Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 

Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Panama
cu ocazia celei de-a XXXIV-a Zi Mondială A Tineretului

(23-28 ianuarie 2019)

Privegherea cu tinerii

Campo San Juan Pablo II - Metro Park, sâmbătă, 26 ianuarie 2019

Dragi tineri, bună seara!

Am văzut acest spectacol frumos despre Pomul Vieții care ne arată cum viața pe care Isus ne-o dăruiește este o istorie de iubire, o istorie de viață care dorește să se amestece cu a noastră și să-și înfigă rădăcinile în pământul fiecăruia. Acea viață nu este o mântuire agățată "în nori" așteptând să fie descărcată, nici o nouă "aplicație" de descoperit sau un exercițiu mintal rod al tehnicilor de creștere personală. Viața pe care ne-o oferă Dumnezeu nu este nici un tutorial cu care să învățăm ultima noutate. Mântuirea pe care Dumnezeu ne-o dăruiește este o invitație de a face parte dintr-o istorie de iubire care se împletește cu istoriile noastre; care trăiește și vrea să se nască printre noi pentru ca să putem da rod acolo unde suntem, cum suntem și cu cine suntem. Acolo vine Domnul să planteze și să se planteze; El este primul care spune "da" vieții noastre, El este mereu primul. Este primul care spune "da" istoriei noastre și dorește ca și noi să spunem "da" împreună cu El. El ne precede mereu, este primul.

Și astfel a surprins-o pe Maria și a invitat-o să facă parte din această istorie de iubire. Fără îndoială, tânăra din Nazaret nu apărea în "rețelele sociale" ale epocii, ea nu era o influencer, însă fără a voi asta și fără a căuta asta a devenit femeia care a avut cea mai mare influență în istorie.

Și putem să-i spunem ei, cu încredere de fii: Maria, "influencer" a lui Dumnezeu. Cu puține cuvinte a avut curajul să spună "da" și să se încreadă în iubire, să se încreadă în promisiunile lui Dumnezeu, care este unica forță capabilă să reînnoiască, să facă noi toate lucrurile. Și noi toți, astăzi, avem ceva de reînnoit înăuntru. Astăzi trebuie să lăsăm ca Dumnezeu să reînnoiască ceva în inima noastră. Să ne gândim un pic: ce anume vreau eu ca Dumnezeu să reînnoiască în inima mea?

Impresionează mereu forța "da"-ului Mariei, tânără. Forța acelui "fie mie" pe care l-a spus îngerului. A fost un lucru diferit de o acceptare pasivă sau resemnată. A fost ceva diferit de un "da" ca și cum ar spune: "Bine, să încercăm să vedem ce se întâmplă". Maria nu cunoștea această expresie: să vedem ce se întâmplă. Era hotărâtă, a înțeles despre ce era vorba și a spus "da", fără ocolișuri. A fost ceva mai mult, ceva diferit. A fost "da"-ul celui care vrea să se implice și să riște, al celui care vrea să parieze totul, fără altă garanție decât certitudinea de a ști că este purtătoare a unei promisiuni. Și vă întreb pe fiecare dintre voi: vă simțiți purtători ai unei promisiuni? Ce promisiune port în inimă, de dus înainte? Maria, fără îndoială, avea să aibă o misiune dificilă, însă dificultățile nu erau un motiv pentru a spune "nu". Desigur că avea să aibă complicații, dar nu vor fi aceleași complicații care există atunci când lașitatea ne paralizează datorită faptului că nu este totul clar pentru noi sau asigurat cu anticipație. Maria n-a cumpărat o asigurare pe viață! Maria a intrat în joc și pentru aceasta este puternică, pentru aceasta este o influencer, este influencer a lui Dumnezeu! "Da"-ul și dorința de a sluji au fost mai puternice decât îndoielile și decât dificultățile.

