precum şi acceptarea responsabilităţilor şi limitelor puse exercitării libertăţii individului sau a grupului”[7].

Dimpotrivă, fractura între membrii unei societăţi, creşterea inegalităţilor sociale şi refuzul de a folosi instrumentele pentru o dezvoltare umană integrală pun în pericol urmărirea binelui comun. În schimb munca răbdătoare bazată pe forţa cuvântului şi adevărului poate trezi în persoane capacitatea de compasiune şi de solidaritate creativă.

În experienţa noastră creştină, noi îl comemorăm constant pe Cristos, care şi-a dăruit viaţa pentru reconcilierea noastră (cf. Rom 5,6-11). Biserica participă pe deplin la căutarea unei ordini drepte, continuând să slujească binele comun şi să hrănească speranţa păcii, prin transmiterea valorilor creştine, învăţătura morală şi operele sociale şi de educaţie.

3. Pacea, drum de reconciliere în comuniunea fraternă

Biblia, îndeosebi prin cuvântul profeţilor, aminteşte conştiinţelor şi popoarelor alianţa lui Dumnezeu cu omenirea. Este vorba de a abandona dorinţa de a domina pe alţii şi a învăţa să ne privim reciproc ca persoane, ca fii ai lui Dumnezeu, ca fraţi. Celălalt nu trebuie închis niciodată în ceea ce a putut să spună sau să facă, ci trebuie luat în considerare pentru promisiunea pe care o poartă în sine. Numai alegând calea respectului se va putea strica spirala răzbunării şi întreprinde drumul speranţei.

Ne conduce textul din Evanghelie care prezintă următorul dialog dintre Petru şi Isus: „«Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?». Isus i-a spus: «Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte»” (Mt 18,21-22). Acest drum de reconciliere ne cheamă să găsim în adâncul inimii noastre forţa iertării şi capacitatea de a ne recunoaşte ca fraţi şi surori. A învăţa să trăim în iertare măreşte capacitatea noastră de a deveni femei şi bărbaţi ai păcii.

Ceea ce este adevărat despre pace în domeniul social, este adevărat şi în cel politic şi economic, pentru că problema păcii impregnează toate dimensiunile vieţii comunitare: nu va exista niciodată pace adevărată dacă nu vom fi capabili să construim un sistem economic mai drept. Aşa cum scria Benedict al XVI-lea, în urmă cu zece ani, în scrisoarea enciclică Caritas in veritate: „Victoria asupra subdezvoltării cere să se acţioneze nu numai asupra îmbunătăţirii tranzacţiilor întemeiate pe schimb, nu numai asupra transferurilor de structuri de asistenţă de natură publică, ci mai ales asupra deschiderii progresive, în context mondial, spre forme de activitate economică caracterizate de cote de gratuitate şi de comuniune” (nr. 39).

4. Pacea, drum de convertire ecologică

„Dacă o înţelegere rea a principiilor noastre ne-a făcut uneori să justificăm abuzarea naturii sau dominarea despotică a fiinţei umane asupra creaţiei, sau războaiele, nedreptatea şi violenţa, noi ca oameni care credem putem recunoaşte că în acest mod am fost infideli faţă de comoara de înţelepciune pe care ar fi trebuit s-o păzim”[8].

În faţa consecinţelor ostilităţii noastre faţă de ceilalţi, ale lipsei de respectare a casei comune şi ale exploatării abuzive a resurselor naturale – văzute ca instrumente utile numai pentru profitul de astăzi, fără respect faţă de comunităţile locale, faţă de binele comun şi faţă de natură – avem nevoie de o convertire ecologică.

Recentul Sinod despre Amazonia ne determină să adresăm, în mod reînnoit, apelul pentru o relaţie paşnică între comunităţi şi pământ, între prezent şi amintire, între experienţe şi speranţe.

Acest drum de reconciliere este şi ascultare şi contemplare a lumii care ne-a fost dăruită de Dumnezeu pentru ca să facem din ea casa noastră comună. De fapt, resursele naturale, numeroasele forme de viaţă şi Pământul însuşi ne sunt încredinţate pentru a fi „cultivate şi păstrate” (cf. Gen 2,15) şi pentru generaţiile viitoare, cu participarea responsabilă şi activă a fiecăruia. În afară de asta, avem nevoie de o schimbare în convingeri şi în privire, care să ne deschidă mai mult la întâlnirea cu celălalt şi la primirea darului creaţiei, care reflectă frumuseţea şi înţelepciunea Artizanului său.

