Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 

Fericită cea care a crezut! Maria la Buna Vestire

Prima predică de Advent (6 decembrie 2019)

În fiecare an liturgia ne pregătește pentru Crăciun cu trei mari călăuze: Isaia, Ioan Botezătorul și Maria; profetul, precursorul, mama. Primul l-a vestit de departe, al doilea l-a arătat prezent în lume, mama l-a purtat în sân. Pentru acest Advent 2019 m-am gândit să ne încredințăm în întregime Mamei. Nimeni mai bine ca ea nu ne poate predispune să celebrăm spiritual nașterea Răscumpărătorului.

Ea n-a celebrat Adventul, l-a trăit în trupul său; ca orice femeie însărcinată, Maria știe ce înseamnă a fi „în așteptare” și poate să ne ajute și pe noi să așteptăm, în sens puternic și existențial, venirea Răscumpărătorului nostru. O vom contempla pe Născătoarea de Dumnezeu în cele trei momente în care Scriptura însăși ne-o prezintă în centrul evenimentelor: Buna Vestire, Vizita la Elisabeta și Nașterea Domnului.

„Iată, slujitoarea Domnului…”

Începem de la Buna Vestire. Când Maria a ajuns la Elisabeta, aceasta a primit-o cu mare bucurie și, „plină de Duh Sfânt”, a exclamat: Fericită cea care a crezut în împlinirea cuvintelor Domnului (Lc 1,45). Sfântul evanghelist Luca se folosește de episodul Vizitei care de un mijloc pentru a scoate în evidență ceea ce s-a împlinit în secretul din Nazaret și pe care numai în dialogul cu o interlocutoare putea să fie manifestat și să asume un caracter obiectiv și public.

Marele lucru care a avut loc la Nazaret, după salutul îngerului, este că Maria „a crezut” și astfel a devenit „Mama Domnului”. Nu este îndoială că acest a crezut se referă la răspunsul Mariei dat îngerului: „Iată, slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). Cu aceste cuvinte puține și simple s-a consumat cel mai mare și decisiv act de credință din istoria lumii. Acest cuvânt al Mariei reprezintă apogeul oricărui comportament religios în fața lui Dumnezeu. Cu acest răspuns al său – scrie Origene – este ca și cum Maria i-ar spune lui Dumnezeu: „Iată, sunt o tăbliță de scris: Scriitorul să scrie ce vrea, să facă din mine ceea ce vrea Stăpânul a toate”[1]. El o compară pe Maria cu tăblița ceruită care se folosea, în timpul său, pentru a scrie. Maria, am spune noi astăzi, se oferă lui Dumnezeu ca o pagină albă, pe care El poate să scrie tot ceea ce vrea.

„Într-o clipă care nu mai apune niciodată și care rămâne valabilă pentru toată veșnicia, cuvântul Mariei a fost cuvântul omenirii și «da»-ul său, amin-ul întregii creații spus la «da»-ul lui Dumnezeu” (K. Rahner). În ea este ca și cum Dumnezeu ar interpela din nou libertatea creată, oferindu-i o posibilitate de răscumpărare. Acesta este sensul profund al paralelismului: Eva – Maria, îndrăgit de Sfinții Părinți și de toată tradiția. „Ceea ce Eva a legat cu necredința sa, Maria a dezlegat cu credința sa”[2].

Din cuvintele Elisabetei: „Fericită aceea care a crezut”, se vede cum deja în Evanghelie, maternitatea divină a Mariei nu este înțeleasă numai ca maternitate fizică, ci și ca maternitate spirituală, întemeiată pe credință. Pe asta se bazează sfântul Augustin atunci când scrie: „Fecioara Maria a născut crezând, ceea ce a zămislit crezând… După ce îngerul a vorbit, ea, plină de credință (fide plena), zămislindu-l pe Cristos mai întâi în inimă decât în sân, a răspuns: Iată, slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău”[3]. Plinătății de har din partea lui Dumnezeu îi corespunde plinătatea credinței din partea Mariei; lui „gratia plena” îi corespunde „fide plena”.