În această seară ascultăm și cum "da"-ul Mariei răsună și se înmulțește din generație în generație. Mulți tineri, după exemplul Mariei riscă și pariază, conduși de o promisiune. Mulțumim, Erika și Rogelio, pentru mărturia pe care ne-ați dăruit-o. Au fost curajoși aceștia doi! Merită aplauze. Mulțumim! Ați împărtășit temerile voastre, dificultățile, tot riscul trăit înainte de nașterea lui Ines. La un moment dat ați spus: "Pe noi părinții, din diferite motive, ne costă mult să acceptăm venirea unui copil cu vreo boală sau dezabilitate", lucrul acesta este sigur, este de înțeles. Dar lucrul surprinzător a fost atunci când ați adăugat: "Când s-a născut fiica noastră am decis s-o iubim cu toată inima noastră". Înainte de venirea sa, în fața tuturor veștilor și dificultăților care se prezentau, ați luat o hotărâre și ați spus ca Maria "fie nouă", ați hotărât s-o iubiți. În fața vieții fiicei voastre fragile, lipsite de apărare și care avea nevoie de răspunsul vostru, răspunsul lui Erika și Rogelio a fost: "da", și așa o avem pe Ines. Voi ați avut curajul de a crede că lumea nu este numai pentru cei puternici! Mulțumim!

A spune "da" Domnului înseamnă a avea curajul de a îmbrățișa viața așa cum vine, cu toată fragilitatea și micimea sa și de multe ori chiar și cu toate contradicțiile sale și lipsurile de sens, cu aceeași iubire cu care ne-au vorbit Erika și Rogelio. A lua viața așa cum vine. Înseamnă a îmbrățișa patria noastră, familiile noastre, prietenii noștri așa cum sunt, și cu fragilitățile și micimile lor. A îmbrățișa viața se manifestă și atunci când spunem bun-venit la tot ceea ce nu este perfect, la tot ceea ce nu este curat nici distilat, dar din această cauză nu mai puțin demn de iubire. Oare vreunul datorită faptului că este neputincios sau fragil nu este vrednic de iubire? Vă întreb: un neputincios, o persoană neputincioasă, o persoană fragilă, este vrednică de iubire? [răspund: da!]. Nu se aude bine... [mai tare: da!]. Ați înțeles. O altă întrebare, să vedem cum răspundeți. Vreunul, datorită faptului că este străin, că a greșit, că este bolnav sau într-o închisoare, este vrednic de iubire? [răspund: da!]. Așa a făcut Isus: l-a îmbrățișat pe lepros, pe orb și pe paralitic, l-a îmbrățișat pe fariseu și pe păcătos. L-a îmbrățișat pe tâlhar pe cruce și i-a îmbrățișat și i-a iertat chiar și pe cei care-l răstigneau.

De ce? Pentru că numai ceea ce se iubește poate să fie mântuit. Tu nu poți mântui o persoană, nu poți salva o situație, dacă n-o iubești. Numai ceea ce se iubește poate să fie mântuit. Repetăm asta? [împreună] Numai ceea ce se iubește poate să fie mântuit. Încă o dată! [tinerii: "Numai ceea ce se iubește poate să fie mântuit"]. Nu uitați asta. Pentru aceasta noi am fost mântuiți de Isus: pentru că ne iubește și nu poate să renunțe la asta. Putem să-i facem orice lucru, dar El ne iubește, și ne mântuiește. Pentru că numai ceea ce se iubește poate să fie mântuit. Numai ceea ce se îmbrățișează poate să fie transformat. Iubirea Domnului este mai mare decât toate contradicțiile noastre, decât toate fragilitățile noastre și decât toate meschinăriile noastre. Însă tocmai prin contradicțiile, fragilitățile și meschinăriile noastre El vrea să scrie această istorie de iubire. L-a îmbrățișat pe fiul risipitor, l-a îmbrățișat pe Petru după renegările sale și ne îmbrățișează mereu, mereu, mereu după căderile noastre ajutându-ne să ne ridicăm și să stăm din nou în picioare. Pentru că adevărata cădere - atenție la asta - adevărata cădere, aceea care poate să ne ruineze viața, este să rămânem la pământ și să nu ne lăsăm ajutați. Există un cântec alpin foarte frumos, pe care-l cântă în timp ce urcă pe munte: "În arta escaladării, victoria nu se află în a nu cădea, ci în a nu rămâne căzut". A nu rămâne căzut! A da mâna, pentru ca să te ridice. A nu rămâne căzut.

