CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN EMIRATELE ARABE UNITE
(3-5 februarie 2019)

Întâlnire interreligioasă

Fouder’s Memorial, Abu Dhabi, luni, 4 februarie 2019

Al Salamò Alaikum! Pacea să fie cu voi!

Îi mulţumesc din inimă Alteţei Sale Şeicul Mohammed bin Zayed Al Nahyan şi doctorului Ahmad Al-Tayyib, mare imam de Al-Azhar, pentru cuvintele lor. Sunt recunoscător Consiliului Bătrânilor pentru întâlnirea pe care am avut-o puţin mai înainte, la moscheea şeicului Zayed.

Îl salut cordial şi pe domnul Abd Al-Fattah Al-Sisi, preşedintele Republicii Arabe din Egipt, ţinut al Al-Azhar. Salut cordial autorităţile civile şi religioase şi corpul diplomatic. Permiteţi-mi şi o mulţumire sinceră pentru primirea călduroasă pe care toţi au rezervat-o mie şi delegaţiei noastre.

Mulţumesc şi tuturor persoanelor care au contribuit să facă posibilă această călătorie şi care au lucrat cu dăruire, entuziasm şi profesionalism pentru acest eveniment: organizatorii, personalul de la protocol, cel de la siguranţă şi toţi cei care în diferite moduri au dat contribuţia lor „în culise”. O mulţumire specială domnului Mohamed Abdel Salam, fost consilier al marelui imam.

Din patria voastră mă adresez tuturor ţărilor din această peninsulă, cărora doresc să le adresez salutul meu cel mai cordial, cu prietenie şi stimă.

Cu suflet recunoscător faţă de Domnul, la al optulea centenar al întâlnirii dintre sfântul Francisc de Assisi şi sultanul al-Malik al-K?mil, am primit oportunitatea de a veni aici ca un credincios însetat de pace, ca frate care caută pacea cu fraţii. A voi pacea, a promova pacea, a fi instrumente de pace: suntem aici pentru aceasta.

Logoul acestei călătorii reprezintă un porumbel cu o rămurică de măslin. Este o imagine care aminteşte de relatarea potopului primordial, prezentă în diferite tradiţii religioase. Conform relatării biblice, pentru a feri omenirea de distrugere Dumnezeu îi cere lui Noe să intre în arcă împreună cu familia sa. Şi noi astăzi, în numele lui Dumnezeu, pentru a salvgarda pacea, avem nevoie să intrăm împreună, ca o unică familie, într-o arcă aptă să poată brăzda mările lumii aflate în furtună: arca fraternităţii.

Punctul de plecare este să recunoaştem că Dumnezeu este la originea unicei familii umane. El, care este Creatorul a toate şi al tuturor, vrea ca să trăim ca fraţi şi surori, locuind în casa comună a creaţiei pe care El ne-a dăruit-o. Se întemeiază aici, la rădăcinile umanităţii noastre comune, fraternitatea, ca „vocaţie conţinută în planul creator al lui Dumnezeu”[1]. Ea ne spune că toţi avem demnitate egală şi că nimeni nu poate fi stăpân sau sclav al altora.

Nu poate fi onorat Creatorul fără a păstra sacralitatea fiecărei persoane şi a fiecărei vieţi umane: fiecare este la fel de preţios în ochii lui Dumnezeu. Pentru că El nu priveşte la familia umană cu o privire de preferinţă care exclude, ci cu o privire de bunăvoinţă care include. De aceea, a recunoaşte fiecărei fiinţe umane aceleaşi drepturi înseamnă a glorifica Numele lui Dumnezeu pe pământ. Aşadar, în numele lui Dumnezeu Creatorul trebuie condamnată fără ezitare orice formă de violenţă, pentru că este o profanare gravă a Numelui lui Dumnezeu a-l folosi pentru a justifica ura şi violenţa împotriva fratelui. Nu există violenţă care să poată fi justificată religios.

Duşman al fraternităţii este individualismul, care se traduce în voinţa de a se afirma pe ei înşişi şi propriul grup asupra celorlalţi. Este o capcană care ameninţă toate aspectele vieţii, chiar şi prerogativa cea mai înaltă şi înnăscută a omului, adică deschiderea la transcendent şi religiozitatea. Adevărata religiozitate constă în a-l iubi pe Dumnezeu cu toată inima şi pe aproapele ca pe noi înşine. Aşadar, conduita religioasă are nevoie să fie purificată încontinuu de ispita frecventă de a-i considera pe ceilalţi ca duşmani şi adversari. Fiecare crez este chemat să depăşească prăpastia dintre prieteni şi duşmani, pentru a asuma perspectiva cerului, care îi îmbrăţişează pe oameni fără privilegii şi discriminări.

De aceea doresc să exprim apreciere pentru angajarea acestei ţări în tolerarea şi garantarea libertăţii de cult, ţinând piept extremismului şi urii. Făcând astfel, în timp ce se promovează libertatea fundamentală de a practica propriul crez, exigenţă intrinsecă pentru însăşi realizarea omului, se veghează şi ca religia să nu fie instrumentalizată şi să rişte, admiţând violenţa şi terorismul, să se nege pe ea însăşi.

Desigur fraternitatea „exprimă şi multiplicitatea şi diferenţa care există între fraţi, deşi sunt legaţi prin naştere şi au aceeaşi natură şi aceeaşi demnitate”[2]. Pluralitatea religioasă este exprimare a acestui lucru. În acest context atitudinea corectă nu este nici uniformitatea forţată, nici sincretismul conciliant: ceea ce suntem chemaţi să facem, fiind credincioşi, este să ne angajăm pentru demnitatea egală a tuturor, în numele Milostivului care ne-a creat şi în numele căruia trebuie căutată rezolvarea contrastelor şi fraternitatea în diversitate. Aş vrea să reafirm aici convingerea Bisericii Catolice: „Nu-l putem invoca pe Dumnezeu, Tatăl tuturor oamenilor, dacă refuzăm să ne purtăm frăţeşte faţă de vreunii dintre oameni, care sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu”[3].

Totuşi, se impun diferite interogative: cum să ne păzim reciproc în unica familie umană? Cum să alimentăm o fraternitate non-teoretică, ce să se traducă în autentică fraternitate? Cum să facem să prevaleze includerea celuilalt asupra excluderii în numele propriei apartenenţe? Aşadar, cum pot religiile să fie canale de fraternitate şi nu bariere de separare?

Familia umană şi curajul alterităţii

Dacă noi credem în existenţa familiei umane, rezultă că ea, ca atare, trebuie păzită. Ca în orice familie, asta are loc înainte de toate printr-un dialog zilnic şi efectiv. El presupune propria identitate, la care nu trebuie nu trebuie abdicat pentru a fi pe plac celuilalt. Dar în acelaşi timp cere curajul alterităţii[4], care comportă recunoaşterea deplină a celuilalt şi a libertăţii sale şi respectiva angajare de a mă dedica pentru ca drepturile sale fundamentale să fie afirmate mereu, pretutindeni şi de oricine. Pentru că fără libertate nu mai suntem fii ai familiei umane, ci sclavi. Printre libertăţi aş vrea să o subliniez pe cea religioasă. Ea nu se limitează numai la libertatea de cult, ci vede în celălalt într-adevăr un frate, un fiu din însăşi umanitatea mea pe care Dumnezeu îl lasă liber şi pe care prin urmare nicio instituţie umană nu-l poate forţa, nici măcar în numele său.

Dialogul şi rugăciunea

Curajul alterităţii este sufletul dialogului, care se bazează pe sinceritatea intenţiilor. De fapt, dialogul este compromis de ficţiune, care măreşte distanţa şi suspiciunea: nu se poate proclama fraternitatea şi apoi să se acţioneze în sens opus. Conform unui scriitor modern, „cine se minte pe sine însuşi şi ascultă propriile minciuni, ajunge până acolo încât nu mai poate distinge adevărul, nici înlăuntrul său, nici în jurul său, şi astfel începe să nu mai aibă stimă nici de sine însuşi, nici de alţii”[5].

În toate acestea nu se poate face abstracţie de rugăciune: ea, în timp ce întrupează curajul alterităţii în privinţa lui Dumnezeu, în sinceritatea intenţiei, purifică inima de la concentrarea pe sine înseşi. Rugăciunea făcută cu inima este reconstituitoare de fraternitate. De aceea, „cât priveşte viitorul dialogului interreligios, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să ne rugăm. Şi să ne rugăm unii pentru alţii: suntem fraţi! Fără Domnul, nimic nu este posibil; cu El, totul devine posibil! Fie ca rugăciunea noastră – fiecare după propria tradiţie – să poată adera pe deplin la voinţa lui Dumnezeu, care doreşte ca toţi oamenii să se recunoască fraţi şi să trăiască precum fraţii, formând marea familie umană în armonia diversităţilor”[6].

Nu există alternativă: ori vom construi împreună viitorul ori nu va fi viitor. Îndeosebi religiile nu pot renunţa la misiunea urgentă de a construi punţi între popoare şi culturi. A venit timpul în care religiile să se dedice mai activ, cu curaj şi îndrăzneală, fără ficţiuni, pentru a ajuta familia umană să maturizeze capacitatea de reconciliere, viziunea de speranţă şi itinerariile concrete de pace.

Educaţia şi dreptatea

Astfel ne întoarcem la imaginea iniţială a porumbelului păcii. Şi pacea, pentru a-şi lua zborul, are nevoie de aripi care să o susţină. Aripile educaţiei şi dreptăţii.

Educaţia – în latină indica extragerea, scoaterea în afară – înseamnă a aduce la lumină resursele preţioase ale sufletului. Este reconfortant să constatăm cum în această ţară nu se investeşte numai asupra extragerii resurselor pământului, ci şi asupra resurselor inimii, asupra educaţiei tinerilor. Este o angajare care îmi doresc să continue şi să se răspândească şi în altă parte. Şi educaţia are loc în relaţie, în reciprocitate. Alături de celebra maximă antică „cunoaşte-te pe tine însuţi” trebuie să alăturăm „cunoaşte-l pe fratele”: istoria sa, cultura sa şi credinţa sa, pentru că nu există cunoaştere adevărată de sine fără celălalt. Ca oameni, şi mai mult ca fraţi, să ne amintim reciproc că nimic din ceea ce este uman nu poate să ne rămână străin[7]. Este important pentru viitor de a forma identităţi deschise, capabile să învingă tentaţia de a se concentra asupra lor şi de a se înţepeni.

A investi asupra culturii favorizează o descreştere a urii şi o creştere a civilizaţiei şi a prosperităţii. Educaţia şi violenţa sunt invers proporţionale. Institutele catolice – bine apreciate şi în această ţară şi în regiune – promovează această educaţie la pace şi la cunoaşterea reciprocă pentru a preveni violenţa.

Tinerii, adesea înconjuraţi de mesaje negative şi fake news, au nevoie de a învăţa să nu cedeze în faţa seducţiilor materialismului, a urii şi a prejudecăţilor; de a învăţa să reacţioneze la nedreptate precum şi la experienţele dureroase din trecut; de a învăţa să apere drepturile celorlalţi cu aceeaşi vigoare cu care apără propriile drepturi. Într-o zi, ei vor fi cei care ne judecă: bine, dacă le vom fi dat baze solide pentru a crea noi întâlniri de civilizaţii; rău, dacă le vom fi lăsat numai miraje şi perspectiva dezolată de ciocniri nefaste de necivilizaţii.

Dreptatea este a doua aripă a păcii, care adesea nu este compromisă de fiecare episod, ci este devorată lent de cancerul nedreptăţii.

Aşadar, nu se poate crede în Dumnezeu şi a nu încerca să se trăiască dreptatea cu toţi, conform regulii de aur: „tot ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei, căci aceasta este Legea şi Profeţii” (Mt 7,12).

Pacea şi dreptatea sunt inseparabile! Profetul Isaia spune: „Lucrarea judecăţii va fi pacea” (32,17). Pacea moare atunci când divorţează de dreptate, dar dreptatea este falsă dacă nu este universală. O dreptate îndreptată numai spre cei din familie, spre compatrioţi, spre cei care mărturisesc aceeaşi credinţă este o dreptate şchioapă, este o dreptate mascată!

Religiile au şi misiunea de a aminti că aviditatea profitului face inima inertă şi că legile pieţei actuale, cerând totul şi imediat, nu ajută întâlnirea, dialogul, familia, dimensiuni esenţiale ale vieţii care au nevoie de timp şi de răbdare. Religiile să fie glas al celor din urmă, care nu sunt statistici ci fraţi şi să fie de partea săracilor; să vegheze ca sentinele de fraternitate în noaptea conflictelor, să fie referinţe vigilente pentru ca omenirea să nu închidă ochii în faţa nedreptăţilor şi să nu se resemneze niciodată în faţa prea multelor drame ale lumii.

Deşertul care înfloreşte

După ce am vorbit despre fraternitate ca arcă a păcii, acum aş vrea să mă inspir dintr-o a doua imagine, cea a deşertului, care ne învăluie.

Aici, în puţini ani, cu clarviziune şi înţelepciune, deşertul a fost transformat într-un loc prosper şi ospitalier; deşertul a devenit, din obstacol de netrecut şi inaccesibil, loc de întâlnire între culturi şi religii. Aici deşertul a înflorit, nu numai pentru câteva zile pe an, ci pentru mulţi ani în viitor. Această ţară, în care nisipul şi zgârie-norii se întâlnesc, continuă să fie o importantă răscruce între Occident şi Orient, între Nordul şi Sudul planetei, un loc de dezvoltare, unde spaţii odinioară neospitaliere rezervă locuri de muncă pentru persoane din diferite naţiuni.

Totuşi, şi dezvoltarea are adversarii săi. Şi dacă duşman al fraternităţii era individualismul, aş vrea să arăt ca obstacol în calea dezvoltării indiferenţa, care ajunge să transforme realităţile înfloritoare în ţinuturi pustii. De fapt, o dezvoltare pur utilitaristă nu dă progres real şi durabil. Numai o dezvoltare integrală şi bine unită împreună dispune un viitor demn al omului. Indiferenţa împiedică să se vadă comunitatea umană dincolo de câştiguri şi pe fratele dincolo de munca pe care o desfăşoară. De fapt, indiferenţa nu priveşte la ziua de mâine; nu se interesează de viitorul creaţiei, nu are grijă de demnitatea străinului şi de viitorul copiilor.

În acest context mă bucur că tocmai aici la Abu Dhabi, în noiembrie 2018, a avut loc primul Forum al Alianţei Interreligioase pentru Comunităţi mai Sigure, despre demnitatea copilului în era digitală. Acest eveniment a primit mesajul lansat, cu un an înainte, la Roma în Congresul internaţional cu aceeaşi temă, căruia i-am dat tot sprijinul meu şi încurajarea mea. Deci mulţumesc tuturor liderilor care se angajează în acest domeniu şi asigur sprijinul, solidaritatea şi participarea mea şi a Bisericii catolice pentru această cauză foarte importantă a protecţiei minorilor în toate exprimările sale.

Aici, în deşert, s-a deschis o cale de dezvoltare fecundă care, pornind de la muncă, oferă speranţe multor persoane din diferite popoare, culturi şi crezuri. Între ele, şi mulţi creştini, a căror prezenţă în regiune dăinuie de secole din urmă, au găsit oportunităţi şi au adus o contribuţie semnificativă la creşterea şi la bunăstarea ţării. În afară de capacităţile profesionale, aduc aici caracterul genuin al credinţei lor. Respectul şi toleranţa pe care le întâlnesc, precum şi necesarele locuri de cult unde se roagă, le permit acea maturizare spirituală care merge după aceea în folosul întregii societăţi. Încurajez să se continue pe acest drum, pentru ca aceia care trăiesc aici sau sunt în trecere să păstreze nu  numai imaginea marilor lucrări înălţate în deşert, ci a unei naţiuni care include şi îmbrăţişează pe toţi.

Cu acest spirit, nu numai aici, ci în toată iubita şi nevralgica regiune medio-orientală, doresc oportunităţi concrete de întâlnire: societăţi în care persoane de diferite religii să aibă acelaşi drept de cetăţenie şi în care numai violenţei, în orice formă a sa, să-i fie luat acest drept.

O convieţuire fraternă, întemeiată pe educaţie şi pe dreptate; o dezvoltare umană, edificată pe includerea primitoare şi pe drepturile tuturor: acestea sunt seminţele de pace, pe care religiile sunt chemate să le facă să încolţească. Lor, probabil ca niciodată în trecut, le revine, în această delicată perioadă istorică, o misiune care nu mai poate fi amânată: să contribuie activ la demilitarizarea inimii omului. Cursa înarmărilor, extinderea propriilor zone de influenţă, politicile agresive în defavoarea celorlalţi nu vor aduce niciodată stabilitate. Războiul nu ştie să creeze altceva decât mizerie, armele nu ştiu să creeze altceva decât moarte!

Fraternitatea umană cere de la noi, reprezentanţi ai religiilor, obligaţia de a elimina orice nuanţă de aprobare din cuvântul război. Să o redăm cruzimii sale mizerabile. Sub ochii noştri sunt consecinţele sale nefaste. Mă gândesc îndeosebi la Yemen, la Siria, la Irak şi la Libia. Împreună, fraţi în unica familie umană voită de Dumnezeu, să ne angajăm împotrivă logicii puterii armate, împotriva monetizării relaţiilor, a armării graniţelor, a ridicării de ziduri, a oprimării săracilor; la toate acestea să opune forţa dulce a rugăciunii şi angajarea zilnică în dialog. Faptul că suntem astăzi împreună să fie un mesaj de încredere, o încurajare pentru toţi oamenii de bunăvoinţă, pentru ca să nu capituleze în faţa potopurilor violenţei şi a deşertificării altruismului. Dumnezeu este cu omul care caută pacea. Şi din cer binecuvântează fiecare pas care, pe acest drum, se face pe pământ.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Benedict al XVI-lea, Discurs adresat noilor ambasadori pe lângă Sfântul Scaun, 16 decembrie 2010.

[2] Mesaj pentru celebrarea Zilei Mondiale a Păcii 1 ianuarie 2015, 2.

[3] Declaraţie despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine Nostra aetate, 5.

[4] Cf. Discurs adresat participanţilor la Conferinţa Internaţională pentru Pace, Al-Azhar Conference Centre, Cairo, 28 aprilie 2017.

[5] F.M. Dostoevskij, I fratelli Karamazov, II, 2, Milano 2012, 60.

[6] Audienţă generală interreligioasă, 25 octombrie 2015.

[7] Cf. Terenţiu, Heautontimorumenos I, 1, 25.

lecturi: 501.