De aici provin, îndeosebi, motivaţii profunde şi un nou mod de a locui în casa comună, de a fi prezenţi unii pentru alţii cu propriile diversităţi, de a celebra şi a respecta viaţa primită şi împărtăşită, de a ne preocupa de condiţii şi modele de societate care să favorizeze înflorirea şi rămânerea vieţii în viitor, de a dezvolta binele comun al întregii familii umane.

Convertirea ecologică la care facem apel ne conduce deci la o nouă privire asupra vieţii, luând în considerare generozitatea Creatorului care ne-a dăruit Pământul şi ne cheamă la sobrietatea bucuroasă a împărtăşirii. Această convertire trebuie înţeleasă în manieră integrală, ca o transformare a relaţiilor pe care le întreţinem cu surorile noastre şi cu fraţii noştri, cu celelalte fiinţe vii, cu creaţia în varietatea sa foarte bogată, cu Creatorul care este origine a oricărei vieţi. Pentru creştin, ea cere să „lăsăm să se evidenţieze toate consecinţele întâlnirii cu Isus în relaţiile cu lumea”[9].

5. Se obţine tot atât cât se speră[10]

Drumul reconcilierii cere răbdare şi încredere. Nu se obţine pacea dacă nu se speră.

Este vorba înainte de toate de a crede în posibilitatea păcii, de a crede că celălalt are aceeaşi nevoie a noastră de pace. În asta, ne poate inspira iubirea lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi, iubire eliberatoare, nelimitată, gratuită, neobosită.

Frica este adesea sursă de conflict. Deci este important de a merge dincolo de temerile noastre umane, recunoscându-ne fii nevoiaşi, în faţa Celui care ne iubeşte şi ne aşteaptă, ca Tatăl fiului risipitor (cf. Lc 15,11-24). Cultura întâlnirii între fraţi şi surori strică relaţiile cu cultura ameninţării. Face fiecare întâlnire o posibilitate şi un dar al iubirii generoase a lui Dumnezeu. Ne conduce să depăşim limitele orizonturilor noastre restrânse, pentru a tinde mereu să trăim fraternitatea universală, ca fii ai unicului Tată ceresc.

Pentru discipolii lui Cristos, acest drum este susţinut şi de sacramentul Reconcilierii, dăruit de Domnul pentru iertarea păcatelor celor botezaţi. Acest sacrament al Bisericii, care reînnoieşte persoanele şi comunităţile, ne cheamă să ţinem privirea îndreptată spre Isus, care a reconciliat „toate pentru sine, făcând pace prin sângele crucii sale, prin el, fie între cele de pe pământ, fie între cele din ceruri” (Col 1,20); şi ne cere să renunţăm la orice violenţă în gânduri, în cuvinte şi în fapte, fie faţă de aproapele fie faţă de creaţie.

Harul lui Dumnezeu Tatăl se dăruieşte ca iubire fără condiţii. După ce am primit iertarea sa, în Cristos, putem porni la drum pentru a-l oferi bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru. Zi după zi, Duhul Sfânt ne sugerează atitudini şi cuvinte pentru ca să devenim artizani de dreptate şi de pace.

Dumnezeul păcii să ne binecuvânteze şi să vină în ajutorul nostru.

Maria, Mama Principelui păcii şi Mama tuturor popoarelor de pe pământ, să ne însoţească şi să ne susţină pe drumul de reconciliere, pas după pas.

Şi fiecare persoană, venind în această lume, să poată cunoaşte o existenţă de pace şi dezvolta pe deplin promisiunea de iubire şi de viaţă pe care o poartă în sine.

Din Vatican, 8 decembrie 2019

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi (30 noiembrie 2007), 1.

[2] Discurs despre armele nucleare, Nagasaki, Parcul „Atomic Bomb Hypocenter”, 24 noiembrie 2019.

[3] Cf. Omilia de la Lampedusa, 8 iulie 2013.

[4] Discurs despre pace, Hiroshima, Memorialul Păcii, 24 noiembrie 2019.

[5] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 78.

[6] Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat conducătorilor Asociaţiilor Creştine ale Muncitorilor Italieni, 27 ianuarie 2006.

[7] Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens (14 mai 1971), 24.

[8] Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 200.

[9] Ibid., 217.

[10] Cf. Sfântul Ioan al Crucii, Noapte întunecată, II, 21, 8.

lecturi: 1369.