Singură cu Dumnezeu

La prima vedere, actul de credință al Mariei a fost unul ușor și chiar normal. A deveni mamă a unui rege care avea să domnească în veci asupra casei lui Iacob, mama lui Mesia! Nu era ceea ce orice tânără evreică visa să fie? Însă acesta este un mod de a raționa destul de uman și trupesc. Adevărata credință nu este niciodată un privilegiu sau o onoare, ci este întotdeauna un pic un a muri, și așa a fost mai ales credința Mariei în acest moment. Înainte de toate, Dumnezeu nu înșală niciodată, nu smulge niciodată de la creaturi consensuri în mod fraudulos, ascunzându-le consecințele pe care le vor întâlni.

Vedem asta în toate marile chemări ale lui Dumnezeu. Lui Ieremia îi prevestește: „Vor lupta împotriva ta” (Ier 1,19) și despre Saul îi spune lui Anania: „Eu îi voi arăta cât trebuie să sufere el pentru numele meu” (Fap 9,16). Numai cu Maria, pentru o misiune ca a ei, avea să acționeze altfel? În lumina Duhului Sfânt, care însoțește chemarea lui Dumnezeu, cu siguranță ea a întrevăzut că și drumul său nu va fi diferit de cel al tuturor celorlalți chemați. De altfel, Simeon, foarte curând, va da exprimare acestui presentiment, când îi va spune că o sabie îi va străpunge sufletul.

Dar deja pe planul simplu uman, Maria ajunge într-o singurătate totală. Cui poate să explice ceea ce s-a întâmplat în ea? Cine o va crede atunci când va spune că pruncul pe care-l poartă în sân este „lucrare a Duhului Sfânt”? Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată înaintea ei și nu se va întâmpla niciodată după ea. Maria cunoștea cu siguranță ceea ce era scris în legea lui Moise, adică faptul că tânăra care în momentul nunții nu era găsită în stare de feciorie, trebuia să fie scoasă la intrarea casei tatălui și ucisă cu pietre de oamenii din sat (cf. Dt 22,20 șu).

Noi vorbim cu plăcere astăzi despre riscul credinței, înțelegând, în general, cu asta riscul intelectual; însă pentru Maria a fost vorba despre un risc real! Carlo Carrretto, în broșura sa despre Sfânta Fecioară Maria intitulată Fericită tu care ai crezut (Beata te che hai creduto, Ed. Paoline 1986). Relatează cu a ajuns să descopere credința Mariei. Când trăia în pustiu, a aflat de la unii prieteni ai săi tuareg că o tânără din tabără a fost logodită cu un tânăr, dar care nu a mers să locuiască împreună cu el, fiind prea tânără. A legat acest fapt cu ceea ce spune Luca despre Maria. De aceea, după doi ani, trecând din nou în aceeași tabără, a cerut vești despre tânără. A observat o anumită reținere în rândul interlocutorilor săi și mai târziu unul dintre ei, apropiindu-se în mare secret, a făcut un semn: a trecut o mână pe gât cu gestul caracteristic al arabilor când vor să spună: „A fost decapitată”. S-a descoperit că era însărcinată înainte de căsătorie și onoarea familiei cerea acel sfârșit. Atunci s-a gândit din nou la Maria, la privirile nemiloase ale oamenilor din Nazaret, la clipirile din ochi, a înțeles singurătatea Mariei, și în aceeași noapte a ales-o ca însoțitoare de călătorie și maestră a credinței sale.

Maria este singura care a crezut „în situație de contemporaneitate”, adică în timp ce se petrecea lucrul, înainte de orice confirmare și de orice validare din partea evenimentelor și a istoriei. A crezut în singurătate totală. Isus i-a spus lui Toma: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei care nu au văzut și au crezut” (In 20,29): Maria este prima din cei care au crezut fără să fi văzut încă.

