Abu Dhabi, un pas dincolo de Regensburg

De Gianni Valente

Conciliul al II-lea din Vatican a spus că Biserica onorează şi priveşte cu stimă pe musulmanii care "caută să se supună din tot sufletul hotărârilor lui Dumnezeu", şi "aşteaptă ziua judecăţii, în care Dumnezeu îi va răsplăti pe toţi oamenii înviaţi". Conform unei tradiţii păstrate de musulmanii damaschini, Isus va apare chiar pe un minaret al marii moschei din Damasc în ziua întoarcerii sale, când va veni pentru a-l învinge pe Antihrist, pentru a proclama sfârşitul timpurilor şi a despărţi pe cei buni de cei răi. Între timp, mai înainte de acel moment, Biserica de Roma continuă să recalibreze periodic propria atitudine, în faţa mulţimii care se roagă care-l venerează pe Dumnezeu conform Coranului. Continuă să facă asta în deceniile marcate de apariţia islamului politic, şi după lunga perioadă însângerată de pervertirea jihadistă. Face asta pentru că - aşa cum repeta iezuitul Paolo Dall'Oglio, înainte de a fi răpit - a intuit că "islamul nu este un fenomen temporar, nici efemer", şi rămânerea sa în istorie are de-a face cu Timpurile din Urmă şi cu promisiunea de mântuire adresată de Dumnezeu fiecărui om.

Declaraţia de la Abu Dhabi despre Fraternitatea Umană, co-semnată de papa Francisc şi de marele imam de Al-Azhar, marchează o tentativă importantă - că ne place sau nu - pentru a reînnoda drumuri de împărtăşire şi proximitate între cei botezaţi şi membrii lui Umma a lui Muhammad, în concreteţea contextelor istorice, în folosul întregii familii umane. Par conştienţi de acest lucru chiar cei doi co-semnatari, dacă ne uităm la grija cu care atât episcopul de Roma cât şi şeicul Ahmed Al-Tayyeb invită să se studieze documentul în şcoli, în universităţi şi în cercurile "decidenţilor" politici.

Dincolo de Regensburg

În documentul semnat de papa şi de marele imam se citeşte, printre altele, că Dumnezeu "a creat toate fiinţele umane egale în drepturi, în obligaţii şi în demnitate"; le-a dăruit libertatea, "creându-i liberi", şi pentru aceasta "fiecare se bucură de libertatea de crez, de gândire, de exprimare şi de acţiune"; se recunoaşte că printre principalele cauze de criză din timpul prezent este "o conştiinţă umană anesteziată şi îndepărtarea de valorile religioase, precum şi predominarea individualismului şi a filozofiilor materialiste care-l divinizează pe om", şi că tocmai aceste context favorizează căderea multora în "vârtejul extremismului ateu şi agnostic, sau în integralismul religios, în extremism şi în fundamentalismul orb". Se doreşte "trezirea simţului religios" de reanimat "în inimile noilor generaţii", şi tocmai această trezire este percepută ca zăgaz pentru a face faţă "radicalismului şi extremismului orb în toate formele şi manifestările sale".

Se afirmă că religiile ca atare "nu incită niciodată la război şi nu solicită sentimente de ură, ostilitate, extremism", şi se cheamă în cauză pentru aceste aberaţii "folosirea politică a religiilor" precum şi "interpretările grupurilor de oameni de religie" care au abuzat de sentimentul religios pentru a-i determina pe oameni "să facă ceea ce nu are nimic de-a face cu adevărul religiei". Se repetă că "Dumnezeu, Atotputernicul, nu are nevoie să fie apărat de nimeni şi nu vrea ca numele Său să fie folosit pentru a-i teroriza pe oameni", şi se denunţă "interpretările greşite ale textelor religioase" împreună cu "politicile de foame, de sărăcie, de nedreptate, de asuprire".

Cu această serie de afirmaţii clare şi concrete documentul semnat de Succesorul lui Petru şi de exponentul maxim al principalului centru teologic sunnit depăşesc complicaţia de echivocuri, resentimente, capcane ideologice care au chinuit perioada care a urmat după vestitul discurs al papei Ratzinger la Regensburg, în septembrie 2006, care conţinea un citat cult care a fost simţit de sectoare islamice ca ofensator faţă de Coran. Pe atunci, discursul papei-teolog a devenit ostatic uşor al instigatorilor de "cultural wars", amatori de tastatură ai confruntării aspre cu islamul, care sprijinind reacţiile mânioase ale ambientelor islamice l-au transformat într-un soi de manifest teoretic al ciocnirii de civilizaţii, sau măcar într-un pretext pentru a repropune tezele lor despre natura intrinsec violentă a credinţei coranice şi despre incompatibilitatea sa cu principiile moderne ale libertăţii religioase, cu tutelarea drepturilor umane şi cu modelele societăţilor pluraliste.

Însuşi Benedict al XVI-lea a încercat în toate modurile să clarifice faptul că lectio magistralis din Regensburg - aşa cum a explicat în 30Giorni cardinalul secretar de stat Tarcisio Bertone - avea ca focus specific raportul dintre credinţă şi raţiune şi dintre religie şi violenţă, "şi nu aprofundarea problemei dialogului cu celelalte religii şi cu islamul în mod deosebit".

Papa bavarez a vorbit şi la o întâlnire convocată cu ambasadorii din ţările cu majoritate islamică, pentru a repeta că el considera o "necesitate vitală" dialogul şi colaborarea dintre creştini şi musulmani, în folosul "întregii omeniri", pentru "a construi împreună lumea de pace şi de fraternitate dorită cu ardoare de toţi oamenii de bunăvoinţă".

Pe urma acelei perioade furtunoase, în octombrie 2007, a venit şi în Vatican scrisoarea trimisă celor mai mari lideri creştini de 138 de personalităţi islamice eminente, interpelate de sensul autentic al discursului ratzingerian de la Regensburg, care propuneau să se găsească un "teren comun" pentru dialogul şi colaborarea dintre creştini şi musulmani, pornind de la trăsăturile împărtăşite ale iubirii faţă de unicul Dumnezeu şi faţă de aproapele. Confruntarea căutată de reprezentanţii musulmani s-a dezvoltat în întâlnirile succesive ale aşa-numitului "forum islamo-creştin". Şi astăzi, eliberaţi de asediul ideologic al "războinicilor culturali", aceiaşi germeni de întâlnire şi colaborare cultivaţi după furtuna de la Regensburg s-au întâlnit în declaraţia de la Abu Dhabi. Scrisă împreună cu papa de reprezentantul maxim al celui mai autoritar centru teologic sunnit, pentru a atesta că "credinţa îl face pe credincios să vadă în celălalt un frate care trebuie susţinut şi iubit".

Noile frontiere ale "gândirii critice"

Polemica occidentalistă faţă de islam are diferite gradaţii. Alături de teoreticienii naturii intrinsec violente a credinţei coranice, există şi versiunile soft care reproşează islamului incompatibilitatea afirmată cu modernitatea tolerantă, plurală, care respectă drepturile individuale.

Papa Francisc n-a luat niciodată postura "marelui preceptor" al islamului, chemat să favorizeze adaptarea sa la modernitatea multiculturală şi multireligioasă. Papa şi colaboratorii săi n-au avut niciodată nici măcar intenţia de a fi consideraţi ca aceia care "dau lecţii" islamului. Episcopul de Roma ştie bine că nu intră în competenţele sale aceea de a se erija ca "maieuticul" reformei "iluministe" mult dorite a culturii islamice. Şi probabil tocmai pentru aceasta documentul de la Abu Dhabi se prezintă ca o hartă împărtăşită fără rezerve şi rezistenţe şi din partea islamică privitor la modul de a merge împreună şi de a trăi credinţa în Dumnezeu în situaţia actuală a lumii. În acelaşi timp, fără a anunţa noi cruciade şi noi războaie sfinte, în documentul semnat cu marele imam se reafirmă şi comuniunea substanţială de intenţii în păzirea legii naturale. Aşa cu s-a întâmplat deja în anii Nouăzeci, în timpurile lui Ioan Paul al II-lea, când Sfântul Scaun şi ţările islamice au făcut front comun împotriva politicilor avortiste la conferinţele ONU de la Cairo (1994) şi de la Pechin (1995).

În textul semnat împreună, papa Francisc şi imamul Al-Tayyeb repetă că nedreptatea şi distribuirea inegală a resurselor naturale "au generat, şi continuă să facă asta, cantităţi enorme de bolnavi, de nevoiaşi şi de morţi, provocând crize letale"; că familia este "esenţială" ca nucleu fundamental al societăţii şi al omenirii, "pentru a aduce pe lume copii, a-i creşte, a-i educa, a le da lor o morală solidă"; că viaţa este un dar al Creatorului "pe care nimeni nu are dreptul s-o elimine, s-o ameninţe sau s-o manipuleze după propria plăcere", şi trebuie să fie păzită "de la începutul său până la moartea sa naturală", contrastând şi "avortul şi eutanasia şi politicile care susţin toate acestea". Astfel, fără a se teme să se expună acuzelor de obscurantism, papa şi imamul experimentează redescoperirea fraternităţii fiilor lui Dumnezeu şi ca rezervă de gândire critică faţă de noile ideologii individualiste şi liberale care inundă timpul globalizării.

(După Vatican Insider, 8 februarie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 576.