Primul pas constă în a nu ne fi frică să primim viața așa cum vine, a nu ne fi frică să îmbrățișăm viața așa cum este. Acesta este pomul vieții pe care l-am văzut astăzi [în timpul veghii].

Mulțumim, Alfredo, pentru mărturia ta și curajul de a o împărtăși cu noi toți. M-a emoționat mult când ai spus: "Am început să lucrez pe un șantier până când s-a terminat proiectul. Fără angajare lucrurile au luat o altă culoare: fără școală, fără ocupație și fără loc de muncă". Rezumăm asta în patru "fără" prin care viața noastră rămâne fără rădăcini și se usucă: fără loc de muncă, fără instruire, fără comunitate, fără familie. Adică o viață fără rădăcini. Fără loc de muncă, fără instruire, fără comunitate și fără familie. Acești patru "fără" ucid.

Este imposibil ca unul să crească dacă nu are rădăcini puternice care să-l ajute să stea bine în picioare și alipit de pământ. Este ușor să ne risipim atunci când nu avem unde să ne alipim, unde să ne fixăm. Aceasta este o întrebare pe care noi, adulții, suntem ținuți să ne-o adresăm, noi adulții care suntem aici, ba chiar, este o întrebare pe care voi trebuie să v-o adresați, voi tinerii va trebui să ne-o adresați nouă adulților, și noi vom avea obligația de a vă răspunde: ce rădăcini vă dăm vouă?, ce baze vă oferim pentru a vă construi ca persoane? Este o întrebare pentru noi adulții. Cât de ușor este a-i critica pe tineri și a petrece timpul murmurând, dacă îi privăm de oportunități de muncă, educative și comunitare de care să se agațe și să viseze viitorul! Fără instruire este greu de visat un viitor; fără loc de muncă este foarte greu de visat viitorul; fără familie și fără comunitate este aproape imposibil a visa viitorul. Pentru că a visa viitorul înseamnă a învăța să răspund nu numai de ce trăiesc, ci pentru cine trăiesc, pentru cine merită să-mi dedic viața. Și asta trebuie să favorizăm noi adulții, dându-vă loc de muncă, instruire, comunitate, oportunitate.

Așa cum ne spunea Alfredo, când unul se dezleagă și rămâne fără loc de muncă, fără instruire, fără comunitate și fără familie, la sfârșitul zile se simte gol și ajunge să umple acel gol cu orice lucru, cu orice lucru urât. Pentru că de acum nu știm pentru cine să trăim, să luptăm și să iubim. Pe adulții care sunt aici, și pe cei care ne văd, îi întreb: ce anume faci tu pentru a genera viitor, voință de viitor în tinerii de astăzi? Ești capabil să lupți pentru ca să aibă instruire, pentru ca să aibă loc de muncă, pentru ca să aibă familie, pentru ca să aibă comunitate? Fiecare dintre noi cei mari, să răspundă în inima sa.

Îmi amintesc că odată, vorbind cu niște tineri, unul m-a întrebat: "De ce astăzi atâția tineri nu se întreabă dacă Dumnezeu există sau le este greu să creadă în El și evită să se angajeze în viață?". Și eu am răspuns: "Și voi, ce părere aveți?". Printre răspunsurile care au apărut în conversație îmi amintesc de unul care mi-a atins inima și este legat de experiența pe care Alfredo a împărtășit-o: "Părinte, mulți dintre ei simt că, puțin câte puțin, pentru ceilalți ei au încetat să existe, se simt de multe ori invizibili". Mulți tineri simt că au încetat să existe pentru ceilalți, pentru familie, pentru societate, pentru comunitate..., și atunci, de multe ori se simt invizibili. Este cultura abandonării și a lipsei de considerație. Nu spun că toți, dar mulți simt că nu au de dat mult sau nimic pentru că nu au spații reale să pornească de la care să se simtă interpelați. Cum vor gândi că Dumnezeu există dacă ei înșiși, acești tineri de mult timp au încetat să existe pentru frații lor și pentru societate? Astfel îi determinăm să nu privească spre viitor și să cadă pradă oricăror droguri, oricărui lucru care îi distruge. Putem să ne întrebăm: ce fac eu cu tinerii pe care-i văd? Îi critic, sau nu mă interesează? Îi ajut, sau nu mă interesează? Este adevărat că pentru mine au încetat să existe de multe timp?