Despre Abraham, într-o situație asemănătoare, când i-a fost promis și lui un fiu deși era la vârstă înaintată, Scriptura spune, aproape cu aer de triumf și de uimire: Abraham a avut credință în Dumnezeu și acest lucru i-a fost considerat ca dreptate (Gen 15,6). Oh, cât de mult se spune asta acum mai triumfal, la noi, despre Maria! Maria a avut credință în Dumnezeu și asta i-a fost considerat ca dreptate. Cel mai mare act de dreptate nefăcut vreodată pe pământ de o ființă umană, după aceea a lui Isus, care este însă și Dumnezeu.

Sfântul Paul spune că Dumnezeu îl iubește pe cel care dă cu bucurie (2Cor 9,7) și Maria a spus lui Dumnezeu „da”-ul său cu bucurie. Verbul cu care Maria exprimă consensul său, și care s-a tradus cu „fiat” sau cu „fie mie”, în original, este la optativ (genoito); el nu exprimă o simplă acceptare resemnată, ci dorință vie. Ca și cum ar spune: „Doresc și eu, cu toată ființa mea, ceea ce dorește Dumnezeu; să se împlinească repede ceea ce vrea El”. Cu adevărat, așa cum spunea sfântul Augustin, încă înainte de a-l zămisli pe Cristos în trupul său ea l-a zămislit în inima sa.

Însă Maria n-a spus „fiat” care este cuvânt latin; n-a spus nici „genoito” care este cuvânt grec. Așadar ce a spus? Care este cuvântul care, în limba vorbită de Maria, corespunde mai aproape de această expresie? Ce spunea un evreu când voia să spună „așa să fie”? Spunea „amin!”. Dacă este permis să încercăm să urcăm, cu reflecție pioasă, la ipsissima vox, la cuvântul exact ieșit din gura Mariei – sau cel puțin la cuvântul care era, în acest punct, în sursa iudaică folosită de Luca –, acesta trebuie să fi fost tocmai cuvântul „amin”. Amin – cuvânt ebraic, a cărui rădăcină înseamnă soliditate, certitudine – a fost folosit în liturgie ca răspuns de credință la Cuvântul lui Dumnezeu. De fiecare dată când, la sfârșitul anumitor psalmi, în Vulgata se citește „fiat, fiat” (în versiunea Septuagintei: genoito, genoito), originalul ebraic, cunoscut de Maria, aduce: Amin, amin! Cu Amin se recunoaște ceea ce a fost spus ca un cuvânt ferm, stabil, valabil și obligatoriu. Traducerea sa exactă, atunci când este răspuns la Cuvântul lui Dumnezeu, este aceasta: „Așa este și așa să fie”. Indică în același timp credință și ascultare; recunoaște că ceea ce Dumnezeu spune este adevărat și ne supunem. Și a spune „da” lui Dumnezeu. În acest sens îl găsim chiar în gura lui Isus: „Da, amin, Tată, pentru că aceasta a fost dorința ta…” (cf. Mt 11,26). Ba chiar El este Amin-ul personificat: „Așa vorbește Amin…” (Ap 3,14) și prin intermediul Lui orice alt „amin” rostit pe pământ se înalță de acum la Dumnezeu (cf. 2Cor 1,20). Așa cum „fiat”-ul Mariei precedă pe cel al lui Isus în Ghetsemani, tot așa „amin”-ul său precedă pe cel al Fiului. Și Maria este un „amin” personificat spus lui Dumnezeu.

Pe urmele Mariei

Așa cum urmele unei nave frumoase se lărgesc până când dispar și se pierd la orizont, dar încep cu un vârf, care este însuși vârful navei, tot așa sunt urmele credincioșilor care formează Biserica. Ele încep cu un vârf și acest vârf este credința Mariei, „fiat”-ul său. Credința, împreună cu sora sa, speranța, este singurul lucru care nu începe cu Cristos, ci cu Biserica și de aceea cu Maria, care este primul ei membru, în ordinea timpului și în ordinea importanței. Isus nu poate să fie subiectul credinței creștine pentru că este obiectul ei. Scrisoarea către Evrei ne dă o listă a celor care au avut credință: „Prin credință, Abel… Prin credință, Abraham… Prin credință, Moise…” (Evr 11,4 șu). Însă această listă nu-l include pe Isus. Isus este numit „începutul și desăvârșirea credinței” (Evr 12,2), nu unul dintre credincioși, fie el și primul.

Numai datorită faptului de a crede, noi ne aflăm așadar pe urmele Mariei și vrem acum să aprofundăm ce înseamnă a merge cu adevărat pe urmele sale. Citind ceea ce se referă la Sfânta Fecioară Maria în Biblie, Biserica a urmat, încă din timpul Sfinților Părinți, un criteriu care se poate exprima așa: „Maria, vel Ecclesia, vel anima”, Maria, adică Biserica, adică sufletul. Sensul este că ceea ce se spune în Scriptură în special despre Maria, trebuie înțeles universal despre Biserică și ceea ce se spune universal despre Biserică trebuie înțeles în mod singular pentru fiecare suflet credincios. Respectând și noi acest principiu, să vedem acum ceea ce are de spus credința Mariei mai întâi Bisericii în ansamblul său și apoi fiecăruia dintre noi, adică fiecărui suflet în parte. Să evidențiem mai întâi implicațiile ecleziale sau teologice ale credinței Mariei și apoi cele personale sau ascetice. În acest mod, viața Sfintei Fecioare Maria nu folosește numai pentru a mări evlavia noastră privată, ci și înțelegerea noastră profundă a Cuvântului lui Dumnezeu și a problemelor Bisericii.

Înainte de toate Maria ne vorbește despre importanța credinței. Nu există sunet, nici muzică acolo unde nu este o ureche capabilă să asculte, oricât ar răsuna în aer melodii și acorduri sublime. Nu există har, sau cel puțin harul nu poate acționa, dacă nu găsește credința ca să-l primească. Așa cum ploaia nu poate face să încolțească nimic până când nu găsește un teren care să o primească, tot așa harul dacă nu găsește credința. Prin credință noi suntem „sensibili” la har. Credința este baza a toate; este prima și cea mai bună lucrare de îndeplinit. Lucrarea lui Dumnezeu este aceasta, spune Isus: să credeți (cf. In 6,29). Credința este așa de importantă pentru că este singura care menține harului gratuitatea sa. Nu încearcă să inverseze părțile, făcând din Dumnezeu un datornic și din om un creditor. Pentru aceasta ea este atât de îndrăgită de Dumnezeu care face să depindă de credință practic totul, în raporturile sale cu omul.

Har și credință: sunt puși, în acest mod, cei doi pilaștri ai mântuirii; sunt date omului cele două picioare pentru a merge sau cele două aripi pentru a zbura. Însă nu este vorba despre două lucruri paralele, ca și cum de la Dumnezeu ar veni harul și de la noi credința, iar mântuirea ar depinde astfel, în părți egale, de Dumnezeu și de noi, de har și de libertate. Vai dacă unul ar gândi: harul depinde de Dumnezeu, însă credința depinde de mine; împreună, eu și Dumnezeu, facem mântuirea! Am fi făcut din nou, din Dumnezeu, un datornic, unul care depinde într-un fel de noi, și care trebuie să împărtășească meritul și gloria cu noi. Sfântul Paul elimină orice îndoială atunci când spune: „Căci prin har ați fost mântuiți datorită credinței și asta (adică faptul de a crede, sau, mai global, a fi mântuiți prin har datorită credinței, care este același lucru) nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu, nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Ef 2,8 șu). Și în Maria actul de credință a fost provocat de harul Duhului Sfânt.

Ceea ce acum ne interesează este să evidențiem unele aspecte ale credinței Mariei care pot ajuta Biserica de astăzi să creadă mai deplin. Actul de credință al Mariei este deosebit de personal, unic și irepetabil. Este o încredere în Dumnezeu și o încredințare totală lui Dumnezeu. Și un raport de la persoană la persoană. Asta se numește credință subiectivă. Aici accentul este pe faptul de a crede, mai mult decât pe lucrurile crezute. Însă credința Mariei este deosebit de obiectivă, comunitară. Ea nu crede într-un Dumnezeu subiectiv, personal, desprins de toate, și care se revelează numai ei în secret. În schimb crede în Dumnezeul părinților, în Dumnezeul poporului său. Recunoaște în Dumnezeu care i se revelează, pe Dumnezeul promisiunilor, pe Dumnezeul lui Abraham și al descendenței sale.

Ea se inserează cu umilință în ceata credincioșilor, devine prima credincioasă a noii alianțe, așa cum Abraham a fost primul credincios al vechii alianțe. Magnificat-ul este plin în întregime de această credință bazată pe Scripturi și de referințe la istoria poporului său. Dumnezeul Mariei este un Dumnezeu cu trăsături în mod tipic biblice: Domn, Puternic, Sfânt, Mântuitor. Maria n-ar fi crezut în înger, dacă i-ar fi revelat un Dumnezeu diferit, pe care ea n-ar fi putut să-l recunoască drept Dumnezeul poporului său Israel. Și în exterior, Maria se adaptează acestei credințe. De fapt, se supune tuturor prescrierilor legii; îl circumcide pe Prunc, îl prezintă la templu, se supune ea însăși ritului purificării, urcă la Ierusalim pentru Paști.

Or, toate acestea sunt pentru noi de mare învățătură. Și credința, ca și harul, a fost supus, de-a lungul secolelor, unui fenomen de analiză și de fărâmițare, motiv pentru care există nenumărate specii și subspecii de credință. De exemplu, frații protestanți valorizează mai mult acel prim aspect, subiectiv și personal, al credinței. „Credința – scrie Luther – este o încredere vie și îndrăzneață în harul lui Dumnezeu”; este o „încredere fermă”. În unele curente ale protestantismului, cum ar fi în pietism, unde această tendință este dusă la extrem, dogmele și așa-numitele adevăruri de credință n-au aproape nicio relevanță. Atitudinea interioară, personală, față de Dumnezeu este lucrul cel mai important și aproape exclusiv.

În schimb, în tradiția catolică și ortodoxă, încă din antichitate, a avut o importanță foarte mare problema credinței drepte sau a ortodoxiei. Problema lucrurilor care trebuie crezute a depășit, foarte repede, aspectul subiectiv și personal al credinței, adică actul de credință. Tratatele Sfinților Părinți, intitulate „Despre credință” (De fide) nici măcar nu amintesc de credință ca act subiectiv, ca încredere și abandonare, ci se preocupă să stabilească adevărurile de credință care trebuie crezute în comuniune cu toată Biserica, în polemică împotriva ereticilor. Ca urmare a Reformei, ca reacție la accentuarea unilaterală a credinței-încrederii, această tendință s-a accentuat în Biserica catolică. A crede înseamnă îndeosebi a adera la crezul Bisericii. Sfântul Paul spunea că „se crede cu inima și cu gura se dă mărturie” (cf. Rom 10,10): „mărturisirea” dreptei credințe a depășit adesea „credinței cu inima”.

Maria ne determină să regăsim, și în acest domeniu, „întregul” care este cu atât mai bogat și mai frumos decât fiecare parte. Nu este suficient a avea o credință numai subiectivă, o credință care să fie o abandonare lui Dumnezeu în intimitatea propriei conștiințe. Este atât de ușor, pe această cale, să-l reducem pe Dumnezeu la propria măsură. Asta se întâmplă atunci când ne facem o proprie idee despre Dumnezeu, bazată pe o proprie interpretare personală a Bibliei, sau pe interpretarea propriului grup restrâns, și apoi se aderă la ea cu toate forțele, eventual și cu fanatism, fără a-și da seama că de acum se crede mai mult în ei înșiși decât în Dumnezeu și că toată acea încredere de neclintit în Dumnezeu nu este altceva decât o încredere de neclintit în ei înșiși.

Însă nu este suficientă nici o credință numai obiectivă și dogmatică, dacă această nu realizează contactul intim, personal, de la eu la tu, cu Dumnezeu. Ea devine cu ușurință o credință moartă, o credință prin terță persoană sau prin terță instituție, care se prăbușește imediat ce intră în criză, pentru orice motiv, propriul raport cu instituția care este Biserica. Este ușor, în acest mod, ca un creștin să ajungă la sfârșitul vieții, fără să fi făcut vreodată un act de credință liber și personal, care este singurul care justifică numele de „credincios”.

Așadar trebuie crezut personal, dar în Biserică; a crede în Biserică, dar personal. Credința dogmatică a Bisericii nu mortifică actul personal și spontaneitatea credinței, ci chiar o ocrotește și permite să fie cunoscut și îmbrățișat un Dumnezeu imens mai mare decât cel din sărmana mea experiență. De fapt, nicio creatură nu este capabilă să îmbrățișeze, cu actul său de credință, tot ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu. Credința Bisericii este ca unghiul larg care ne permite să vedem și să fotografiem, dintr-o panoramă, o porțiune mult mai mare a obiectivului simplu. Alăturându-mă credinței Bisericii, îmi însușesc credința tuturor celor care m-au precedat: apostolii, martirii, învățătorii. Sfinții, neputând să ia cu ei în cer credința – unde ea nu mai folosește –, au lăsat-o ca moștenire Bisericii. Există o putere incredibilă cuprinsă în acele cuvinte: „Eu cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul…”. Micul meu „eu”, unit și amestecat cu acel mare al întregului trup mistic al lui Cristos, trecut și prezent, formează un strigăt mai puternic decât vuietul mării care face să se cutremure temeliile împărăției întunericului.

Să credem și noi!

Acum să trecem la considerarea implicațiilor personale și ascetice care provin din credința Mariei. Sfântul Augustin, după ce a afirmat, în textul citat mai sus, că Maria „plină de credință, a născut crezând ceea ce a zămislit crezând”, scoate din asta o aplicație practică spunând: „Maria a crezut și în ea ceea ce a crezut s-a adeverit. Să credem și noi, pentru ca tot ceea ce s-a adeverit în ea să ne poată folosi și nouă”.

Să credem și noi! Contemplarea credinței Mariei ne determină să reînnoim înainte de toate actul nostru personal de credință și de abandonare în Dumnezeu. De aici derivă importanța decisivă de a-i spune lui Dumnezeu, o dată în viață, un „fie mie, fiat”, ca acela al Mariei. Când are loc asta, el este un adevărat act învăluit în mister pentru că implică împreună harul și libertatea; este un soi de zămislire. Creatura nu poate face asta singură; de aceea Dumnezeu o ajută fără să-i ia libertatea. Așadar ce trebuie făcut? Este simplu: după ce ne-am rugat, pentru ca să nu fie un lucru superficial, să-i spunem lui Dumnezeu cu aceleași cuvinte ale Mariei: „Iată-mă, sunt slujitorul, sau slujitoarea, Domnului: fie mie după cuvântul tău!”. Spun amin, da, Dumnezeul meu, întregului tău proiect, te cedez pe mine însumi!

Însă trebuie să ne amintim că Maria a spus „fiat”-ul său la optativ, cu dorință și bucurie. De câte ori repetăm noi acele cuvinte într-o stare sufletească de resemnare ascunsă, ca acela care, înclinându-și capul, spune cu dinții strânși: „Dacă nu se poate face altfel, ei bine, facă-se voia ta!”. Maria ne învață să spunem altfel. Știind că voința lui Dumnezeu cu privire la noi este infinit mai frumoasă și mai bogată în promisiuni decât orice proiect al nostru; știind că Dumnezeu este iubire infinită și că nutrește față de noi „proiecte de pace și nu de nenorocire” (cf. Ier 29,11), noi să spunem, plini de dorință și aproape cu nerăbdare, ca Maria: „Să se împlinească repede asupra mea, o, Dumnezeule, voința ta de iubire și de pace!”.

Cu asta se realizează sensul vieții umane și cea mai mare demnitate a sa. A spune „da”, „amin”, lui Dumnezeu nu umilește demnitatea omului, așa cum crede uneori omul de astăzi, ci o preamărește. De altfel, care este alternativa la acest „amin” spus lui Dumnezeu? Tocmai gândirea contemporană care a făcut din analiza existenței obiectul său primar, a demonstrat clar că a spune „amin” este nevoie și dacă nu se spune lui Dumnezeu care este iubire, trebuie spus la altceva care este numai necesitate rece și paralizantă: destinului, sorții.

„Cel drept va trăi din credință”

Toți trebuie și pot s-o imite pe Maria în credința sa, dar în mod deosebit trebuie să facă asta preotul și oricine este chemat, în vreun fel, să transmită altora credința și Cuvântul. „Cel drept – spune Dumnezeu – va trăi din credință” (cf. Hab 2,4; Rom 1,17): acest lucru este valabil, cu un titlu special, pentru preot: Preotul meu – spune Dumnezeu – va trăi din credință. El este omul credinței. Importanța specifică a unui preot este dată de credința sa. El va avea incidență în suflete în măsura credinței sale. Misiunea preotului sau a păstorului în mijlocul poporului nu este numai aceea de împărțitor al sacramentelor și al serviciilor, ci și aceea de generator și martor al credinței. El va fi cu adevărat unul care conduce, care trage după el, în măsura în care va crede și va fi cedat libertatea sa lui Dumnezeu, ca Maria.

Marele semn esențial, ceea ce credincioșii percep imediat într-un preot și într-un păstor, este dacă „el crede”: dacă el crede în ceea ce spune și în ceea ce celebrează. Cel care de la preot îl caută înainte de toate pe Dumnezeu, își dă seama imediat; cel care nu-l caută de la el pe Dumnezeu, poate să fie înșelat cu ușurință sau să inducă în înșelare pe preotul însuși, făcându-l să se simtă important, sclipitor, în pas cu timpurile, în timp ce, în realitate, este și el, așa cum se spunea în capitolul precedent, un om „gol”. Chiar și necredinciosul care se apropie de preot într-un spirit de căutare, înțelege imediat diferența. Ceea ce îl va provoca și ceea ce va putea să-l pună în criză în mod salutar, nu sunt în general cele mai docte discuții ale credinței, ci credința simplă. Credința este contagioasă. Așa cum nu se ia contagiul, auzind numai vorbindu-se despre un virus sau studiindu-l, ci venind în contact cu el, tot așa este cu credința.

Forța unui slujitor al lui Dumnezeu este proporționată cu forța credinței sale. Uneori se suferă și eventual se plânge în rugăciune cu Dumnezeu, pentru că oamenii abandonează Biserica, nu lasă păcatul, pentru că vorbim și vorbim, și nu se întâmplă nimic. Într-o zi apostolii au încercat să alunge un diavol dintr-un sărman băiat dar fără să reușească. După ce Isus l-a alungat pe duhul rău din băiat, s-au apropiat de Isus deoparte și l-au întrebat: „De ce noi n-am putut să-l alungăm? El însă le-a spus: Din cauza puținei voastre credințe” (Mt 17,19-20).

Lumea, am spus, este brăzdată, ca marea, de urmele unei nave frumoase, care sunt urmele credinței deschise de Maria. Să intrăm pe aceste urme. Să credem și noi pentru ca tot ceea ce s-a adeverit în ea să se adeverească și în noi. Să o invocăm pe Sfânta Fecioară Maria cu titlul dulce de Virgo fidelis: Fecioară credincioasă, roagă-te pentru noi!

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note:

[1] Origene, Comentariu la Evanghelia lui Luca, fragm. 18 (GCS, 49, pag. 227).

[2] Sfânt Irineu, Adv. Haer. III, 22, 4.

[3] Sfântul Augustin, Discursuri, 215,4 (PL 38,1074).


 

lecturi: 1053.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat