Chat al ororii. Mario Pollo (sociolog): "O coborâre în iad, dar din care se poate ieşi"

De Giovanna Pasqualin Traversa

"Episoade ca acesta sunt un pumn în stomac, dar din păcate se întâmplă şi sunt rezultatul unei profunde crize antropologice şi de valori datorată combinaţiei mai multor factori". Aşa afirmă Mario Pollo, sociolog şi profesor de pedagogie generală şi socială, şi de psihologie a noilor dependenţe la Universitatea Lumsa din Roma, comentează la agenţia SIR descoperirea lui "chat al ororii", în aceste zile comentată în presă, apărută graţie denunţului, în lunile trecute la carabinierii din Siena, mamei unuia din copiii implicaţi - circa 300 pe tot teritoriul Italiei - un copil de treisprezece ani. În chat-ul gestionat pe WhatsApp de doi copii în vârstă de cincisprezece ani, materiale video cu pornografie infantilă, imnuri către Hitler şi către ISIS, rasism şi antisemitism, dispreţ şi batjocură faţă de copiii bolnavi de cancer, maltratări de animale. Totul condimentat cu svastici şi blasfemii. Numele chat-ului "The Shoah party". În investigaţia declanşată ca urmare a denunţului sunt cercetaţi 25 de copii: 16 între 13 şi 17 ani; 9 între 18 şi 20. La 18 octombrie 2019 au început percheziţiile în locuinţele lor.

Domnule profesor, din acest eveniment reiese un tablou de degradare descurajantă. Care sunt cauzele?

Înainte de toate dispariţia copilăriei petrecută în ultimele decenii: graţie televizorului şi apoi a noilor mass-media copiii au intrat foarte precoce în contact cu realităţi din lume de care odinioară erau ţinuţi despărţiţi de o centură protectivă care îi expunea treptat, pe măsură ce creşteau în vârstă şi maturitate, la războaie, moarte, violenţă. În schimb astăzi televizorul şi Internetul produc în copii o "înţărcare" precoce faţă de aspecte "crude" ale vieţii precum şi la aspecte "adulte" cum este sexualitatea. Nu mai vorbesc ca nişte copii; limbajul lor este de adulţi în miniatură, şi tot aşa şi îmbrăcămintea, în timp ce piaţa îi face precoce mici consumatori. De aici adolescenţi care de fapt nu descoperă viaţa ci deja au în urma lor un drum.

Fascinaţia nesupunerii, a riscului, a depăşirii limitei este o trăsătură a adolescenţei, dar aici este altceva...

În faţa acestei fascinaţii avem o criză profundă a simţului limitei şi a conştiinţei. Astăzi la nivel cultural se tinde la negarea conştiinţei ca loc în care persoana poate să aleagă propriile acţiuni, să orienteze şi să conducă parcursul propriei vieţi în timp ce se hipervalorizează dimensiunea inconştientului.

Ce a dispărut la nivel educativ?

A dispărut educaţia la conştiinţă şi la stăpânirea de sine, a pasiunilor, impulsurilor şi dorinţelor, împreună cu valoarea limitei înţelese ca loc în care dorinţa se poate realiza în moduri şi forme acceptabile social şi etic. Adulţii - începând de la părinţi - nu mai au capacitatea de a se pune şi ca limită faţă de copii; sunt mai degrabă facilitatori ai dorinţelor. În adulţi lipseşte astăzi o viziune care să proiecteze sensul vieţii; nu ştiu să-i educe pe copii la transcendenţă, să-i ajute să descopere ceva ce este mai presus de viaţă şi la care să tindă: înainte de toate religiosul dar şi idealuri şi valori de tip laic: iubire, prietenie, solidaritate, idealuri politice şi de dreptate. Lipseşte o viziune de valoare a existenţei şi în plus este negarea prezenţei răului care duce la negarea păcatului. Nu mai sunt în măsură să se confrunte cu propria vină: nimic nu mai este păcat, maxim este o eroare rod al slăbiciunii. În afară de asta, unii din copiii noştri hiperstimulaţi şi plictisiţi, deja au nevoie de droguri pentru a încerca ceva care să-i facă să se simtă vii.

Dar cum se explică lipsa de compasiune şi cruzimea anumitor afirmaţii faţă de cei mai fragili?

Este vorba despre o atitudine legată de needucarea la suferinţa altora. Suntem o societate hiper-centrată pe eu. Însă eu-l nostru se dezvoltă numai în relaţie cu alţii; dacă nu este aşa devine un eu narcisist care ne face să ne închidem în noi înşine şi duce la sociopatie, adică la incapacitatea de a percepe sentimentele altora şi suferinţa pe care o trăiesc din vina noastră. Însă această dimensiune distructivă - care devine adesea şi autodistructivă - este într-un fel un răspuns la cultura nihilismului, la pierderea dimensiunii metafizice a vieţii şi a sensului prezenţei noastre în lume.

Dumneavoastră vorbeaţi de nevoia de nesupunere pentru a se simţi vii. Însă viaţa este făcută din cotidianitate obişnuită...

Pentru aceasta modelul educativ trebuie să-i ajute pe tineri să ştie să trăiască ceea ce pare banal. Cotidianul este o casetă de sens acoperită de un văl de praf. Dacă reuşim s-o deschidem ne oferă daruri extraordinare: trebuie descoperit extraordinarul în cotidianul vieţii normale. Numai asta poate salva de la cursa spre nesupunere.

Este posibil "să se recupereze" aceşti copii şi toţi cei care se află în situaţii asemănătoare?

Nu există o situaţie umană sau o persoană care nu pot fi răscumpărate. Desigur este dificil; riscul eşec este după colţ dar fiecare persoană se poate ridica. Am văzut adolescenţi care ajunseseră la capăt ridicându-se şi ajungând, după o însoţire adecvată, la niveluri evolutive superioare celor pe care le-ar fi avut dacă n-ar fi trăit coborârea în iad. Însă este nevoie de parcursuri educative eficace care să-l pună pe copil în centru ajutându-l să descopere propria unicitate şi să înţeleagă că aceasta poate să se dezvolte numai în relaţia solidară cu alţii, legată de un sistem de valori şi de sens care să transcende şi să orienteze viaţa sa. Pentru aceasta sunt necesari adulţi semnificativi şi grupuri de tineret de tip educativ. Trebuie puşi pe teren mai mulţi subiecţi: familie, şcoală, Biserică, realităţi sportive de timp liber. Trebuie redat tinerilor simţul şi gustul unui proiect de viaţă; ispăşirea vinei trebuie să aibă loc în cadrul acestui proiect.

Consideraţi corect să fie controlat smartphone-ul propriilor copii?

Astăzi există paradoxul că pe de o parte revendicăm o privacy absolută; pe de altă parte suntem monitorizaţi în fiecare acţiune a noastră şi datele noastre sunt accesibile. Pentru copii este important controlul, nu poliţienesc ci la lumina soarelui, educându-i pe copii încă de mici să ştie că până când nu vor ajunge la maturitatea şi autonomia lor de viaţă, se poate avea acces la ceea ce fac. O împărtăşire pentru a-i ajuta să crească mai bine şi să aibă o viaţă mai sigură şi mai ocrotită. Asta face parte din dialogul şi din încrederea care se construiesc încă din primii ani. Când există acest raport, înşişi copiii destăinuiesc spontan părinţilor ceva ce poate să fi provocat tulburare în ei. Dacă adolescenţii se simt ascultaţi şi înţeleşi, şi nu judecaţi, nu le este frică să se deschidă: dialogul este o artă care cere profundă empatie şi capacitate de a se întruchipa.

(După agenţia SIR, 21 octombrie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 745.