Știm bine, nu este suficient a sta toată ziua conectați pentru a ne simți recunoscuți și iubiți. A mă simți considerat și invitat la ceva este mai mare decât a fi "în rețea". Înseamnă a găsi spații în care cu mâinile voastre, cu inima voastră și cu capul vostru puteți să vă simțiți parte a unei comunități mai mari care are nevoie de voi și de care și voi, tinerilor, aveți nevoie.

Și asta au înțeles bine sfinții. Mă gândesc de exemplu la don Bosco [tinerii aplaudă] care n-a mers să-i caute pe tineri în vreun loc îndepărtat sau special - se vede că aici sunt cei care-l iubesc pe don Bosco, aplauze! Don Bosco n-a mers să-i caute pe tineri în vreun loc îndepărtat sau special; pur și simplu a învățat să privească, să vadă tot ceea ce se întâmpla în jurul orașului și să privească asta cu ochii lui Dumnezeu și, astfel, a fost uimit de sute de copii și de tineri abandonați fără școală, fără loc de muncă și fără mâna prietenă a unei comunități. Mulți oameni trăiau în acel oraș și mulți îi criticau pe acei tineri, însă nu știau să-i privească cu ochii lui Dumnezeu. Tinerii trebuie priviți cu ochii lui Dumnezeu. El a făcut asta, don Bosco, a știut să facă primul pas: să îmbrățișeze viața așa cum se prezintă; și, pornind de aici, nu i-a fost frică să facă al doilea pas: să creeze cu ei o comunitate, o familie în care cu muncă și studiu să se simtă iubiți. A da rădăcini de care să se agațe pentru a putea ajunge la cer. Pentru a putea fi cineva în societate. A le da lor rădăcini de care să se agațe pentru a nu fi dărâmați de primul vânt care vine. Asta a făcut don Bosco, asta au făcut sfinții, asta fac comunitățile care știu să-i privească pe tineri cu ochii lui Dumnezeu. Sunteți în stare, voi cei mari, să-i priviți pe tineri cu ochii lui Dumnezeu?

Mă gândesc la atâtea locuri din America Latină a noastră care promovează ceea ce numesc familie mare casă a lui Cristos care, cu același spirit din alte centre, încearcă să primească viața așa cum vine în totalitatea și complexitatea sa, pentru că știu că "este și pentru copac speranță: dacă este tăiat, înverzește din nou și lăstarii lui nu încetează" (Iob 14,7).

Și mereu putem "să ne reînnoim și să dăm lăstari", mereu putem începe din nou atunci când este o comunitate, căldura unei case unde să se înfigă rădăcini, care oferă încrederea necesară și pregătește inima să descopere un orizont nou: orizont de fiu iubit, căutat, găsit și dăruit pentru o misiune. Domnul devine prezent prin intermediul fețelor concrete. A spune "da" ca Maria acestei istorii de iubire înseamnă a spune "da" să fim instrumente pentru a construi, în cartierele noastre, comunități ecleziale capabile să parcurgă străzile orașului, să îmbrățișeze și să țese noi relații. A fi un "influencer" în secolul al XXI-lea înseamnă a fi păzitori ai rădăcinilor, păzitori ai tot ceea ce împiedică să devină viața noastră "gazoasă", viața noastră să se evaporeze în nimic. Voi adulților, sunteți păzitori ai tot ceea ce permite să ne simțim parte unii ai altora, păzitori ai tot ceea ce ne face să ne simțim că aparținem unii altora.

Așa a trăit Nirmeen la ZMT din Cracovia. Am întâlnit o comunitate vie, bucuroasă, care i-a venit în întâmpinare, i-a dat un sentiment de apartenență, așadar de identitate, și i-a permis să trăiască bucuria pe care o comunică faptul că l-a întâlnit pe Isus. Nirmeen îl evita pe Isus, îl evita, stătea la distanță, până când cineva a făcut-o să înfigă rădăcini, i-a dat o apartenență și acea comunitate i-a dat curajul de a începe acest drum pe care ea ni l-a relatat.

Un sfânt - latinoamerican - s-a întrebat odată: "Progresul societății va fi numai pentru a ajunge să se aibă ultimul model de mașină sau a cumpăra ultima tehnologie de pe piață? În asta constă toată măreția omului? Nu există nimic mai mult decât pentru a trăi pentru asta?" (Sf. Alberto Hurtado, Meditación de Semana Santa para jóvenes, 1946). Eu vă întreb, pe voi tinerilor: voi vreți această măreție? Sau nu? ["Nu"] Sunteți nesiguri... Aici nu se aude bine, ce se întâmplă?... ["Nu!"]. Măreția nu înseamnă numai a avea ultimul model de mașină sau a cumpăra ultima tehnologie de pe piață. Voi ați fost creați pentru ceva mai mare! Maria a înțeles asta și a spus: "Fie mie!". Erika și Rogelio au înțeles asta și au spus: "Fie nouă!". Alfredo a înțeles asta și a spus: "Fie mie!". Nirmeen a înțeles asta și a spus: "Fie mie!". I-am ascultat aici. Prieteni, vă întreb: Sunteți dispuși să spuneți "da"? ["Da!"]. Acum răspundeți, așa îmi place mai mult! Evanghelia ne învață că lumea nu va fi mai bună pentru că vor fi mai puține persoane bolnave, mai puține persoane slabe, mai puține persoane fragile sau bătrâne de care să ne ocupăm și nici pentru că vor fi mai puțini păcătoși, nu, nu va fi mai bună pentru asta. Lumea va fi mai bună atunci când vor fi mai multe persoanele care, ca acești prieteni care ne-au vorbit, sunt dispuse și au curajul să poarte în sân ziua de mâine și să creadă în forța transformatoare a lui Dumnezeu. Pe voi, tinerilor, vă întreb: vreți să fiți "influencer" în stilul Mariei ["Da!"]. Ea a avut curajul să spună "fie mie". Numai iubirea ne face mai umani, nu certați, nu îndârjiți: numai iubirea ne face mai umani, mai deplini, toate celelalte sunt placebo bune dar zadarnice.

Peste puțin timp ne vom întâlni cu Isus, Isus viu în Euharistie. Cu siguranță veți avea multe lucruri să-i spuneți, multe lucruri să-i povestiți despre diferite situații ale vieții voastre, ale familiilor voastre și ale țărilor voastre.

Stând în fața lui Isus, față în față, să aveți curajul, să nu vă fie frică să-i deschideți inima, pentru ca El să reînnoiască focul iubirii Sale, pentru ca să vă determine să îmbrățișați viața cu toată fragilitatea sa, cu toată micimea sa, dar și cu toată măreția și frumusețea sa. Isus să vă ajute să descoperiți frumusețea de a fi vii și treji. Vii și treji.

Nu vă fie frică să-i spuneți lui Isus că și voi doriți să participați la istoria sa de iubire în lume, că sunteți făcuți pentru un "mai mult"!

Prieteni, vă cer și ca, în acest față în față cu Isus, să fiți buni și să vă rugați pentru mine, pentru ca nici mie să nu-mi fie frică să îmbrățișez viața, pentru ca să fiu capabil să păzesc rădăcinile, și să spun ca Maria: "Fie mie după cuvântul tău!".

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu


 

lecturi: 1431.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat